Ce lași în urma ta?

Ce lași în urma ta?

Fiecare zi este, la începutul ei, o filă nouă de calendar. La sfârșitul ei, aceeași zi este deja o filă de jurnal. Dar ce e scris oare pe fila de jurnal? Oricum, fie că sunt scrise lucruri bune, fie că sunt scrise fapte de care ne este rușine, putem spune asemenea lui Pilat: „Ce am scris, am scris!” (Ioan 19:22). Nimeni și nimic din această lume nu mai poate șterge ceea ce noi înșine am îngăduit să se scrie zilnic în jurnalul vieții.

Fiecare sfârșit de timp, fie că e vorba de sfârșitul unei zile, a unei săptămâni sau al unui an, este o ocazie de introspecție, de evaluare interioară și de reorientare. Biblia ne îndeamnă să facem această lucrare în mod continuu, evaluându-ne pe noi înșine și constatând dacă în perioada care a trecut am progresat sau, dimpotrivă, am regresat.

„Pe voi înșivă încercați-vă dacă sunteți în credință. Pe voi înșivă cercați-vă…” (2 Corinteni 13:5). De ce Dumnezeu ne cere nouă să facem această lucrare? De ce nu o face exclusiv El, ca Unul care este obiectiv și atotștiutor? Din mulțimea motivelor posibile, două motive sunt de amintit în mod deosebit:

1) Prin faptul că Dumnezeu ne îndeamnă pe noi înșine să ne cercetăm și să ne evaluăm, El dovedește că are un respect deosebit față de ființa umană, căreia îi recunoaște demnitatea și libertatea de alegere.

2) Al doilea motiv pentru care Dumnezeu ne cere nouă înșine să ne evaluăm este exprimat de apostolul Pavel: „Dacă ne-am judeca (evalua, cerceta, aprecia n.n.) singuri, n-am fi judecați” (1 Corinteni 11:31). Creatorul procedează cu noi asemenea unui părinte înțelept față de copiii care au greșit: îi cheamă deoparte, îi invită să se gândească dacă au făcut ceva rău și să recunoască acel lucru, iar la urmă îi invită să-și aleagă singuri pedeapsa. Este un mijloc educativ deosebit de eficient care îl ajută pe copil să-și dezvolte un spirit de autocontrol cât se poate de obiectiv.

Dacă luăm în considerare faptul că încă trăim în timp de har, nu este oare infinit mai bine să ne cercetăm pe noi înșine acum, când harul lui Dumnezeu încă poate interveni și poate îndrepta lucrurile, decât să o facă Dumnezeu la sfârșit, în calitate de Judecător? Atunci va fi prea târziu… Mult prea târziu…

Pasajul biblic din 2 Cronici cap. 21 reprezintă pentru fiecare dintre noi o invitație la o sinceră cercetare de sine. Textul ne introduce în istoria sumară a unuia dintre cei mai răi împărați ai Regatului lui Iuda: Ioram. Câteva scurte date biografice pe care ni le pune la dispoziție Biblia ne vor fi de mare folos în înțelegerea subiectului.

Tatăl lui Ioram – Iosafat -, fusese unul dintre împărații buni ai iudeilor. Raportul biblic spune despre el că „umblase în cele dintâi căi ale tatălui său David” (2 Cronici 17:3), făcând câteva reforme moral-religioase radicale. Iosafat a îndepărtat idolatria și a organizat un sistem de instruire a poporului cu privire la Legea lui Dumnezeu, trimițând în acest scop preoți și leviți în teritoriu. Tot el a făcut o reforma și în justiție, punând judecători în fiecare cetate și luptând împotriva corupției din sistem.

Însă, pe lângă aceste fapte meritorii, Iosafat a făcut și câteva greșeli: alianța politică și militară cu Ahab, împăratul idolatru al Regatului de Nord, asocierea în afaceri cu Ahazia, fiul lui Ahab și, nu în ultimul rând, încuscrirea cu Ahab. Pentru toate aceste greșeli Iosafat a fost mustrat la timp de Dumnezeu prin profeții Săi. În ciuda acestor greșeli, Iosafat a fost un împărat bun, imprimând un curs ascendent vieții spirituale a poporului.

În mod paradoxal fiul său, Ioram, se dovedește a fi un împărat cât se poate de rău. Oare cum se explică faptul că din părinți credincioși se nasc uneori copii atât de răi? Cineva numea acest fapt paradoxal „blestemul celei de-a doua generații”. Cum se face că dintr-un tată atât de credincios ca Iosafat și un bunic lăudat de Cuvântul lui Dumnezeu ca Așa, s-a născut un vlăstar atât de rău ca Ioram?

O parte a enigmei o găsim dezlegată chiar în raportul biblic: Iosafat s-a încuscrit cu regele nelegiuit Ahab, luând de soție pentru fiul său pe Atalia, fiica acestuia. De câte ori nu s-a repetat în istorie această greșeală! Copii din familii bune, creștine, au decăzut moral iremediabil și au ajuns de nerecunoscut după ce au contractat căsătorii cu tineri lumești, fără caracter, fără Dumnezeu, fără principii morale…

Iată ce spune Biblia despre câteva fapte reprobabile ale regelui Ioram. Versetul 4 ne spune că atunci „când s-a întărit ca împărat, a omorât cu sabia pe toți frații săi și pe vreo câțiva din capii lui Iuda.” Așadar, Ioram devine un criminal notoriu, ucigând nu doar pe unul sau doi dintre frații pe care îi considera incomozi, ci pe toți cei șase frați.

Idolatria este o altă trăsătură care îl caracteriza pe regele Ioram. Acele „înălțimi” pe care tatăl și bunicul său le dărâmaseră devin din nou funcționale pe vremea lui. Răul cel mare produs în timpul domniei acestui rege constă în faptul că el a făcut toate acestea nu doar pentru sine, ci „a târât pe locuitorii Ierusalimului la desfrâu și a amăgit pe Iuda” (vers. 11).

Expresia biblică „a amăgit pe Iuda” ne dă de înțeles că Ioram a dus o campanie de convingere a poporului său pentru ca acesta să renunțe la credința în Dumnezeul adevărat în favoarea cultului idolatru al Astarteei și al lui Baal. Nu ne e greu să ne imaginăm acest lucru, căci la urcarea sa pe tron Ioram a moștenit un regat prosper, cu un popor credincios și eliberat de idolatrie. Ca să reușești să convingi un întreg popor să renunțe la o religie în favoarea alteia, aceasta presupune o uriașă muncă de lămurire. Ioram devine astfel vinovatul moral al decăderii poporului său în perioada în care a domnit în regatul lui Iuda.

Dumnezeu îi dă acestui rege opt ani de har, pedepsindu-l din ce în ce mai aspru, doar-doar Ioram se va trezi în ultimul ceas și se va întoarce de la căile lui rătăcite. La granițele regatului se ridică vrăjmașii. Filistenii și arabii năvălesc în țară, pradă bogățiile, iar familia regelui este luată ostatică. Țările din jur, până atunci vasale, se răscoală, refuzând să mai plătească bir regelui. În cele din urmă, Ioram este lovit cu o boală gravă … Ultimii doi ani din viață Ioram îi trăiește în chinuri groaznice, pentru ca, în final, să moară nepocăit și nemântuit, lăsând în urma sa o țară în ruine și un popor idolatru.

Versetul 20 este un bilanț concis al celor opt ani de domnie: Ioram „a murit fără să lase părere de rău în urmă și l-au îngropat în cetatea lui David, dar nu în mormintele împăraților.”

Ce a lăsat acest om în urma lui? O viață scurtă și plină de fapte rele care în ziua judecății finale se vor întoarce împotriva lui. O influență nefastă asupra unui popor, oricum înclinat spre rău și oscilant în credință. O țară devastată de vrăjmași, o familie regală dusă în robie, un popor idolatru și, mai ales, un dispreț profund al celor pe care i-a lăsat în urma sa. Scurta istorie a domniei regelui Ioram reprezintă o adevărată „gaură neagră” în istoria poporului lui Dumnezeu din timpurile Vechiului Testament.

În scurta relatare biblică despre acest rege rău și idolatru găsim un principiu după care funcționează împărăția întunericului al cărui domn este însuși Satana. În această împărăție întunecată există o armonie aparentă. Cei răi se unesc pentru un timp, până își ating planurile. În cele din urmă însă, cearta, discordia și ura nu întârzie să apară.

Probabil că poporul iudeu, înclinat spre idolatrie, l-a susținut pe rege în timpul domniei sale, gândind în termenii următori: „Iată un rege care ne lasă să facem ceea ce dorim, care ne acordă deplină libertate religioasă, care nu ne impune să-I slujim lui Iehova. Bine că am scăpat de povara Legii și a atâtor restricții! Ce bine că avem un asemenea rege!”

Poporului i-a plăcut calea regelui și i-a urmat exemplul. A existat o armonie aparentă între voința regelui și cea a poporului. Cu toate acestea, armonia era doar de suprafață… La moartea regelui, nimeni nu l-a regretat… Acest fenomen se repetă mereu în istorie, demonstrând ca acolo unde nu există iubirea divină și prezența Duhului Sfânt, armonia dintre oameni nu este de fond.

Trista istorie a regelui Ioram ne confruntă cu o întrebare răscolitoare care ne vizează personal: Ce lăsam în urma noastră acolo pe unde trecem? Viața este plină de neprevăzut și, pe măsură ce ne apropiem de sfârșitul istoriei acestei lumi, au loc tot mai multe și mai rapide schimbări care afectează atât individul, cât și biserica și societatea. Fiecare schimbare ne face să lăsăm în urmă fie o rază de lumină, fie o pată de întuneric, fie o influență spre bine, adevăr și frumos, fie o influență spre rău, minciună și imoralitate… Da, viața are „miros” și nu este indiferent dacă în urma noastră lăsăm o mireasmă sau o miasmă.

Se întâmplă să-ți schimbi locul de muncă. Astăzi, în condițiile schimbărilor tot mai profunde pe care le cunoaște societatea, e ceva normal să se întâmple acest lucru. Ai avut niște colegi, niște șefi pe care îi părăsești. Poate că unii dintre colegi și șefi ți-au creat greutăți, poate că unii dintre ei ți-au disprețuit credința în Dumnezeu, poate că te-au ironizat de multe ori pe această temă…

Dar ce lași în urma ta? Influența ta i-a făcut pe acești oameni mai buni? Când erau gata să rostească un cuvânt rău, rămânea acel cuvânt nerostit pentru simplul motiv că realizau că erai și tu acolo? Sau, dacă totuși îl rosteau, se rușinau apoi de tine? S-au bucurat de plecarea ta, spunându-și: „Bine că am scăpat și de pocăitul ăsta”? Sau, dimpotrivă, ai citit pe fețele lor un regret sincer când au aflat că nu vei mai lucra cu ei?

Se întâmplă să-ți schimbi locuința, căci viața ne aduce și în astfel de situații. Trăiești un timp în mijlocul unei colectivități, a unor vecini mai buni sau mai răi, dar vine un moment când trebuie să-i părăsești.

Ce lași în urma ta? Păreri de rău după un vecin amabil, liniștit, pașnic, care nu sărea la ceartă când era inundat de vecinul de deasupra, care nu se supăra când locul său de parcare era ocupat de o altă mașină și care era dispus întotdeauna să sară în ajutor când era nevoie? Sau, dimpotrivă, plecarea ta lasă în urmă un sentiment de ușurare: „Bine că am scăpat de vecinul ăsta! Dacă toți creștinii ar fi că el, atunci mai bine mort decât să fiu ca el”?

Se întâmplă să-ți petreci concediul la rude sau prieteni… Concediul se încheie, te-ai recreat împreună cu familia și pleci refăcut și satisfăcut… Dar ce lași în urma ta? Un sentiment de ușurare sau o sinceră părere de rău? Speranța unei întâlniri viitoare sau dorința de a nu mai călca niciodată pe acolo?

Se întâmplă să părăsești o biserică și să te stabilești în alta… Viața ne aduce și astfel de împrejurări… Ce lași în urma ta? O influență bună, suflete câștigate pentru Christos și întărite în credință? Sau, dimpotrivă, lași probleme, tensiuni, conflicte și suflete rănite și descurajate?

Dar poate că în ultima perioadă din viața ta nu ai schimbat nici serviciul, nici locuința, nici biserica… Ceva totuși ai schimbat și în mod sigur ai lăsat ceva în urma ta. Ai lăsat timpul care s-a scurs ireversibil, fie în favoarea, fie în defavoarea ta. Dar ai mai lăsat și o influență fie spre bine, fie spre rău…

Spunea neprihănitul Iov: „Inima nu mă mustră pentru niciuna dintre zilele mele” (Iov 27:6). Poți și tu spune același lucru? Ce bine ar fi dacă am avea posibilitatea să intrăm într-un tunel al timpului, dacă am putea să ne întoarcem în trecut și să reparăm ceea ce am greșit! Cu siguranță că fiecare zi trăită ar avea nevoie de retușuri…

Timpul trece, influența rămâne! Ce influență lăsăm în urma noastră? Nu ne putem da seama întotdeauna. Este un lucru care ne scapă de cele mai multe ori. Putem ști dacă am făcut un lucru rău, dacă am săvârșit un păcat ale cărui urmări directe le simțim imediat sau ulterior. Însă influența acelui păcat cu urmările lui îndepărtate nu poate fi cunoscută decât în ziua judecății.

Putea oare Avraam să bănuiască cât sânge urma să curgă în istorie doar pentru că, într-un moment de slăbiciune în credință, a dat naștere lui Ismael? Putea el să prevadă apariția unei noi religii păgâne (mahomedanismul) „inventată” de urmașii fiului său Ismael? Putea el să-și imagineze cruciadele, răspândirea islamismului în teritoriile creștine ale Europei sau atentatele teroriste din zilele noastre? Cu siguranță că Avraam nu putea să-și imagineze tot cortegiul de urmări îndepărtate ale unei greșeli făcute într-un moment de neatenție.

Oare Darwin putea să-și imagineze, atunci când elabora teoria sa cu privire la evoluția speciilor, câte milioane de oameni vor fi duși în rătăcire, depărtându-se de Dumnezeu și de Biblie? Putea el să prevadă că naziștii se vor folosi de această teorie pentru a justifica ororile petrecute în lagărele de concentrare și exterminare din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial?

Cât de atenți ar trebui să fim cu fiecare gest, cu fiecare cuvânt, cu fiecare faptă pe care o săvârșim! Toate acestea vor fi urmate de o influență cu efecte veșnice, fie spre bine, fie spre rău. Oricare ar fi bilanțul, în Iisus Christos, Domnul nostru, există speranță. Harul este încă deschis, există încă posibilitatea să ne îndreptăm căile, există încă pocăință și un Dumnezeu dispus să ne ierte. Până când? Nu știm. Dar avem invitația: „Astăzi, dacă auziți glasul Lui, nu vă împietriți inimile” (Evrei 4:7).

Dar influența? Pe aceasta cine o mai poate schimba? Am credința că Dumnezeu poate interveni și în această privință. Când îmi aduc aminte de un rău pe care l-am făcut cândva, mă rog: „Doamne, fă ca influența rea pe care ar putea să o lase în urmă fapta mea să se șteargă. Ajută-i pe oameni să uite răul pe care l-am făcut și să-și aducă aminte doar de ceea ce au văzut bun în viața mea.” Cred din toată inima ca Dumnezeu poate să dea un curs favorabil unei astfel de rugăciuni.

Prietene, ce lași zilnic în urma ta? Prin anii ’70, la Lausanne, Elveția, s-a ținut un congres al tinerilor Bisericii Adventiste. După încheierea congresului, în presa locală a fost publicată o caricatură înfățișând o femeie de serviciu măturând niște resturi lăsate de tinerii care plecaseră. Știți ce erau acele resturi? Nu, nu erau peturi sau ambalaje, nici alte resturi ale „civilizației” moderne… Erau pene de înger…

Îmi doresc din toată inima ca tu și cu mine, pe cărările încurcate ale vieții, să lăsăm în urma noastră doar pene de înger…

Lori Balogh