Spre țărmul celălalt
-viața ca o luptă-
Asemenea păsărilor călătoare care traversează marea spre țărmul liniștii și care, din când în când, se opresc pe câte un catarg de vas pentru a se odihni, și noi ne adunăm uneori „aripile” sufletului pentru a dobândi puteri noi în lunga și obositoarea călătorie pe care o avem de făcut spre „țărmul celălalt”. Și aceasta pentru că, fie că vrem sau nu, fie că recunoaștem sau nu, cu toții suntem niște călători prin viață și prin timp spre o destinație încă necunoscută pentru cei mai mulți dintre noi.
Vă propun să-i însoțim pe ucenicii Domnului într-o călătorie pe Marea Galileii, pentru a înțelege câte ceva din tainele călătoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe „marea vieții” spre țărmul celălalt. Pasajul biblic pe care se bazează meditația ce urmează este cel din Matei 14,22‑34.
Vedeți? Ceea ce citim despre călătoria ucenicilor parcă vorbește despre propria noastră viață. O viață care se aseamănă cu o călătorie pe mare, mai liniștită sau mai primejdioasă, și în care, deși barca este sus, părând să fie stăpână pe situație, în cele din urmă tot marea adâncă și necunoscută este cea care stăpânește.
Pentru cei mai mulți, nu există o țintă precisă, un „țărm” spre care se îndreaptă. Ei plutesc în derivă, după cum vor vânturile și valurile… Din când în când, auzim cum una sau alta dintre aceste „corăbii” s-a scufundat, lovită de un vânt sau val mai puternic.
Pentru alții, țărmul celălalt este moartea. Nu ar dori să ajungă acolo, dar oricât ar vâsli ca să evite acest final, curenții și vânturile sunt prea puternice și corabia tot acolo ajunge. Există însă și oameni care știu încotro se îndreaptă pe marea vieții. Ei știu că dincolo de valurile amenințătoare ale mării înfuriate se află țărmul liniștit al unei mântuiri veșnice. Să fim oare și noi dintre aceștia?
Toți pornim cu încredere și speranță înfruntând primejdiile vieții, dar câți dintre noi reușesc să-și mențină barca pe valuri? Și, mai ales, câți dintre noi reușesc să atingă țărmul celălalt?
„Iisus i-a silit pe ucenici să intre în corabie” (vers.22).
Vedeți? Așa se întâmplă și cu pornirea noastră în călătoria vieții. Nimeni nu ne consultă dacă vrem sau nu să pornim în această călătorie. Nimeni nu ne întreabă: „Omule, ai în față o călătorie lungă și primejdioasă, în care s-ar putea să naufragiezi. Vrei să pornești pe acest drum?”
Poate că, dacă la naștere ne-ar întreba cineva dacă vrem să începem călătoria vieții, cunoscând dinainte riscurile, mulți dintre noi am refuza viața. Dar nimeni nu ne întreabă … Suntem „siliți” să intrăm în „corabie” și ne trezim pe marea vieții vâslind spre țărmul celălalt.
De ce procedează Dumnezeu astfel? De ce nu ne cere consimțământul dacă vrem sau nu să ne naștem, dacă vrem sau nu să trăim? Dar cum să ceri consimțământul cuiva care încă nu s-a născut? Cum poți să ceri părerea cuiva care încă nu există? Sau, după ce s-a născut, cum poți să-l întrebi pe pruncul care încă nu știe nimic despre lume și viață dacă vrea sau nu să trăiască? Lucrul acesta ar fi imposibil.
Și chiar dacă ar fi posibil, să nu uităm că Dumnezeu e Tatăl nostru și ca Tată, El are dreptul să aducă la existență ființe după chipul Sau oricând și în oricât de mare număr. După cum părinții au dreptul să decidă dacă să aducă pe lume copii sau nu, când să-i aducă la existență și în ce număr, la fel Tatăl ceresc, într-o infinit mai mare măsură, are acest drept. El este Creatorul și Stăpânul absolut al Universului.
Și dacă totuși cineva se revoltă pentru că nu a fost consultat în această privință, apostolul Pavel are să-i spună ceva: „Dar, mai degrabă, cine ești tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut așa?” Nu este olarul stăpân pe lutul lui?” (Romani 9,20‑21).
„S-a suit pe munte să se roage, singur la o parte” (vers.23).
După ce suntem „siliți” să intrăm în corabia vieții, suntem lăsați singuri. Lucrul acesta nu ne place și parcă nu se potrivește cu concepțiile noastre despre Dumnezeul Scripturii. Ucenicii străbătuseră marea de multe ori și nu le era teamă. Între ei se aflau pescari cu experiență, oameni ai mării obișnuiți cu furtuna. Petru, Andrei, Iacov și Ioan se simțeau în elementul lor pe mare. Au traversat marea Galileii de nenumărate ori și, chiar dacă Iisus dormea pe fundul corăbiei, faptul că El era cu ei îi liniștea.
De data aceasta Iisus îi lasă singuri. O singurătate fizică, deoarece Iisus nu se afla cu ei, dar și una spirituală, căci Mântuitorul nu se afla nici în inima lor. Acolo, în interiorul tainic al sufletului lor, este furtună.
De ce? În miezul zilei Domnul făcuse una dintre minunile Sale răsunătoare, înmulțind cele cinci pâini și cei doi pești și hrănind cinci mii de bărbați, afară de femei și copii. Popularitatea lui Iisus crescuse simțitor în urma acestei minuni, iar ucenicii simțeau că sosise momentul ca Domnul să fie purtat pe brațe până la Ierusalim și acolo să fie întronat ca Împărat și Eliberator. Începuseră deja să umble printre oamenii sătui și uimiți de minunile și învățătura acestui nou profet, semănând încoace și încolo semințele unei adevărate revoluții.
Dar Iisus a întrezărit pericolul. Ucenicii se aflau în primejdia de a pierde din vedere adevărata Sa misiune – aceea de Eliberator din robia păcatului. Trebuiau luate măsuri rapide și, prin urmare, Iisus procedează foarte categoric și neobișnuit pentru felul Său de a se purta: îi silește pe ucenici să intre în corabie, le arată direcția – țărmul opus – și îi lasă singuri.
Dar oare i-a lăsat cu adevărat singuri pe ucenicii Săi în momentele de confuzie și debusolare prin care treceau? De ce S-a retras Iisus singur pe munte? Ca să se odihnească după o zi încărcată? Îi era teama Domnului de întrebările ucenicilor și voia să le evite? Era supărat pe ucenicii Săi pentru planurile pe care le nutreau și dorea astfel să-i pedepsească?
Nicidecum! Biblia afirmă clar: Iisus S-a suit pe munte singur pentru a se ruga. Pentru cine și pentru ce? Nu ne e greu să intuim pentru ce anume se ruga Domnul în acea noapte. Dacă privim cu atenție întreaga lucrare a Mântuitorului în timpul vieții Sale pământești și după înălțarea Sa la cer, vom observa că ceea ce a apăsat cu cea mai mare greutate inima Sa a fost lucrarea de mijlocire pentru Biserica Sa. Este lucrarea pe care Iisus o face astăzi în Sanctuarul ceresc și este lucrarea care, într-un anumit sens, nu va înceta niciodată.
Chiar după încheierea istoriei păcatului și restabilirea armoniei universale, Domnul va rămâne Garantul celor mântuiți în fața întregului Univers. Orice posibilă neîncredere și rezervă din partea ființelor necăzute în păcat din Univers față de cei mântuiți va fi înlăturată prin prezența lui Iisus, care va garanta că cei salvați sunt demni de încrederea întregului cer.
Pentru cine se ruga Iisus pe munte? Tocmai pentru ucenicii Săi, aparent abandonați și lăsați singuri în mijlocul valurilor și al nopții. Dar oare noi nu ne simțim adesea singuri și abandonați în mijlocul problemelor vieții? Desigur! Însă acest simțământ este doar o aparență. Mântuitorul, retras pe cea mai mare înălțime a cerului – locul cel mai solemn din Univers, Templul ceresc – se roagă și mijlocește pentru Biserica Sa de pe pământ.
„În timpul acesta, corabia era învăluită de valuri în mijlocul mării, căci vântul era împotrivă” (vers.24).
Încotro se îndrepta corabia ucenicilor? Nu spre destinația dată de Iisus? Atunci de ce atâtea piedici? De ce furtună? De ce îngăduie Dumnezeu „furtuni” în viața celor care au pornit ascultători și cuminți pe calea mântuirii? Nu ați observat că atunci când vrem să facem ceva bun și nobil pentru Dumnezeu și semenii noștri apar atâtea piedici și probleme? De ce?
Răspunsul este cât se poate de simplu: Există cineva care nu vrea ca noi să ajungem cu bine pe „țărmul celălalt”. Acelui „cineva” nu-i place să ne vadă gustând satisfacția atingerii unui țel pe care ni l-am propus și, de aceea, el stârnește orice vânt posibil pe marea vieții noastre și face ca înaintarea să fie dificilă și primejdioasă. Chiar dacă nu ne va distruge total – căci Dumnezeu nu-i îngăduie acest lucru – Satana va fi mulțumit să ne descurajeze astfel încât să abandonăm orice țintă nobilă.
În călătoria pe marea vieții, obstacolele cele mai mari nu sunt cele fizice (boala, accidentele, șomajul, persecuția etc.), ci cele mai de temut obstacole sunt cele din domeniul spiritual. Călătoria noastră nu înseamnă schimbarea locului geografic (deși la revenirea lui Iisus se va întâmpla și acest lucru), ci schimbarea răzvrătirii din noi cu un spirit de supunere și ascultare față de Dumnezeu. Călătoria noastră spre cer are deocamdată loc înăuntrul nostru. Tocmai aici, în sufletul nostru, apar cele mai mari „vânturi” protivnice: cele mai teribile ispite, cele mai amare dezamăgiri, cele mai spectaculoase căderi și cele mai dureroase înfrângeri.
Există în fiecare dintre noi setea de a ne depăși pe noi înșine, de a fi, în unele aspecte, ca Dumnezeu. Este reflexul copilului care dorește să se asemene cu părinții săi. Dimineața ne rugăm: „Doamne, ajută-mă să-Ți semăn, până ce chipul Tău va fi reprodus în mine.” Iar seara, după ce vedem efectele „vântului” protivnic, lăsăm capul jos, rușinați: „Doamne, iartă-mă, căci nici azi nu am reușit.”
Să nu uităm! Oricât de teribile ar fi „valurile” și „vânturile” care bat pe „marea” vieții noastre, dezamăgirea nu e o soluție. Chiar dacă nu e în mod fizic alături de noi în momentele de cumpănă ale vieții, să fim siguri că Mântuitorul mijlocește pentru noi în Sanctuarul ceresc și se roagă pentru ca să ajungem cu bine pe „țărmul celălalt” – țărmul mântuirii.
„Când se îngâna ziua cu noaptea, Iisus a venit la ei umblând pe mare” (vers.25).
De ce intervine Domnul atât de târziu, după o noapte întreagă de zbucium și luptă până la epuizare cu furtuna? Are El plăcerea să ne vadă tulburați și chinuiți, pentru ca doar la urmă să intervină cu un aer superior: „Vedeți? V-am demonstrat că toate eforturile voastre nu fac doi bani”?
Dacă Iisus ar fi intervenit mai repede, chiar în momentul izbucnirii furtunii, probabil că unii dintre pescarii încercați ca Petru, Andrei, Iacov și Ioan ar fi spus: „Doamne, Îți mulțumim că ai venit, dar să știi că ne-am fi descurcat și singuri. Uită-Te la mușchii noștri oțeliți și la experiența noastră de o viață! Nu suntem pe mare de ieri, de alaltăieri…”
Cât de des credem și noi că ne putem descurca și singuri pe marea vieții! Ne încredem în inteligența noastră, în relațiile noastre, în metodele noastre, în conducătorii noștri… Dar când ne dăm seama că furtuna este mai tare decât ne-am așteptat, strigăm: „Doamne, dacă nu mă salvezi, sunt pierdut!”
„Este o nălucă!” (vers.26).
Iisus era acolo, la câțiva pași de ei, dar nu puteau crede. De câte ori, în cele mai grele momente ale vieții, Mântuitorul este lângă noi, se apropie ca să-L zărim, și totuși nu-L recunoaștem. Zilnic avem experiențe cu Dumnezeu, dar foarte rar, și doar aceia dintre noi care au vederea spirituală mai bună, pot afirma: „Da, în această experiență a vieții mele, Domnul a fost lângă mine.”
De multe ori găsim explicații raționale la toate dovezile intervenției Providenței divine, punând etichete de genul: „A fost doar o întâmplare”, sau „Am avut noroc”. Cu alte cuvinte: „Este o nălucă!” Nu știu dacă este un lucru mai dureros pentru Domnul decât acela ca noi, deși beneficiem zilnic de dovezile dragostei Sale, să nu-L vedem decât ca o simplă nălucă.
„Poruncește-mi să vin la Tine pe ape” (vers.28).
Iată un crâmpei de Evanghelie din care avem multe de învățat. Petru știa că Cel din fața lui este Domnul; el știa că vrea să ajungă lângă El cât mai curând, cât mai aproape. Era ceva rău în acestea? Nicidecum! Petru dă dovadă de supunere și credință, căci nu face niciun pas fără să aibă aprobarea lui Iisus.
Înțelegem de aici care trebuie să fie relația normală dintre dorința omului și porunca lui Dumnezeu: dorința omului trebuie să fie însoțită întotdeauna de o poruncă clară din partea lui Dumnezeu, iar porunca divină, pentru a fi cu adevărat împlinită, trebuie însoțită de dorința omului. Când ajungem să spunem ca și psalmistul: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii mele” (Psalmul 40,8), doar atunci relația între dorința noastră și voia lui Dumnezeu se află într-o armonie perfectă.
Adesea dorim lucruri bune în viață. Cel puțin așa credem noi că sunt lucruri bune. Dar ne mirăm că Dumnezeu nu ni le oferă. Dimpotrivă, uneori El ne pune piedici ca să le dobândim. De cele mai multe ori nici nu căutăm aprobarea Lui pentru acele planuri care nouă ni se par bune. Și intrăm în luptă pentru realizarea lor. Poate că reușim chiar să ne atingem țintele, însă la urmă ni se deschid larg ochii, parcă orbiți până atunci, și vedem cât de greșit am evaluat dorințele noastre. Ceea ce ni se părea a fi bun, acum se dovedește a fi o piedică în calea fericirii și chiar a mântuirii noastre.
Ce bine ar fi dacă în fața unor planuri „bune” pe care le avem în viața personală, în familie, biserică sau societate, am apela înainte de orice la înțelepciunea Tatălui ceresc, spunând: „Doamne, dacă vrei să realizez acest lucru care mie mi se pare bun, poruncește-mi să-l fac și deschide-mi, Te rog, o cale pentru aceasta.”
„Petru s-a coborât din corabie și a început să umble pe ape ca să meargă la Iisus” (vers.29).
Credeți că i-a fost ușor lui Petru să pornească în această experiență inedită a vieții lui? Cu siguranță că nu! Vântul sufla încă cu putere, marea era înfuriată, iar tovarășii lui din corabie nu erau indiferenți la gestul său. Probabil că unii ucenici au încercat să-l oprească din gestul său, care li se părea total necugetat: „Petre, ești nebun? Nu vezi ce furtună este? Nu vezi că este doar o nălucă? Disperarea ți-a luat mințile. Vino-ți în fire!”
O notă maximă pentru Petru: El nu ține cont de părerile oamenilor, chiar prieteni fiind, nici de vreme sau împrejurări atunci când la mijloc e vorba de relația sa personală cu Mântuitorul. Petru ține cont doar de dorința lui fierbinte de a fi lângă Iisus și de porunca (aprobarea) Acestuia.
Oare câți oameni nu L-ar urma pe Domnul dacă nu s-ar teme de „furtuna” din propriile familii, din cercul prietenilor sau al colegilor de serviciu? Satana cunoaște foarte bine forța spiritului de masă asupra deciziilor individului și folosește această armă pentru a-i împiedica pe cei mai mulți să vină la mântuire.
De aceea, printre îndemnurile cu valoare de poruncă pe care le găsim pe paginile Scripturii se află și acesta: „Să nu te iei după mulțime ca să faci rău!” (Exodul 23,2). Sau, parafrazând textul: „Fii tu însuți! Dacă vrei mântuirea, vino la Iisus, indiferent ce vor zice rudele, familia, colegii de serviciu, vecinii sau oricine altcineva.”
Dorința lui Petru a fost mai mare decât piedicile și el a reușit o experiență unică. În lupta vieții ies biruitori doar aceia care trec peste orice prejudecăți, peste orice intimidări sau ironii din partea societății sau a celor apropiați.
„S-a temut” (vers.30).
Atâta timp cât privește la Iisus, Petru reușește o performanță demnă de invidiat: El merge pe ape. Dar atunci când își îndreaptă privirea într-o altă direcție, când se uită la mărimea valurilor înspăimântătoare sau la colegii din corabie care-l priveau uimiți, legătura sa cu Iisus se întrerupe și el începe să se scufunde. Petru redevine omul slab și temător, care se scufundă ca orice muritor de rând.
Marele adevăr care se ascunde în această relatare va fi exprimat chiar de Domnul într-o ocazie viitoare: „Căci despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).
„Puțin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” (vers.31).
Problema credinței e legată de persoana la care privim. Nu ai trecut niciodată printr-o experiență asemănătoare cu a lui Petru? Când ai avut privirea ațintită spre Mântuitorul, când nimic nu s-a interpus între tine și El, ai putut trece peste orice greutăți și probleme. Privind în urmă la furtunile din viața ta, ți se pare că ai trecut atât de ușor prin ele, pentru că nu erai singur: Iisus era cu tine. Ce a contat că în jur se ridicau valuri amenințătoare care voiau să te înghită? Iisus era în centrul atenției tale și erai fericit.
Dar atunci când o persoană, un necaz, o primejdie, o batjocură sau orice altceva s-a interpus între tine și Mântuitorul, ai început să te scufunzi în descurajare. Iată de ce Biblia ne îndeamnă cu toată puterea ei de convingere: „Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus…” (Evrei 12,2). Doar așa vom putea trece cu bine prin orice furtună a vieții și vom putea ajunge la „țărmul celălalt”.
„Cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu” (vers.32‑33).
Știți ce înseamnă aceste câteva cuvinte? Ele reprezintă temelia Bisericii creștine (vezi Matei 16,16‑18). De ce au trebuit ucenicii să ajungă aici, la această concluzie, trecând prin frământări, temeri și dezamăgiri? Desigur, nu era obligatoriu ca ei să guste din amărăciunile eșecurilor lor pentru a ajunge aici. Se putea și altfel… Dar uneori furtunile de pe marea vieții sunt o mare binecuvântare. Ele ne deschid ochii să-L vedem pe Iisus venind spre noi.
Concluzii
Alvin Toffler, autorul cărții „Șocul viitorului”, vorbește despre „instinctul reîntoarcerii acasă”, pe care îl are orice ființă. Țărmul acesta, de pe care pornim în călătoria vieții, nu e casa noastră. Nici marea agitată nu e casa noastră. Adevărata noastră casă se află pe „țărmul celălalt” – Canaanul ceresc. Nici mormântul nu e casa noastră, deși unii îl numesc „loc de veci”. Există o lume la fel de reală ca cea prin care călătorim acum și aceea va fi căminul liniștii și al odihnei veșnice.
Nu doresc altceva decât să putem arunca cât mai curând ancora în portul Noului Pământ. Pentru totdeauna! Iisus ne așteaptă.
Lori Balogh
