Lupta cea bună a credinței – Reacția în fața ispitei

Lupta cea bună a credinței

– Reacția în fața ispitei –

Noțiunea de „păcat” începe să dispară din limbajul contemporan. O mulțime de sinonime încearcă să ia locul teribilului termen religios, încercând să „îndulcească” cruda lui realitate. Astăzi se vorbește despre infracțiuni, contravenții, deraieri de comportament, fapte reprobabile, acte de corupție, delicvențe ș.a. Despre „păcat” se vorbește însă din ce în ce mai puțin… Doar pe la biserică se mai aude despre el, precum și în mediile în care oamenii își mai păstrează încă simplitatea vieții însoțită de credința în Dumnezeu.

Deși psihologia modernă încearcă din răsputeri să elimine această noțiune din mentalitatea omului, păcatul rămâne cea mai crudă și tristă realitate cu care suntem confruntați în această viață.

Legat de acest subiect, se pot studia o mulțime de lucruri: originea păcatului, apariția lui pe pământ, dinamica înmulțirii lui și felul cum a pătruns în cele mai variate domenii ale vieții, efectele păcatului asupra fizicului, intelectului și spiritului uman, efectele lui asupra naturii și asupra societății, poziția lui Dumnezeu față de problema păcatului, nimicirea finală a păcatului… Biblia folosește, în legătură cu noțiunea de „păcat”, o expresie aparte: „taina fărădelegii” (vezi 2 Tesaloniceni 2,7), vrând să sugereze faptul că oricât am studia problema păcatului, ea este atât de complexă încât niciodată nu vom putea cuprinde totul. Întotdeauna va rămâne ceva tainic, de neînțeles, legat de acest subiect.

Pentru moment, mă voi opri asupra unui aspect mai puțin teoretic și cu implicații în viața de zi cu zi: atitudinea omului față de păcat. Este o temă de importanță majoră, căci de această atitudine depinde mântuirea noastră, pe Dumnezeu interesându-L în mod deosebit această atitudine.

Care ar trebui să fie prima reacție a omului față de păcat? Trebuie menționat ca întrebarea se referă la prima reacție conștientă, nu la cea inconștientă care, din cauza naturii păcătoase a omului, este cea de atracție.

Apostolul Iacov scoate în evidență această atracție inconștientă a omului față de păcat, afirmând că „fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit” (Iacov 1,14). Satana a reușit să schimbe „magnetismul” ființei umane astfel încât, ori de câte ori ispita ne dă târcoale, suntem atrași în mod involuntar spre păcat. Aceasta este esența naturii păcătoase a omului: atracția, înclinația spre păcat.

Așadar, cu toate că prima reacție involuntară în prezența păcatului este cea de atracție, care ar trebui să fie totuși prima reacție voluntară, conștientă față de păcat? Să ne reamintim câteva pasaje biblice legate de acest subiect:

1. „Voi nu v-ați împotrivit încă până la sânge în lupta împotriva păcatului” (Evrei 12,4). Ni se vorbește despre „lupta împotriva păcatului”, ca o reacție voluntară, conștientă a omului față de problema păcatului.
2. „Tu ai iubit neprihănirea și ai urât nelegiuirea” (Evrei 1,9). Textul vorbește despre atitudinea Mântuitorului față de păcat, o atitudine demnă de a fi urmată de oameni: ura față de păcat.
3. „Împotriviți-vă diavolului” (1 Petru 5,8‑9) – ne îndeamnă apostolul Petru, sugerându-ne că, în fața păcatului, trebuie să opunem o rezistență continuă. Mai mult decât atât, apostolul Pavel ne îndeamnă în Epistola care Efeseni 6,11‑17 să îmbrăcăm întreaga „armură” spirituală pentru a fi gata oricând de luptă cu teribilul vrăjmaș.

Și totuși, prima noastră reacție conștientă față de ispită și păcat nu trebuie să fie lupta. Dacă aceasta ar fi prima noastră reacție, am fi învinși din start. Iată câteva motive pentru care prima reacție a omului față de ispită și păcat nu trebuie să fie lupta:

1) Păcatul este o putere uriașă – cea mai mare forță din Univers, după puterea lui Dumnezeu.

Voința umană, prin sine, nu are nicio putere reală de a rezista răului și de a-l învinge. Forța răului este infinit mai mare decât puterea omului. Acela care se hotărăște să intre în Împărăția spirituală va constata că toate puterile unei firi nerenăscute, sprijinite de cele ale împărăției întunericului, se vor ridica împotriva lui, împiedicându-l să ajungă la desăvârșirea după care aspiră. Apostolul Pavel, înainte de a cunoaște adevăratul secret al unei vieți de biruință, a trebuit să recunoască forța teribilă a păcatului din propria sa experiență:

„Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!

Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Găsesc dar în mine legea aceasta; când vreau să fac binele, răul este lipit de mine. Fiindcă, după omul dinlăuntru, îmi place Legea lui Dumnezeu; dar văd în mădularele mele o altă lege care se luptă împotriva legii primite de mintea mea și mă tine rob legii păcatului, care este în mădularele mele. O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7,18‑24).

2) Păcatul provoacă orbire spirituală.

Să nu uităm că în spatele fiecărei ispite se află un vrăjmaș cu o experiență milenară. Sunt cazuri în care ispita vine într-o formă grosolană, ușor de identificat. De cele mai multe ori însă, ispita vine într-o formă deosebit de subtilă, greu de identificat și irezistibilă. Putem avea cele mai bune intenții, însă putem fi înșelați de ispită dacă ne încredem în propria noastră înțelepciune.

Chiar dacă am dobândit în cursul vieții o oarecare experiență în ceea ce privește ispita, vom fi mereu surprinși că ea, asemenea virusurilor care apar sub forma unor tulpini noi, va veni mereu în forme noi, neașteptate și tot mai atrăgătoare, orbind „paznicul” ființei noastre – conștiința.

Odată cu cedarea în fața ispitei și săvârșirea păcatului, se întâmplă un alt lucru teribil: conștiința este „anesteziată”, pierzându-și sensibilitatea. Cu cât păcatul este repetat mai mult, cu atât efectul anestezic se acumulează, ducând, în cele din urmă, la orbire spirituală. Și dacă un om devine orb din punct de vedere spiritual, cum mai poate să lupte? Ați auzit de orbi care să lupte? Există în lume orbi care tricotează, care pictează, care merg pe bicicletă (ajutați!) și care fac tot felul de lucruri pe care le fac și oamenii obișnuiți. Dar ați auzit de orbi campioni la tir?

Așadar, omul nu poate lupta singur împotriva ispitei. De cele mai multe ori nu poate să identifice ispita, iar după ce a căzut în plasa ei, devine orb față de păcătoșenia răului pe care l-a săvârșit.

3) Păcatul îl robește pe om.

Cineva ar putea să obiecteze: „Bine, dar tocmai pentru a nu deveni robii păcatului trebuie să luptăm împotriva lui!” Cei ce susțin acest punct de vedere uită că noi, prin naștere, suntem deja robi ai păcatului. Când primii noștri părinți au păcătuit, au căzut nu doar ei, ci și „platforma” pe care se găseau. Astfel, toți urmașii lor s-au născut jos, în „prăpastia” păcatului. Noi venim în lume purtând nu vinovăția păcatului adamic, ci urmările acestui păcat. Și cea mai crudă urmare a acestuia este faptul că ne naștem având o natură păcătoasă, cu tendințe spre păcat.

„Iată că sunt născut în nelegiuire și în păcat m-a zămislit mama mea” – afirmă David în cunoscutul sau psalm al pocăinței (Psalmul 51,5). Pavel face și el aceeași constatare dureroasă: „Eu sunt pământesc, vândut rob legii păcatului… „ (Romani 7,14), iar Iisus le promite eliberarea din această robie tuturor celor ce-L vor fi primit în viața lor ca Mântuitor personal: „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi” (Ioan, 8,32‑36).

Ideea de a fi rob al păcatului nu place nicidecum omului. Iudeii s-au supărat foarte tare în momentul în care Mântuitorul le-a dat de înțeles că ei erau robi. Reacția lor a fost cât se poate de violentă: „Noi n-am fost niciodată robii nimănui. Cum zici Tu, dar: „Veți fi slobozi?” Chiar nu erau ei robi? Atunci ce caută în Ierusalim Pilat cu întreaga sa garnizoana romană? Însă Iisus nu se referea la această robie fizică, ci la o robie infinit mai gravă și mai primejdioasă: cea spirituală. Dacă iudeii nu recunoșteau, din orgoliu, robia fizică în care se aflau, cum ar fi recunoscut-o pe cea spirituală – robia păcatului?

„Oricine trăiește în păcat este rob al păcatului” (Ioan 8,34) – îi asigură Mântuitorul pe ascultătorii Săi. Dacă aceasta este realitatea, ne întrebăm în mod firesc: Cum să luptăm împotriva păcatului dacă trupul nostru, voința noastră, intelectul nostru, psihicul și inima noastră sunt înlănțuite? Dacă prima noastră reacție în fața păcatului ar fi lupta, nu am avea nicio șansă. Am semăna cu un om care are mâinile și picioarele înlănțuite și care încearcă să lupte cu o armată întreaga bine echipată. Ar fi absurd, nu-i așa?

4) Păcatul degradează puterile omului.

Avertismentul dat de Creator primilor noștri părinți în Eden cu privire la consecințele neascultării cuprinde în sine ideea degradării: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Geneza 2,16‑17). Ideea de degradare pe care o aduce păcatul odată săvârșit este mult mai evidentă în textul ebraic: ” … în ziua în care vei mânca din el vei muri murind”.

Există o specie de viespi mici care își depun ouăle sub pielea unor omizi care trăiesc în pomi. După ce a zărit omida care mănâncă liniștită, viespea zboară cu toată viteza spre aceasta și, când ajunge în dreptul ei, printr-o înțepătură fulgerătoare, implantează oul sub pielea omizii. Omida nu se deranjează de această înțepătură. Mănâncă mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate simte o ușoară mâncărime sau chiar plăcere pentru moment. Însă din oul de viespe iese o larvă care, încet-încet, roade din trupul ei până ce, din omida plină de viață altă dată, nu mai rămâne decât o simplă coajă fără viață.

Autorul păcatului a procedat în același fel cu omul așezat în Eden. În zborul său pe deasupra pământului proaspăt creat, a fost suficientă o singură „înțepătură” pentru ca sămânța păcatului să fie așezată în om, să-l roadă pe dinlăuntru timp de 70‑80 de ani, iar în cele din urmă să nu mai rămână din el decât o amintire.

Noi nu putem lupta împotriva păcatului, căci el s-a infiltrat în ființa noastră în fiecare celulă și în fiecare reacție chimică ce are loc în corpul nostru. Păcatul a creat în creierul omului sinapse și reacții chimice străine de planul inițial al Creatorului – adevărate căi bătătorite pe care imaginația, vorbirea, sentimentele și faptele lui merg de la sine, fără niciun efort.

Dacă în fiziologie se vorbește despre stereotipuri dinamice (acele succesiuni de reflexe condiționate care ușurează anumite acțiuni), în domeniul spiritual lucrurile stau exact la fel. Dacă primul păcat este făcut cu oarecare greutate, treptat, prin repetarea lui, se creează un adevărat stereotip dinamic, astfel încât în fața ispitelor viitoare să nu mai existe respingere, ci atracție. Cu o voință slăbită și cu reflexe care ne atrag spre păcat, nu avem nicio șansă în lupta împotriva păcatului.

Dar mai este ceva de adăugat: Dacă am dori să luptăm singuri împotriva păcatului din noi, aceasta ar însemna sinucidere. Omida, pentru a scăpa de larva de viespe din trupul ei, ar trebui să se sinucidă… Din nefericire, mulți oameni aleg calea unei sinucideri lente, încercând prin propriile puteri să învingă păcatul din viața lor. Ascetismul, autoflagelarea, izolarea de societate sunt doar câteva exemple în acest sens. Doar Creatorul are puterea să pătrundă în mecanismele fine ale ființei noastre, separând acolo ceea ce e bun de ceea ce e rău, creând noi sinapse, noi reflexe, noi aspirații și mentalități.

5) Păcatul este o legiune.

Am încercat odată să alcătuiesc o listă de păcate care îmi veneau în minte. Am crezut la început că voi reuși. M-am înșelat însă amarnic. Sunt atât de multe formele în care se manifestă păcatul, încât este imposibilă contabilizarea lor. Iată doar o listă a familiilor de păcate posibile: egoismul, necinstea, mândria, necredința, minciuna, idolatria, răutatea, violența, neglijența, fariseismul, lenevia, ignoranța, adulterul, vorbirea de rău, trădarea, neascultarea, ironia, crima etc. Și aceasta nu este decât o listă (și ea incompletă!) a unor familii de păcate. Sub numele generic de „minciună”, oare câte mii de forme se ascund? Dar sub titlul de „violență”, „crimă”, „adulter” etc. Da, este imposibil de alcătuit o listă completă de păcate, căci, în esență, păcat înseamnă tot ceea ce face un om atunci când este despărțit de Dumnezeu.

Oare un soldat înarmat care iese singur pe câmpul de luptă împotriva unei armate întregi, înzestrată cu artilerie grea, cu avioane de luptă, cu tancuri și cu toată tehnica modernă, are vreo șansă să obțină victoria? Ar fi o naivitate din partea lui să creadă lucrul acesta. Și dacă totuși ar face această imprudență, ar fi el oare decorat ca erou? Mai degrabă ar fi trimis în fața curții marțiale pentru indisciplină militară. Dacă un astfel de soldat dorește să obțină victoria, el trebuie să se așeze sub comanda comandanților săi, cei care vor ști unde și când să lupte, și-i vor da ordinele cele mai înțelepte care vor duce la câștigarea luptei.

Niciun om, oricât de spiritual ar fi, nu poate lupta singur împotriva păcatului. Și aceasta se întâmplă pentru simplul motiv că nimeni dintre noi nu poate în fiecare secundă să aibă în atenție milioanele de forme în care este prezent păcatul pe planeta noastră.

6) Păcatul ne atrage.

Cum să lupți împotriva a ceva care îți place? Când Eva a ridicat ochii asupra pomului cunoștinței binelui și răului, ea „a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut la privit și că era de dorit să deschidă mintea cuiva” (Geneza 3,6). Și astăzi, Adamii și Evele moderne, ridicând ochii spre pomul cunoștinței răului, observă că acesta are fructe atât de atrăgătoare.

Cât de înșelătoare sunt reclamele care ne îndeamnă la viciu! Cât de atrăgătoare sunt scenariile serialelor de televiziune care preamăresc imoralitatea și necinstea! Satana are grijă să îmbrace urâțenia păcatului cu toate consecințele lui în cele mai atrăgătoare ambalaje. În concluzie, noi nu putem lupta singuri împotriva păcatului pentru că el ne place, ne atrage și ne farmecă.

Și atunci, care ar trebui să fie prima noastră reacție împotriva păcatului? Lupta? Nicidecum! Nu am avea nicio șansă, căci păcatul este o putere infinit mai mare decât a noastră; păcatul ne orbește și ne robește; păcatul este o legiune în afara noastră, dar e prezent și în noi; păcatul ne atrage și ne place. Atunci care trebuie să fie reacția firească a unui creștin în fața ispitei și păcatului?

„Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus care, pentru bucuria care Îi era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Uitați-vă cu luare aminte la Cel ce a suferit din partea păcătoșilor o împotrivire așa de mare față de Sine, pentru ca nu cumva să cădeți de oboseală în sufletele voastre” (Evrei 12,2‑3).

O întoarcere instinctivă spre El, Mântuitorul și Comandantul suprem al luptei împotriva răului – aceasta trebuie să fie prima reacție a creștinului când ispita apare în preajma sa. Noi nu avem putere să biruim păcatul, însă El are „toată puterea în cer și pe pământ” (Matei 28,18). Noi, prin naștere, suntem robi ai păcatului, însă El ne-a promis eliberarea: „Dacă Fiul vă face liberi, veți fi cu adevărat liberi” (Ioan 8, 36).

Noi suferim de orbire spirituală, însă El ne-a promis că ne va da Duhul Sau cel Sfânt pentru a ne călăuzi în tot adevărul (Ioan 16,13). Noi suntem atrași de păcat și ne place gustul lui atrăgător, însă El ne-a promis că ne va da o inimă nouă în care va locui neprihănirea (Ezechiel 36,26).

Ce înseamnă a ne uita țintă la Iisus? Când am studiat câte ceva despre fiziologia creierului, am înțeles că el funcționează după o lege a excitației și inhibiției. Când apare un stimul puternic, se produce pe creier o excitație care inhibă alte focare de excitație. De exemplu, atunci când ascultăm o muzică plăcută, atenția ne este direcționată spre plânsul unui copilaș care începe să plângă. Noul focar de excitație (plânsul copilului) face ca alte focare de excitație (ascultarea unei melodii) să fie inhibate.

În viața spirituală se întâmplă ceva asemănător. Pe creierul nostru sunt permanent o mulțime de focare de excitație produse de invitațiile atrăgătoare ale păcatului. Cum le putem stinge? Dacă încercăm să le stingem prin propriile forțe, vom reuși poate să inhibăm unul sau altul dintre ele. Dar se vor aprinde curând alte și alte focare de excitație sub impulsul ispitelor exterioare care ne bombardează necontenit.

Dacă pe creierul nostru nu lăsăm că cel mai important focar de excitație să fie Iisus Christos împreună cu tot ce a făcut și face El pentru noi, mintea noastră, așa cum ne învață chiar Mântuitorul în parabola casei părăsite de duhul necurat (vezi Matei 12,43‑45), va fi în mod automat invadată de focarele de excitație ale păcatului.

A privi țintă la Iisus – acesta este secretul biruinței asupra păcatului. A privi la Iisus presupune o luptă a alegerii în care Dumnezeu nu intervine. El ne invită să o facem, ne dă puterea să ne îndreptăm privirile spre El, dacă dorim, ne deschide ochii dacă suntem orbi, ni-L arată pe Mântuitorul în toată frumusețea Lui dacă nu-L zărim, însă Dumnezeu nu ne va forța niciodată să privim la Fiul Său, dacă nu dorim lucrul acesta. E alegerea noastră. Aceasta e adevărata „luptă cea bună a credinței”, despre care vorbește Pavel în 2 Timotei 6,12.

Partea omului nu este să-și concentreze atenția asupra propriilor slăbiciuni și păcate. Dacă ar face acest lucru, s-ar descuraja foarte curând. Partea omului nu este nici să se concentreze asupra luptei contra păcatului. Lupta aceasta Îi aparține lui Dumnezeu, căci păcatul lovește în primul rând în guvernarea Sa, în Legea Sa sfântă, în sfințenia Sa, în armonia Universului creat de El.

De aceea, să lăsăm această luptă pe seama Lui! Iar noi, ca niște soldați disciplinați, „să privim la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Iisus” și să ne așezăm sub comanda Sa. El știe unde, când și cu ce mijloace se poate obține biruința.

Nu ați observat că atunci când avem o comuniune profundă cu Iisus, când medităm la un adevăr biblic, când ne rugăm sau facem un bine semenului nostru (deci când „privim” la El), ispita și păcatul nu mai au nicio putere asupra noastră?

„Noi trebuie să venim la crucea Domnului Christos. Domnul Christos și El răstignit ar trebui să fie obiectul cugetării, al conversației și al simțămintelor celor mai pline de sfântă bucurie. Noi trebuie să păstrăm aducerea aminte a fiecărei binecuvântări pe care o primim de la Dumnezeu și atunci când vom ajunge conștienți de marea Sa iubire față de noi, vom fi gata să ne încredem cu totul în mâna care a fost pironită pe cruce pentru noi” (E. G. White, „Calea către Christos, pag.105).

Aceasta este adevărată luptă a credinței. Aceasta trebuie să fie prima reacție naturală a unui creștin în fața ispitei și a păcatului.

Lori Balogh