Mai este nevoie de biserică?

Mai este nevoie de biserică?

După destrămarea URSS, în Rusia a fost prezentat un film cu titlul „Pocăiți.” Finalul acestui film constă în scena în care o bătrână urcă un drum anevoios. Întâlnind un trecător, bătrâna îl întreabă dacă mai e mult până la biserică. Mirat, trecătorul îi spune:

„Dar nu este nicio biserică pe dealul acesta.” La care bătrâna răspunde sigură pe ea:

„Nu se poate! Orice drum duce la biserică!”

Un final cu tâlc pentru o societate care timp de câteva decenii a încercat să-L elimine pe Dumnezeu și biserica Sa din viața ei. „Orice drum duce la biserică” este nu doar o simplă constatare a unei bătrâne din Rusia de abia eliberată de sub jugul comunismului; este un avertisment împotriva oricărei încercări viitoare de a lupta împotriva bisericii lui Christos.

Biserica nu este a unui om, nu este a unui popor, nu este a omenirii. Ea este a lui Christos. Acest adevăr este afirmat chiar de Mântuitorul lumii: „Și Eu îți spun: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi biserica Mea; și porțile locuinței morților nu o vor birui” (Matei 16:18).

Dar mai e nevoie de biserică în secolul nostru? Mai e nevoie de biserică în era tehnologiei informatice, când internetul ne aduce în casele noastre serviciul divin preferat (chiar și spovedania se poate face pe internet!), muzica sacră pe care o dorim, dar și nelimitate posibilități de comunicare cu oameni pe care nu-i cunoști, dar care împărtășesc aceleași convingeri religioase?

De ce să mai mergem la biserică, din moment ce putem aduce biserica la noi? Să mai avem încredere într-o biserică imperfectă, care ne-a dezamăgit în atâtea ocazii? Dar dacă biserica ar fi perfectă, nu cumva ne-am simți singuri în ea?

Am auzit că pe amvonul unei biserici se găsește o inscripție interesantă: „Domnule, am vrea șă-L vedem pe Iisus!” Mai oglindește biserica secolului al 21‑lea chipul Mântuitorului? Sau ea oglindește doar chipul unor celebrități cu pieptul plin de medalii, însă fără nicio cicatrice? Mai este viața în biserica lui Christos? Dacă în Dumnezeu nu poate locui nimic mort, înseamnă că doar o biserică vie este adevărata biserică a lui Dumnezeu.

Iată doar câteva dintre nenumăratele întrebări pe care omul secolului nostru le poate pune în legătură cu biserica, această ciudată instituție în care poți intra numai dacă recunoști că ești total nevrednic să faci parte dintre membrii ei.

Este cât se poate de clar că oricine poate iubi o biserică ideală. Problema apare atunci când ni se cere să o iubim pe cea reală. Oricum, avem nevoie de biserică. Dacă nu am fi avut nevoie de ea, Domnul Christos nu ne-ar fi dat-o. De aceea, să dăm curs invitației aflate pe ușa unei biserici: „Intră pe aici ! Este un pas în direcția cea bună!”

Într-o anumită ocazie, Mântuitorul a pus o întrebare retorică: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi El credință pe pământ” (Luca 18:8)? Un gând ce ne pune pe gânduri! De ce o astfel de întrebare, când vedem pretutindeni în jurul nostru atâta „credința”?

Începând cu evoluționistul care crede în teoria lui, continuând cu ateul care crede în necredința lui și sfârșind cu credinciosul de rând care crede în dumnezeul lui, cu toții avem o credință. Planeta întreagă este înconjurată de o atmosferă de credință. Probabil că a avut dreptate scriitorul și omul politic francez al secolului al 20‑lea, Andre Malraux, atunci când a afirmat că „secolul al 21‑lea va fi religios, sau nu va fi deloc”.

Și totuși, Mântuitorul vorbește aici nu de cantitatea, ci de calitatea credinței pe care o va găsi la revenirea Sa. Nu este deloc greu să observi că unii oameni au atâta credință încât sunt siguri că vor ajunge în cer, în timp ce aceiași oameni nu au nici măcar atâta credință ca să ajungă până la biserica din colțul străzii. Acesta este paradoxul secolului nostru! Mult și totuși atât de puțin!

Mi-am propus pentru această ocazie să mă opresc asupra câtorva motive pentru care un om, care Îl caută cu sinceritate pe Dumnezeu și care dorește mântuirea, trebuie să meargă la biserică chiar în secolul internetului. Poate că această abordare a subiectului va părea unora prea conservatoare și prea demodată pentru generația care petrece mult mai mult timp în fața calculatorului decât în fața unei cărți. Cu toate acestea, vă asigur că cel ce scrie aceste gânduri este unul care petrece destul de mult timp în fața calculatorului. Nu însă atât de mult încât să neglijeze alte valori pe care ni le-a oferit Dumnezeu în această viață.

Dar, pentru a înțelege motivele pentru care un credincios al secolului al 21‑lea încă are nevoie de biserică, trebuie mai întâi să înțelegem ce este biserica și care este rolul ei în procesul mântuirii omului. Așadar, ce este biserica? S-ar putea ca răspunsurile la această întrebare să-i nemulțumească pe unii. Aceasta nu schimbă însă cu nimic fondul problemei.

1. Biserica este un spital. Nu un simplu cabinet de consultații, nici o simplă sală de tratamente, ci un spital, cu toată complexitatea pe care o presupune acesta. Este un spital de urgență, dar și unul în care se tratează bolnavii cronici.

Boala de care se ocupă? „Specialitatea casei” este boala păcatului, cu miile de simptome și forme de manifestare. Clădirea spitalului nu vindecă pe nimeni, chiar dacă se stă o vreme în ea. Nici pacienții nu se pot vindeca unii pe alții. Nici asistenții medicali nu prescriu tratamente; rolul lor este altul. Vindecarea atât de mult dorită poate veni doar în urma unui tratament prescris de medic și urmat cu conștiinciozitate de pacient.

Dacă ne gândim la biserică, lucrurile stau la fel. Simpla prezență între zidurile bisericii nu va aduce niciunui om vindecarea de teribila boală a păcatului. Nici membrii bisericii nu pot vindeca pe cineva; nici slujbașii bisericii. Rolul lor este altul. Vindecarea poate veni doar de la Acela care este Marele Medic, singurul care cunoaște tainele bolii păcatului și care poate oferi tratamentul optim.

Acum se naște o întrebare: Poate un om să fie vindecat dacă, odată diagnosticată boala și stabilit tratamentul, el refuză să rămână în spital și să urmeze tratamentul prescris de medic?

Din nefericire, am avut ocazia să văd personal astfel de cazuri. Fiind internat pentru mai multă vreme în spital, am văzut cu uimire pacienți care aruncau medicamentele prescrise de medic la toaletă, în timp ce alții săreau gardul pentru a se duce în „cutreierarea pământului.” În toate aceste cazuri vindecarea nu a mai venit niciodată. Iată motivul pentru care spitalele sunt prevăzute și cu morgă!

Ce ați spune despre un bolnav de hepatită epidemică, scarlatină, ulcer perforat sau dizenterie care, în loc să rămână în spital până la vindecare, pleacă și vine când vrea, iar în puținele ocazii în care se află în spital, în loc să ia tratamentul, îl critică pe medic, îi critică pe asistenții medicali, critică tratamentul prescris?

Sau, ce ați spune despre un bolnav care lipsește regulat de la orele de vizită medicală, în care are ocazia să discute cu medicul său, să vorbească despre evoluția bolii sale și despre însănătoșire?

Aplicați acum toate acestea la biserică! Dacă în privința sănătății fizice trebuie să fim atenți, disciplinați și ascultători față de indicațiile medicului, cu cât mai atenți ar trebui să fim față de Marele nostru Medic – Iisus Christos! Cu ce atenție ar trebui să ne purtăm față de biserica Sa – „spitalul” în care ni s-au creat toate condițiile pentru a redobândi sănătatea spirituală!

Mai e nevoie de un astfel de „spital” în secolul nostru? Cu siguranță! Boala păcatului nu a fost încă eradicată de pe „planeta albastră”. Omenirea încă suferă de miile de forme ale acestei boli teribile. Mai mult decât atât, apar mutanți, noi forme ale bolii, care fac din biserică o necesitate tot mai acută pentru societatea în care trăim.

2. Biserica este un trup. Poate că aceasta este cea mai potrivită ilustrație pentru unitatea care ar trebui să existe în biserica lui Christos. Este ilustrația preferată a lui Pavel atunci când vorbește despre ea (vezi 1 Corinteni 12:27,14‑22). Două lucruri sunt demne de subliniat în legătură cu această ilustrație:

– Trupul are nevoie de fiecare mădular, chiar și de cele aparent neînsemnate. Dacă lipsește cel mai mic mădular, trupul nu mai este întreg. O singură unghie dacă lipsește, se produce un dezechilibru și trupul suferă. Lipsa unui picior face ca trupul să se deplaseze mai greu. Lipsa unei mâini face ca trupul să muncească mai greu. Lipsa unui ochi face ca trupul să se orienteze mai greu. Dar dacă lipsesc ceva neuroni din scoarța cerebrală?

Biserica, la rândul ei, are nevoie de fiecare membru al ei pentru a funcționa ca un întreg. Ea are nevoie nu de membri prezenți în registrele ei sau în statistici, ci are nevoie de membri prezenți și activi acolo unde ea își îndeplinește misiunea. Dacă un membru al bisericii e absent sau inactiv, restul trupului bisericii trebuie să facă eforturi mult mai mari pentru a realiza țintele propuse.

– Mădularele au nevoie de trup pentru a supraviețui. Nimeni nu a văzut vreodată un picior desprinzându-se de trup pentru a merge singur. Oare urechea pe care a tăiat-o înflăcăratul Petru lui Malhu în Ghetsemani ar fi putut auzi singură dacă Domnul nu ar fi pus-o la locul ei?

Dacă rupi coada unei șopârle, coada mai mișcă un timp, apoi moare. Cât despre șopârlă, ea își va regenera coada fără nicio problemă. O șopârlă poate să-și regenereze o coada, însă o coadă nu poate să-și regenereze o șopârlă!

Dacă din trupul bisericii se desprinde un mădular care nu mai vrea nici să fie prezent, nici să lucreze cu celelalte mădulare, biserica va suferi un timp. Curând însă, acest mădular va fi înlocuit cu unul care își va împlini misiunea. În același timp, mădularul desprins de biserică nu va putea face niciodată ceea ce ar fi putut face în mijlocul ei. Va fi doar asemenea unei cozi de șopârlă și nimic mai mult.

Este o iluzie să creadă cineva că, despărțit de trupul bisericii, va fi hrănit mai mult, va crește mai rapid, se va dezvolta mai bine și va putea fi mai util celorlalți. După cum un picior rupt, o mână tăiată, un dinte extras, un fir de păr căzut nu mai folosesc la nimic, la fel de ineficient și nefolositor va deveni și acel „mădular” al bisericii care se izolează de trupul spiritual în care își avea locul.

De aceea „să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne îndemnăm unii pe alții, cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10:25). Dacă biserica este un trup, iar Capul acestuia este Domnul Christos (vezi Coloseni 1:18), concluzia logică este că cel care se rupe de trupul bisericii, de fapt se rupe de Christos. Consecința? O enunță chiar Iisus: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5).

Și ce poate fi mai dureros pentru un om care, după ce a trăit o viață întreagă cu convingerea că este un fiu al lui Dumnezeu, având nădejdea mântuirii, să constate la sfârșit că de fapt el a trăit departe de Domnul, că nu a crescut, că nu are niciun rod, că nu a fost bun de nimic și a trăit degeaba?

3. Biserica este o cetate de scăpare, lăsată de Dumnezeu pentru copiii Săi într-o lume răzvrătită și răzbunătoare.

Cetățile de scăpare rânduite de Dumnezeu în istoria Vechiului Testament reprezentau de fapt o nouă șansă oferită ucigașilor fără voie. Aceste cetăți erau astfel plasate în geografia Palestinei încât fiecare israelit, oriunde ar fi locuit, să aibă în apropierea sa o astfel de cetate de scăpare.

Dacă un om se făcea vinovat de ucidere nepremeditată și dacă dorea să scape de rigorile legii care îl condamna prin „răzbunătorul sângelui”, el trebuia să respecte niște reguli stricte:

1. Să fuga până în cea mai apropiată cetate de scăpare.

2. Să rămână acolo până la moartea marelui preot.

Viața acestui om depindea de rămânerea lui în perimetrul cetății, singurul loc în care era asigurată ocrotirea sa. În cazul în care el ar fi ieșit din cetate, chiar și numai pentru câteva ore, viața lui era într-un real pericol.

Intrarea și rămânerea acestui om în cetatea de scăpare nu îl scutea de unele probleme. El trebuia să muncească pentru a-și câștiga existența; putea intra în conflict cu unii dintre locuitorii cetății; putea fi arătat cu degetul de băștinași sau putea fi privit ca venetic. Ispita pentru un astfel de om era să gândească în felul următor: „Locuitorii acestei cetăți nu sunt cu nimic mai buni decât cei din afara cetății. Și aici este un mic Babilon! La ce bun să mai rămân aici? Mă voi duce unde îmi vor vedea ochii.”

Cu toate acestea, indiferent de problemele întâmpinate de un astfel de om în interiorul cetății de scăpare, un lucru era sigur: viața sa era ocrotită doar atâta timp cât rămânea între zidurile ei. Nimeni nu-l păzea, nu era legat, era liber să plece oricând dorea, însă viața lui era sigură doar între zidurile cetății.

Biserica este cetatea de scăpare pusă la dispoziție de Dumnezeu pentru timpurile pe care le trăim. Atâta vreme cât rămânem în ea, atât viața noastră spirituală, cât și viață veșnică promisă, ne sunt asigurate. E suficient, nu doar să plecăm definitiv din biserică, ci doar să „evadăm” din când în când din ea, pentru ca viața noastră spirituală, precum și mântuirea noastră să fie puse în pericol. Dincolo de porțile „cetății de scăpare” (ale bisericii) pândește vrăjmașul sufletelor noastre, gata să ne dea lovitura de grație.

Este adevărat că și în interiorul bisericii pot apărea unele probleme, tensiuni, ispite, neajunsuri. În cetățile de scăpare nu locuiesc sfinți de pus în ramă. Acolo locuiesc oameni ca și tine, cu lipsuri. Și dacă ești ispitit să plângi prea mult că stai într-o biserică plină de lipsuri, gândește-te cât de singur te-ai simți într-o biserică perfectă.

În vechime, ucigașul fără voie trebuia să rămână în cetatea de scăpare până la moartea marelui preot. Astăzi, biserica ne este pusă la dispoziție atâta vreme cât Domnul nostru încă mijlocește în Sanctuarul ceresc în calitate de Mare Preot. Când El își va sfârși lucrarea în favoarea omului păcătos, va reveni pe pământ pentru a-i elibera pe copiii Săi credincioși din „cetățile de scăpare” în care și-au găsit ocrotirea temporară.

Până atunci însă, singurul loc sigur pentru sufletele noastre este și va rămâne Biserica.

4. Biserica este un atelier în care Marele Sculptor de caractere – Duhul Sfânt – modelează caractere vrednice pentru societatea cerului. Iată câteva gânduri pe care le sugerează această comparație:

– În niciun atelier de sculptură blocurile de piatră nu se sculptează singure. Este o observație banală, însă foarte utilă atunci când o aplicăm la marele atelier al bisericii. Din nefericire, există destule cazuri în care unii încearcă să se modeleze singuri. Rezultatul? Rămân aceleași blocuri de granit necioplite!

Cât de dureros și trist este ca cei din afara bisericii să constate că cei dinlăuntru, care ar trebui să fie capodopere în ceea ce privește moralitatea, sunt în realitate niște pietre încă necizelate de mâna Marelui Sculptor! Și aceasta nu din cauza Sculptorului, ci din cauza „blocurilor de granit” care nu vor să se lase modelate.

– În niciun atelier de sculptură blocurile de piatră nu se sculptează unele pe altele.

Din nou poate părea o observație banală, însă, să fim sinceri cu noi înșine: Nu este așa că noi, „blocurile de piatră” ce trebuie modelate de mâna Maestrului, încercăm să ne modelăm unii pe alții?

Nu este așa că ne uităm condiția și ne atribuim locul pe care doar Dumnezeu îl are în procesul desăvârșirii caracterului? Și, deși vedem eșec după eșec în încercările noastre, atât în familie, cât și în biserică și societate, continuăm cu încăpățânare să încercăm modelarea caracterelor celor din jur „după chipul și asemănarea noastră.” Haideți să-L lăsăm pe Marele Sculptor de caractere să-Și facă lucrarea cu fiecare dintre noi!

– Sculptorul își modelează lucrarea în atelier, nu în carieră. Blocurile de piatră sunt aduse în atelier uneori cu cheltuială mare de timp și energie. Însă numai acolo ele sunt lucrate și transformate în capodopere. Numai în atelier se găsesc „sculele” de care se folosește Maestrul.

Și pe noi ne-a căutat Duhul lui Dumnezeu în marea carieră a lumii. Și, după ce ne-a găsit, câte eforturi din partea cerului pentru a ne aduce în atelierul bisericii! Dorim să devenim „capodopere ale mântuirii”? Nu avem altceva de făcut decât să rămânem în „atelierul” bisericii și să ne lăsăm modelați, șlefuiți, finisați de mâna Maestrului. Altfel, vom rămâne aceleași bucăți de piatră rece și necioplită. Niște rebuturi care vor fi refuzate la export!

4. Biserica este o corabie de salvare, asemenea arcei lui Noe.

Desigur, se poate supraviețui un timp și în afara corăbiei, pe marea înfuriată a vieții. Poți înota și singur un timp. Te poți agăța de un lemn, de un colac de salvare… Se poate și așa, însă mai curând sau mai târziu, teama, oboseala, rechinii, valurile, soarele arzător, setea și foamea te vor birui. De ce atunci să nu rămâi în „corabia” bisericii sub comanda sigură a Marelui Căpitan de vas?

Furtunile vor veni oricum, fie că vrem, fie că nu vrem lucrul acesta. Însă cât de important este să te știi în mâinile Aceluia „de care ascultă până și vânturile și marea” (Matei 8:27)?

Am pornit de la o întrebare: Mai e nevoie de biserică în secolul internetului, al telefoanelor mobile inteligente, al plasmelor și al inteligenței artificiale? Într-o lume tot mai virtuală, mai e nevoie de o biserică reală? Dacă biserica lui Christos este un spital, un trup, o cetate de scăpare, un atelier și o corabie de salvare, atunci singura noastră speranță de mântuire este să intrăm și să rămânem în ea.

Dacă vrem să fim vindecați de teribila boală a păcatului, dacă vrem să fim niște mădulare folositoare trupului lui Christos, dacă vrem să scăpăm de vrăjmașul sufletelor noastre, dacă vrem să fim modelați după chipul și asemănarea Creatorului nostru și dacă vrem să rezistăm în mijlocul furtunilor vieții, atunci am găsit răspunsul la întrebarea: Mai e nevoie de biserică?

Cu Mântuitorul ne putem întâlni oriunde pe cărările vieții. Însă aici, în biserică, întâlnirea cu El are un caracter special. Aici și numai aici, Îl percepem pe El ca Mare Medic al sufletelor noastre; aici Îl recunoaștem drept Cap al trupului bisericii Sale; aici Îi înțelegem lucrarea de Mare Preot al omenirii; aici Îl simțim ca Sculptor al caracterelor noastre încă colțuroase. Tot aici ne bucurăm să știm că El este Căpitanul de vas care ne va duce în siguranță până la limanul dorit.

De aceea: „Să ținem fără șovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduința. Să veghem unii asupra altora ca să ne îndemnăm la dragoste și la fapte bune. Să nu părăsim adunarea (biserica n.n.) noastră, cum au unii obiceiul, ci să ne îndemnăm unii pe alții, și cu atât mai mult cu cât vedeți că ziua se apropie” (Evrei 10:23- 25).

Ce bine ar fi dacă fiecare am răspunde acestui îndemn în același fel ca Neemia: „Astfel ne-am hotărât să nu părăsim Casa Dumnezeului nostru” (Neemia 10:39).

Lori Balogh