Biserica adevărată
Se povestește despre un călător care străbătea deșertul sub arșița necruțătoare a soarelui că era în căutarea unei oaze de umbră și verdeață, în care, pentru câtăva vreme, să-și tragă sufletul și să se învioreze cu puțină apă de izvor. Înainte de a porni în călătoria sa, omul se documentase temeinic și era sigur că oaza mult dorită se găsea într-o anumită direcție.
La un moment dat, călătorul zărește de departe siluetele câtorva palmieri și verdele odihnitor al oazei mult dorite. Dar, în loc să se bucure și să mărească pasul în acea direcție, el își zice: „Nu! Aceasta nu poate fi oaza de pe hartă; e doar „Fata Morgana”, o iluzie. Trebuie să schimb direcția.” Și omul și-a schimbat direcția…
Peste câteva zile, trupul lui mort este găsit de câțiva beduini. Fusese atât de aproape de oază și totuși a ratat ținta. Urmele pașilor săi în nisip arătau că el, în loc să meargă înainte, s-a îndreptat în sensul opus țintei dorite. Ceea ce i se părea a fi doar o iluzie era de fapt realitate, iar drumul de care era sigur că îl va duce la țintă, era de fapt o iluzie.
În viață, adesea ni se întâmplă lucruri asemănătoare. Dumnezeu S-a îngrijit ca în pustiul acestei vieți trecătoare să putem găsi suficiente oaze de liniște și odihnă. Aici, în aceste zone delimitate în timp sau spațiu, putem găsi resurse înviorătoare care ne vor ajuta să străbatem până la capăt drumul vieții.
Care sunt câteva dintre aceste „oaze” de liniște și de odihnă pe care Tatăl ceresc ni le pune la dispoziție?
1. Sabatul – o „oază” în deșertul timpului.
Chiar semantica cuvântului este legată de ideea de odihnă (vezi Enciclopedia iudaismului). Dumnezeu a rânduit omului ca, după șase zile de trudă și călătorie prin deșertul fierbinte al vieții, ziua a șaptea să fie o oază de odihnă și înviorare. Chiar dacă am reduce ideea de „Sabat” doar la odihna fizică, tot am constata cât de binevenit este el în condițiile unei vieți din ce în ce mai stresante și trepidante.
Ce să mai spunem de dimensiunea spirituală a Sabatului? Oare cum ar arăta viața noastră spirituală fără Sabat? Fără acele binecuvântări speciale pe care Creatorul le-a pregătit pentru noi în această zi?
Sabatul biblic este într-adevăr o oază de înviorare și de binecuvântări cerești, dar câți creștini nu îl privesc ca pe o iluzie? Ca pe o Fata Morgana? Și, în loc să-și îndrepte pașii după „hărțile” Bibliei, care i-ar conduce inevitabil spre adevărul despre „Sabat”, întorc spatele unei șanse de a fi binecuvântați, atât în viața aceasta, cât și în veșnicie.
2. Biblia – Cuvântul lui Dumnezeu
Prin făgăduințele prețioase pe care le conține, Scriptura aduce atâta pace, siguranță și încredere în sufletele noastre obosite de călătoria vieții. Toate cărțile din lume, luate la un loc, nu pot aduce în sufletul tulburat și răvășit al omului atâta lumină și speranța cât poate aduce Cuvântul lui Dumnezeu.
Biblia este cu adevărat o oază de lumină și adevăr pentru sufletul însetat, însă câți o iau în serios? Câți nu îi întorc spatele, căutând adevărul și mântuirea în altă direcție?
3. Rugăciunea – dialogul dintre om și Dumnezeu
Este o oază în care atâtea suflete își găsesc liniștea și refugiul din calea vicisitudinilor vieții. Câți creștini însă au fața îndreptată spre această „ușă deschisă în cer” pentru noi?
„Rugăciunea? E o simplă autosugestie, o iluzie” – afirmă mulți și îi întorc spatele. Ne mai mirăm că pustiul acestei vieți e plin de epave umane? De oameni care pier fără să găsească vreodată sensul existenței, fără să-L găsească pe Dumnezeu?
4. Speranța mântuirii
Aceasta este și ea o oază de liniște interioară oferită oricărui suflet care se naște în pustiul vieții. Când tot ce e în jurul nostru se strică, ruginește, putrezește și piere, când constatăm că noi înșine trecem, ce bine face sufletelor noastre să știm că există o oază a mântuirii !
Dar câți oameni o caută? „Hai să bem și să mâncăm, căci mâine vom muri” – această pare să fie filozofia de viață a celor mai mulți. Pustiul vieții este însă plin de rămășițele atâtor existențe omenești care I-au întors spatele lui Dumnezeu, dar și mântuirii pe care El ar fi dorit să le-o ofere.
Dar mai există o „oază” lăsată de Tatăl ceresc pentru binele și înviorarea sufletelor obosite de lupta cu ispită, cu păcatul și cu răul din lăuntrul său din afara noastră:
5. Biserica
Chiar nedesăvârșită cum este, chiar plină de probleme uneori, biserica este o mare binecuvântare pentru sufletul omenesc. Probabil de aceea se ruga un bătrân credincios, plin de recunoștință la adresa lui Dumnezeu: „Doamne, Îți mulțumesc pentru biserică.”
Trăind cu toții într-o lume egoistă și rece, ce bine face sufletelor noastre să simțim căldura iubirii frățești! Ce înviorător este simțământul că nu ești singur și ai lângă tine semeni care simt cu tine și la bine și la rău! Legat de această „oază” de căldură sufletească pe care a rânduit-o Dumnezeu, se ridică însă o mulțime de întrebări:
– În lume există numeroase biserici de tot felul. Unele sunt doar niște SRL-uri care vând iluzii deșarte. Cum pot ajunge la adevărata „oază” sădită de Dumnezeu în deșertul acestei lumi?
– Dacă aș fi la o răscruce din viață și ar trebui să aleg, care biserică aș alege-o?
– După ce criterii ar trebui să mă ghidez în alegerea mea?
– Carei colectivități ar trebui să aparțin, pentru ca să am siguranța că fac parte din poporul lui Dumnezeu?
– Carei mărturisiri de credință ar trebui să mă atașez?
Spunea poetul:
„Atâtea lucruri trec și vin,
‘Naintea cărui să mă-nchin?
Atâtea lucruri vin și trec,
‘Naintea cărui să mă plec?”
Întrebările sunt pe deplin justificate. Sufletul care caută adevărul se află în fața unei mulțimi de oferte atrăgătoare, unele prezentând o cale mai ușoară, altele – o cale mai îngustă, mai plină de restricții. Alegerea nu este ușoară…
Un prim aspect ce trebuie lămurit este următorul: Există mai multe căi ale mântuirii sau doar una singură? Există mai multe biserici adevărate sau doar una singură?
Se aud tot mai multe glasuri în lumea religioasă care apelează la dictonul: „Toate drumurile duc la Roma” sau „Toate potecile duc spre vârful muntelui.” Ideea e plăcută urechilor și devine din ce în ce mai atrăgătoare, însă nu are niciun temei biblic. În problema atât de serioasă a mântuirii, înțelepciunea omenească, cu mulțimea aforismelor și maximelor ei, nu are nicio valoare. Dacă dorim să aflăm un răspuns competent la întrebările căutărilor umane, atunci nu avem altă cale decât să ne întoarcem spre Biblie – Cuvântul lui Dumnezeu.
Când deschidem Scripturile, având în suflet dorința sinceră de a afla adevărul, suntem întâmpinați de câteva avertismente solemne. Nu sunt plăcute, dar ne sunt deosebit de utile, căci ne pot feri de multe capcane primejdioase.
„Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbele 14:12). Va fi o mare tragedie trăită de acei creștini care au avut convingerea că merg pe calea cea bună spre cer, care au fost convinși că fac parte din biserica adevărată, dar care vor constata la sfârșit că nu este mântuire pentru ei.
Domnul Christos ne avertizează: „Nu orișicine Îmi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri” (Matei 7:21). Aici, în aceste cuvinte pline de autoritate ale Mântuitorului, găsim un tablou trist al milioanelor de creștini care vor bate la porțile Împărăției cerești, dar care vor fi respinși. Au crezut că sunt pe calea cea bună, dar târziu, mult prea târziu, vor trebui să constate că întreaga lor viață au umblat după o Fata Morgana.
Cunoaștem experiența fiului risipitor din parabola Mântuitorului (vezi Luca 15:1‑32). Mă întreb și vă întreb: Când acest fiu risipitor – venindu-și în fire – s-a hotărât să se întoarcă acasă, avea el mai multe căi de întoarcere sau doar una singură?
Dacă ar fi să teoretizăm, am putea argumenta că el avea mai multe căi de întoarcere: putea face un ocol pe la prietenii săi de petrecere sau pe la desfrânatele care i-au mâncat averea; el putea face un ocol în timp, amânând momentul întoarcerii. Dacă ar fi ales o cale ocolitoare, ar mai fi ajuns vreodată în casa părintească?
Mă îndoiesc de lucrul acesta. Intențiile lui bune ar fi fost întâmpinate de o mulțime de piedici puse de cel rău, care ar fi făcut ca viața, atât cât i-a mai rămas întreagă, să i se scurgă printre degete, fără să ajungă niciodată înapoi la tatăl său. Șansa salvării sale a constat în alegerea cea bună pe care a făcut-o: „Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu” (Luca 15:18).
Aceasta a fost șansa lui: a ales, dintre multele posibilități și căi de întoarcere, pe aceea care mergea direct, fără ocolișuri, spre casa părintească. În privința mântuirii, Biblia este cât se poate de clară și categorică:
– Nu există mai multe căi, ci o singură Cale. „Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
– Nu există mai multe biserici adevărate, ci o singură biserică. „Este un singur trup, un singur Duh, după cum și voi ați fost chemați la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credință, un singur botez. Este un singur Dumnezeu și Tată la tuturor, care este mai presus de toți, care lucrează prin toți și care este în toți” (Efeseni 4:4‑6).
„Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare și mulți sunt cei ce intra pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață și puțini sunt cei ce o află” (Matei 7:13‑14).
Nu este greu de observat că Mântuitorul vorbește de o singură cale spre mântuire – calea cea îngustă. Așadar, dacă există un singur Dumnezeu adevărat și neschimbător, dacă există o singură Lege veșnică după care va fi judecat orice om și dacă există o singură soluție pentru iertarea păcatelor noastre, concluzia evidentă este că nu poate exista decât o singură cale a mântuirii rânduită de Dumnezeu. Și drept consecință, nu este decât o singură biserică ce este depozitarul adevărului întreg al Mântuirii – Biserica lui Christos.
Revin la întrebarea de la început: Dacă aș fi la răscruce și aș căuta singura cale a mântuirii, cărei biserici ar trebui să aparțin? Vă propun câteva răspunsuri – unele poate vor surprinde! – care vor conține câteva criterii prin care putem deosebi adevărata Biserică a lui Christos de numeroasele ei surogate.
1. Dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege acea biserica în care sunt și oameni buni și oameni răi. Și oameni în prejma cărora mă simt bine și lângă care aș dori să petrec veșnicia, dar și oameni greu de suportat, dificili, cu care nu pot avea o părtășie desăvârșită.
Vă surprinde această afirmație? Nu ar trebui ca în Biserica lui Christos să fie numai sfinți?
Desigur! Cuvântul lui Dumnezeu însă ne descoperă că în biserică vor exista, până la sfârșitul istoriei păcatului, două categorii de oameni: buni și răi. Mântuitorul ne-a lăsat mai multe pilde în care întărește acest adevăr incomod: Pilda neghinei (vezi Matei 13:24‑30), Pilda năvodului (vezi Matei 13:47‑52), Pilda celor zece fecioare (vezi Matei 25:1-13), etc.
„Atât Pilda neghinei cât și cea a năvodului ne învață în mod clar că nu va fi niciun timp în care toți cei răi se vor întoarce la Dumnezeu. Grâul și neghina vor crește împreună până la timpul secerișului… Lumea nu are niciun drept să se îndoiască de adevărul creștinismului pentru faptul că în biserică sunt și membri nedemni și nici creștinii n-ar trebui să se descurajeze din cauza acestor așa-ziși frați… Mântuitorul a spus că frații nesinceri și falși se vor găsi întotdeauna în biserică până la sfârșit” (1).
Așadar, dacă aș fi la răscruce de drumuri, aș alege acea biserică-spital, în care unii acceptă tratamentul prescris de Marele Medic,Iisus, și se vor vindeca, iar alții nu-l accepta și se vor pierde.
2. Dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege o biserică ce Îl așteaptă pe Domnul să revină, care e atentă la orice semn al revenirii Sale, dar care doarme cu candela în mână.
Pilda celor zece fecioare confirmă acest criteriu. Nu aș alege o biserică trează, plină de elan, în care se petrec mereu lucruri nemaiauzite, ci o biserică amorțită, adormită în așteptarea după întâlnirea cu Mântuitorul ei. De ce aș face o astfel de alegere? Pentru că, după cele descoperite de Însuși Domnul, această biserică este cea care se va trezi la timpul cuvenit, întâmpinându-L pe Domnul revenit în slavă. Biserica lui Christos este un uriaș care doarme. Dar când ea se va trezi, plină de Duhul Sfânt, va uimi lumea cu forța ei.
3. Dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege acea biserica cu spirit laodicean, care să corespundă descrierii din Apocalipsa 3:14‑21: o biserică nici rece, dar nici în clocot, o biserică ce se crede bogată spiritual, dar care e săracă, goală, plină de lipsuri.
De ce aș face o asemenea alegere? Pentru că această biserică, plină de slăbiciuni și defecte (nu din cauza organizării sau doctrinei predicate de ea, ci din cauza membrilor ei!) va fi biserica biruitoare, căreia Mântuitorul îi face cea mai frumoasă făgăduință de pe paginile Scripturii: „Celui ce va birui (care va depăși starea de laodicean încropit! n.n.) îi voi da să șadă cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum și Eu am biruit și am șezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie” (Apocalipsa 3:21).
4. Dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege o biserică ce nu impresionează prin fastul ceremoniilor, bogăția catedralelor și numărul mare al membrilor ei, ci acea biserică despre care Mântuitorul a spus: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vă dă cu plăcere Împărăția” (Luca 12:32); o biserică umilă, mică la număr, dar bogată în adevărul biblic, în care se împlinește făgăduința lui Christos că acolo unde sunt adunați doi sau trei în Numele Lui va fi și El în mijlocul lor (vezi Matei 18:20).
5. Dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege acea biserică ce, prin învățătura pe care o trăiește și o predică, nu merge pe calea cea largă a compromisului cu lumea și păcatul, ci pe calea îngustă a ascultării totale de voia lui Dumnezeu, exprimată în Legea Sa.
Cartea Apocalipsa, vorbind despre biserica timpului sfârșitului, o descrie în câteva cuvinte clare, greu de răstălmăcit de cei cu rea-voință: „Și balaurul (Satana, vezi Apocalipsa 12:9) mâniat pe femeie (simbolul bisericii n.n.), s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei (biserica din timpul sfârșitului n.n.) care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus Christos” (Apocalipsa 12:17).
6. Dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege o biserică nepopulară, care să nu fie lăudată de oameni pentru slava ei, o biserică hulită, disprețuită și prigonită de-a lungul timpului de oamenii stăpâniți de spiritul celui rău; o biserică împotriva căreia stăpânii acestei lumi vor face, în viitorul apropiat, planuri de nimicire.
Domnul Iisus ne-a atras atenția că biserica Sa va fi privită cu ură și ostilitate de majoritatea lumii: „Iată, Eu va trimit ca pe niște oi în mijlocul lupilor. Fiți înțelepți ca șerpii și fără răutate ca porumbeii. Păziți-vă de oameni, căci vă vor da în judecata soboarelor și vă vor bate în sinagogile lor… „ (Matei 10:16‑17).
Vorbind despre atitudinea lumii față de adevăratul creștinism, apostolul Pavel ne-a lăsat un avertisment pentru ca nimeni să nu fie surprins: „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri…” (Fapte 14:22). „De altfel, toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Christos Iisus vor fi prigoniți” (2Timotei 3:12).
7. Și, în sfârșit, dacă astăzi ar trebui să aleg o biserică în care să aflu calea mântuirii, aș alege acea biserică ce corespunde în întregime descrierii din Apocalipsa 14:12: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus.”
Aș alege acea biserică ce păzește nu doar opt sau nouă, ci toate Cele Zece Porunci ale Legii de neschimbat a lui Dumnezeu. Inclusiv Porunca a patra – cea care ne îndreaptă spre Sabat – marele și veșnicul memorial al Creației. Aș alege acea biserică ce se luptă să dreagă spărturile făcute în Legea lui Dumnezeu și care are ca model de viață nu oameni, nu sfinți sau fețe bisericești, ci pe Însuși Domnul Christos – Modelul nostru desăvârșit.
Și acum să facem suma tuturor criteriilor de identificare a adevăratei biserici: o biserică mică la număr („turmă mică”), nepopulară, disprețuită, prigonită de-a lungul istoriei; o biserică alcătuită din grâu și neghină, din buni și răi; o biserică ce păzește toate poruncile lui Dumnezeu și care are credința lui Iisus; o biserică mustrată de Dumnezeu, adormită în așteptarea revenirii Domnului, slabă și plină de defecte, dar căreia Christos îi promite biruința și mântuirea.
Dar, nu este o nebunie să alegi o biserică disprețuită și prigonită de lupii acestei lumi, mustrată de Însuși Mântuitorul și zugrăvită în culori nu tocmai plăcute pe paginile Scripturii? Nu! Nu este o nebunie! Aceasta este Biserica luptătoare, care în curând va deveni, prin puterea harului divin, Biserica biruitoare ce va moșteni făgăduințele lui Dumnezeu.
„Pe această Piatră voi zidi Biserica Mea și porțile locuinței morților nu o vor birui.” Aceasta este făgăduința Mântuitorului pentru Biserica Sa. Aceia dintre noi care am găsit această biserică, să rămânem statornici în „credința dată sfinților odată pentru totdeauna” (Iuda 3) și să lucrăm la zidirea ei. Nu este o lucrare mai înaltă decât aceasta.
Iar aceia dintre noi care nu am găsit-o încă, să o căutăm cu toată seriozitatea și sinceritatea! Ceasul profetic arată că ultimele clipe de har se scurg iremediabil spre veșnicie și ziua revenirii Mirelui ceresc este la ușă.
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Parabolele Domnului”, p. 50 și 52
