„Domnule, am vrea să-L vedem pe Iisus”

„Domnule, am vrea să-L vedem pe Iisus”

„Niște greci, dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic, s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat și au zis: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Iisus.”

Ioan 12, 20‑21

Iată dorința veacurilor! A existat întotdeauna în om dorința fierbinte de a-și vedea dumnezeul căruia i se închină. Îmi aduc aminte că în adolescență am avut și eu dorința să-L văd, măcar o dată, pe Domnul Iisus în vis. M-am rugat de mai multe ori pentru acest lucru, însă dorința nu mi-a fost îndeplinită. Acum, după trecerea anilor, nu mai cer așa ceva, căci îmi dau seama că, mai important decât să vezi un chip fizic, cu ochi, gură, mâini și picioare, mult mai important este să-L vezi pe Iisus așa cum Îl zugrăvesc Evangheliile, în toată frumusețea caracterului Său.

Da, există o puternică dorință în om de a-și vedea dumnezeul. Aceasta este și rațiunea pentru care oamenii au încercat să reprezinte divinitatea în picturi, sculpturi, fresce, basoreliefuri, gravuri, desene, iar mai nou – în videoclipuri și filme artistice.

Dacă ne gândim la hinduși, care au în religia lor politeistă milioane de zei (numărul zeităților hinduse ajunge să fie estimat la peste 300 milioane!), putem observa dorința de a-și vedea zeitățile prin acele păpuși-statuete, îmbrăcate în culori vii, care nu lipsesc din niciun cămin hindus. Fiecare familie hindusă are un colț al locuinței dedicat acestor statuete, loc al închinării și adorării zeilor. Hindușii credincioși manifestă un zel deosebit și o grijă permanentă ca acești „zei” să fie îmbrăcați, spălați, să li se dea de mâncare. Uneori, hindușii chiar își ceartă zeii frumos îmbrăcați…

Vechii egipteni se închinau unui număr de circa 2000 de zei care luau forma tuturor creaturilor cunoscute: oameni, animale sau corpuri umane având capete de animale diferite (zeul Toth – cu cap de ibis, Anubis, zeul îmbălsămării – cu cap de șacal, etc.)

Budiștii au înclinația spre statui uriașe, impresionante, reprezentându-l pe Buddha, cel despre care se crede că este o reîncarnare a lui Brahma, zeul Creației. Pe o coastă a muntelui Leshan din China, se poate vedea cea mai mare statuie a lui Buddha din lume. Înălțimea statuii ajunge la 70 m, iar lățimea ei, la nivelul umerilor, este de 20 m. Capul statuii este la fel de înalt ca muntele, iar picioarele ei stau în fluviul care curge la poalele muntelui.

Romanii și grecii își „vedeau” zeii în chipul unor statui realizate cu multă finețe artistică. Statuia despre care se spune că îl reprezintă pe Sf. Petru, aflată în incinta Vaticanului, de fapt este o statuie a lui Jupiter, zeul suprem al Romei antice. Ulterior statuia a fost „creștinată”, schimbându-i-se numele și destinația.

Creștinii de rit occidental au o pasiune pentru statui, reprezentându-i pe Christos, Maria, apostoli, sfinți… Ca să poți intra într-o biserică catolică, trebuie să treci pe sub privirea a două statui: una a Sf. Anton, în stânga, și cealaltă – Mântuitorului, în dreapta. Adorarea pe care o aduc credincioșii se poate observa din numărul mare de flori și bilete pe care sunt scrise rugăciuni, cereri sau mulțumiri depuse în preajma acestor statui.

Creștinii de rit oriental preferă icoanele și picturile murale. Bisericile ortodoxe sunt pline de picturi și icoane reprezentându-i pe Christos, Maria, sfinți, apostoli, fondatori de biserici, domnitori…

Pretutindeni în lume, dorința omului de a-și „vedea” dumnezeul este evidentă. Este aceasta o dorință bună sau rea? Până la un anumit punct, este o dorință legitimă. Dumnezeu Însuși a venit în întâmpinarea acestei dorințe în anumite situații speciale.

În Geneza ni se spune că Domnul, Dumnezeu „umbla prin grădina Edenului în răcoarea zilei” (Geneza 3,8), căutând compania omului pe care tocmai îl crease. Creatorul știa că omul de curând ieșit din mâinile Sale avea nevoie să-și cunoască Dumnezeul, să-L vadă și să comunice cu El.

După căderea omului, „zidul de despărțire” ridicat între Dumnezeu și omul păcătos a împiedicat comunicarea directă și nemijlocită între cer și pământ (vezi Isaia 59,2). Dar chiar și în condițiile păcatului, în ciuda acestui „zid”, au existat momente speciale în care Dumnezeu S-a lăsat „privit” de unii oameni aleși de El. Biblia ne oferă astfel de exemple:

1. Exod 24,1.9‑11: „Vederea lui Dumnezeu”. „Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel.”

Textul de mai sus ridică însă o altă problemă: Cine era Persoana divină pe care au văzut-o Moise, Aaron și cei 70 de bătrâni ai poporului? Era Dumnezeu Tatăl? Biblia însă afirmă că: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18).

Înțelegem din cuvintele Mântuitorului că, ori de câte ori Scriptura relatează despre oameni cărora li s-a descoperit Dumnezeu, este vorba de Persoana Fiului lui Dumnezeu, care, în anumite momente speciale, S-a întrupat temporar pentru a veni în legătură cu omul. De altfel, adresându-Se iudeilor, Domnul le-a spus într-o ocazie cu privire la Persoana Tatălui: „Voi nu I-ați auzit niciodată glasul, nu I-ați văzut deloc fața” (Ioan 5,37).

2. Iosua 5,13‑15: „Descoperire dumnezeiască” – Apare în acest pasaj biblic titlul de „Căpetenia oștirii Domnului”, un titlu legat de un alt Nume al lui Dumnezeu: „Domnul oștirilor.”

Titlul „Căpetenia oștirii Domnului” apare și în Daniel 8,10‑11, unde referirea este clară: Fiul lui Dumnezeu. Faptul că Persoana care i se descoperă lui Iosua este o Persoană divină rezultă din două detalii prezente în pasajul biblic:

– Iosua își scoate încălțămintea din picioare, asemenea lui Moise în fața rugului aprins, gestul său demonstrând că el era conștient că se află în prezența unei Persoane divine.

– Iosua se închină în fața „Căpeteniei oștirii”, lucru care nu ar fi fost permis dacă în fața lui nu s-ar fi aflat o Persoană divină.

Fără să greșim, putem spune că Iosua, văzându-L pe „Căpetenia oștirii Domnului”, L-a văzut pe Dumnezeul său.

3. Geneza 18,1: Dumnezeu i se descoperă lui Avraam: „Domnul i s-a arătat la stejarii lui Mamre, pe când Avraam ședea la ușa cortului, în timpul zădufului zilei.”

Ce vede de fapt Avraam în acea ocazie? Trei bărbați cu care intră în dialog. Urmărind cu atenție acest dialog dintre Avraam și cei trei bărbați, înțelegem că patriarhul știa că unul dintre cei trei era Însuși Domnul (Iehova), însoțit de doi îngeri. Avraam este un alt caz în care omul Îl vede pe Dumnezeul său.

4. Isaia 6,1‑3: Viziunea lui Isaia: „În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt…”

Exemplele de oameni care și-au văzut Dumnezeul pot continua… Profetul Daniel, apostolul Ioan pe Insula Patmos, apostolul Pavel ș.a. sunt numai câteva exemple în acest sens. Pentru că există în om  nevoia de a-L vedea pe Dumnezeu, de a-și cunoaște Tatăl, de a-și înțelege originea și a-și regăsi identitatea, Dumnezeu răspunde acestei nevoi la timpul și în modul hotărât de El.

Dar ce se întâmplă când Dumnezeu, din motive pe care nu le discutăm acum, nu se face văzut? Cum își satisface omul această nevoie lăuntrică? Foarte simplu: sar în ajutor „meseriașii” (termenul e împrumutat din Faptele apostolilor 19,21‑41:„Răscoala argintarului Dimitrie”)! Aceștia sunt gata oricând, mai ales atunci când sunt bine plătiți, să Îl picteze pe Dumnezeu, să Îl graveze, să Îl sculpteze, iar mai nou – să ni-L prezinte în piese de teatru, în videoclipuri sau filme artistice. Ei, „meseriașii”, se pricep excelent să ni-L arate pe Dumnezeu, în așa fel încât să nu ne deranjeze și chiar să ne placă.

Dacă cel ce face comanda este nord-american sau occidental, Iisus trebuie să fie blond, înalt, vesel, având o fizionomie anglo-saxonă. Dacă cel ce vrea să-L vadă pe Iisus este din zona bizantină, meseriașii vor zugrăvi un Iisus slab, trist, tras la față, cu plete, gânditor, fără niciun zâmbet. Locuitorii Asiei vor un Iisus cu trăsături asiatice, fapt ce l-a determinat pe Li Wei San din China să picteze un tablou intitulat „Lăsați copiii să vină la Mine!”, în centrul căruia se remarca un Iisus asiatic.

Negrii vor și ei să-L vadă pe Iisus, însă de rasă neagră. Nicio problemă! Părintele iezuit Fernando Arizti din Mexico City le-a pictat două tablouri: unul înfățișând-o pe Maria, iar al doilea, înfățișându-L pe Iisus șezând pe tronul Universului. Numai că Maria și Iisus sunt înfățișați ca fiind de rasă neagră! Există și icoane în stil bizantin cu Iisus negru!

Și totuși… Oricât de talentați ar fi „meseriașii” în a ne ajuta să-l vedem pe Dumnezeul nostru, tot ceea ce ne oferă ei nu sunt decât niște surogate. În sufletul fiecărui om, care Îl caută din adâncul ființei sale pe Dumnezeu, se găsește marea dorință a tuturor veacurilor: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Iisus.”

Nu artiști pletoși care vor să-L imite pe Iisus, nu icoane moarte și reci, nu statui fără viață! Omul are nevoie să-L „vadă” pe Iisus așa cum este El, în toată frumusețea caracterului Său.

Vă mărturisesc că, ori de câte ori privesc o imagine care încearcă să-L înfățișeze pe Domnul, sau când privesc secvențe ale vreunui film care se ocupă cu viața și lucrarea Lui, rămân cu un gust amar și sunt profund dezamăgit. Unul dintre numeroasele filme intitulate „Iisus din Nazaret” m-a decepționat prin imaginea atât de străină Evangheliei pe care ne-o transmite în dreptul Mântuitorului: un chip aspru, cu plete blonde, care atunci când face vreo minune, închide ochii, intră în transă și tremură. Acesta este oare Iisus al Evangheliei?

Dar ce părere aveți de un videoclip în care Iisus apare cu un chip inexpresiv, prelung, slab, trist, lipsit parcă de bucuria vieții, cu pletele coborând peste umeri, parcă de curând coborât dintr-o icoană bizantină? Cum se armonizează această imagine cu ceea ce scrie psalmistul despre Fiul lui Dumnezeu: „Tu ești cel mai frumos dintre oameni” (Psalmul 45,2)?

Cum putem să-L „vedem” pe Iisus, Cel „în care locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (vezi Coloseni 2,9), în chipul unui actor plătit, care are o viață de cele mai multe ori imorală și care poartă pe fața sa urmele viciilor și ale păcatului? Cum poate un actor, un pictor, un sculptor sau un gravor să-L zugrăvească pe Cel despre care îngerul Gabriel spunea că este „Sfântul lui Israel” și „Fiul Celui Prea Înalt” (vezi Luca 1,32)?

Vrem să-L vedem pe Iisus Cel Adevărat? Atunci să-i lăsăm pe „meseriași” și să ne îndreptăm spre locul în care Îl vom putea privi pe săturate: Evanghelia. Cu ochii credinței Îl vom vedea mult mai bine decât cu ochii firești, adesea obosiți și miopi.

„Văzându-L pe adevăratul Iisus al Evangheliilor, nu ne va mai interesa dacă El a avut părul brunet sau blond („părul Lui era alb ca lâna albă, ca zăpada” -Apocalipsa 1,14) ; dacă ochii Săi erau căprui sau verzi („ochii Lui erau ca para focului” – Apocalipsa 1,14) ; dacă glasul Său era de tenor sau bas („glasul Lui era ca vuietul unor ape mari” -Apocalipsa 1,15); dacă era de rasă albă, neagră sau asiatică…

Îl vom „vedea” pe Omul adevărat, Acela despre care Dumnezeu spunea prin profetul Său: „Caut un om…” (Ezechiel 22,30), Acela despre care Pilat afirma, fără să-și dea seama de semnificația cuvintelor sale: „Iată Omul!” (Ioan 19,5).

De fapt cum este Iisus? Priviți-L cum se pleacă și îi ia pe copilași în brațele Sale, spunând: „Lăsați copilașii să vină la Mine și nu-i opriți, căci Împărăția cerurilor este a celor ca ei!” (Matei 19,14).  Mântuitorul era ca un magnet pentru acești copii. „Nu-i opriți!” – spune El, ceea ce ne face să înțelegem că acești copii se simțeau atrași de Chipul Său, de gesturile Sale, de cuvintele Sale… Toată Ființa Sa emana o bunătate pe care copiii știu prea bine să o observe și de care sunt atât de atrași.

Credeți că dacă Iisus ar fi fost un om cu fața tristă, prelungă, inexpresivă și lipsită de bucuria vieții i-ar fi putut atrage pe acești copii? Cu siguranță că nu! Copiii ar fi fost primii care ar fi fugit, care L-ar fi evitat… Ei nu știu să joace teatru…

Priviți-L pe Domnul cum se pleacă asupra paraliticului din Betesda (vezi Ioan 5,1‑14)! Credeți că acest nefericit ar fi sperat ceva de la Iisus dacă L-ar fi văzut încruntat, cu un chip sever și lipsit de bunătate? Dacă ființa Mântuitorului nu ar fi radiat dragoste și speranță, dacă ar fi fost un om rece și distant, L-ar mai fi căutat atâția oameni deznădăjduiți?

Priviți-L pe Iisus predicând despre Împărăția cerurilor în fața a mii de oameni! Dacă cuvintele Sale nu ar fi avut putere, dacă ele nu ar fi fost încărcate de căldura dragostei, dacă ele ar fi fost doar un „limbaj de lemn”, asemănător celui folosit de fariseii și cărturarii timpului, dacă cuvintele Sale nu ar fi avut acoperire în faptele Sale, credeți că ar fi stat mulțimile de oameni zile în șir să-L asculte, uitând de foame sau de grijile vieții?

Priviți-L pe Iisus pe cruce! Cum în ultimele clipe de viață încă seamănă credință și speranță în inima unui tâlhar răstignit ca și El! Dacă El nu ar fi avut ceva deosebit, dacă nu ar fi avut acea demnitate regească de Fiu de Dumnezeu, însoțită de o dragoste necuprinsă față de omul păcătos, credeți că inima acestui tâlhar, aflat în chinurile și agonia morți, ar mai fi fost mișcată?

Cum este de fapt Iisus? Cineva a avut privilegiul să-l vadă în vis. Și acel cineva a scris, la porunca cerului, ceea ce i s-a descoperit:

„Curând după aceasta am avut un alt vis. Se părea că stăteam la o parte în disperarea mea și acoperindu-mi fața cu mâinile, ziceam în gândul meu: „Dacă Iisus ar fi pe pământ, eu m-aș duce la El, aș cădea la picioarele Lui și I-aș spune toate suferințele mele. Atunci El nu s-ar întoarce de la mine și eu L-aș iubi și L-aș servi totdeauna.

Deodată s-a deschis ușa și o persoană măreață la chip și la privire intră înăuntru. Ea mă privi cu compătimire și zise: „Ai dori cu plăcere să-L vezi pe Iisus? El este aici și dacă voiești, poți să-L vezi, Ia cu tine tot ce ai și vino cu mine!

La auzirea acestor cuvinte m-am umplut de bucurie, am adunat micul meu avut și l-am urmat pe conducătorul meu. El m-a condus spre o potecă ale cărei trepte erau în aparență slabe. Când am început să urc treptele, el m-a îndrumat să păstrez privirea numai înainte, ca nu cumva, uitându-mă în lături, să amețesc și să cad. Mulți alții care urcau aceste trepte, căzuseră mai înainte de a ajunge până la capăt.

În cele din urmă am ajuns la ultima treaptă și ne-am aflat în fața unei uși. Conducătorul meu mi-a poruncit să las acolo toate lucrurile cu care venisem. Eu le-am pus jos cu bucurie, apoi, deschizând ușa, mi-a poruncit să intru. După câteva momente ne aflam în fața lui Iisus.

O, ce frumusețe a privirii! Aici nu este posibilă nicio confuzie. O asemenea expresie strălucitoare a bunăvoinței și maiestății nu putea aparține nimănui altuia. Când privirea Lui s-a oprit asupra mea, am priceput imediat că Lui Îi erau cunoscute toate împrejurările vieții mele, toate peripețiile și cugetele inimii mele.

Căutam să mă feresc de privirea Lui deoarece nu eram în stare să suport ochii Săi pătrunzători. El s-a apropiat zâmbind de mine și, punând mâna Sa pe capul meu, mi-a spus: „Nu te teme!” Tonul Său plăcut a pătruns în inima mea cu un simțământ de fericire pe care niciodată nu l-am avut mai înainte. Mă simțeam prea fericită ca să mai pot scoate vreun cuvânt, apoi, biruită de acesta fericire, am căzut la picioarele Lui.

Pe când ședeam neputincioasă la picioarele Lui, se perindau prin fața mea scene de o frumusețe solemnă. Mi se părea că am ajuns într-adevăr siguranța și fericirea cerului. În cele din urmă puterea mi-a revenit și m-am sculat de la pământ. Ochii cei plini de iubire ai lui Iisus se odihneau încă asupra mea iar zâmbetul Său mi-a înveselit sufletul. Prezența Sa m-a umplut de adorație sfântă și de iubire nespusă” (E. G. White, „Experiențe și viziuni”, pag.60‑61).

„Domnule, am vrea să-L vedem pe Iisus” – aceasta este dorința de veacuri a omenirii. L-au așteptat patriarhii, L-a așteptat poporul ales, iar astăzi Îl așteaptă toți cei ce iau în serios făgăduința revenirii Sale. Însă până în clipa fericită a reîntâlnirii cu El, să-L privim în Evanghelie și să contemplam frumusețea caracterului Său! Să ne lăsăm cuceriți de frumusețea Chipului Său, dar să nu uităm că: „Acum vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci vom vedea față în față” (1 Corinteni 13,12).

Da, Îl vom vedea față în față! Ochii noștri nu se vor mai sătura privindu-L, iar urechile noastre nu se vor mai sătura auzindu-L. Doresc ca toți cei ce citesc aceste rânduri, și nu numai ei, să aibă parte de această fericită experiență!

Lori Balogh