Cultul morților în credințele de ieri și de azi
Este impresionant să constatăm câtă importanță au acordat oamenii din toate epocile și culturile tainicului subiect al morții. Privind la vestigiile anumitor civilizații, ni se creează impresia că acei oamenii au trăit mai mult pentru ceea ce urma după momentul morții decât pentru viața însăși. Marile piramide egiptene ale faraonilor Keops, Kefren și Mikerinos de la Gizeh, necropolele populațiilor precolumbiene din America sau impresionantul mausoleu Taj Mahal din India, ridicat de un șah în memoria soției sale decedate, sunt doar câteva exemple în acest sens.
A „călători” printre diferitele credințe ale oamenilor, legate de „tărâmul morții”, este o mare provocare. Este ca și cum ai intra într-un labirint complicat, în care, la tot pasul, întâlnești căi înfundate, rotiri în cerc, drumuri îngustate…
Fiecare civilizație și-a creat propria viziune asupra a ceea ce urmează dincolo de pragul mormântului. Deși există mari deosebiri între credințele religioase legate de acest subiect, putem vorbi însă de un numitor comun al acestora: credința cvasi-universală în nemurirea sufletului.
Din zorii umanității și până în zilele erei spațiale, cultul morților poate fi regăsit la toate popoarele, chiar dacă el îmbracă forme diferite.
La mesopotamieni, acest cult lua uneori forme barbare. În mormintele regale din Ur, în cadrul ceremoniei funebre, se sacrificau oameni. Între 3 și 74 de servitori, soldați, muzicieni, curteni și femei din palatul regal, împodobiți cu bijuterii prețioase, trebuiau să-l însoțească pe rege și dincolo de mormânt. (1)
Un obicei legat de cultul morților și întâlnit pretutindeni pe glob este cel al îngropării alături de defunct a multor obiecte personale. Obiceiul era legat de credința că spiritul mortului îi va tulbura pe cei rămași în viață dacă ei nu au îndeplinit ritualul cuvenit. În cazul în care cei vii au îndeplinit corect ritualul, spiritul mortului urma să coboare în întunecatul regat al morților despre care vorbește Epopeea lui Ghilgameș în finalul ei. Defunctul urma să fie trecut peste un râu de către un barcagiu în țara de unde nu mai există întoarcere.
În esență, sumero-babilonienii aveau o imagine dezolantă despre „viața” de dincolo. În imaginația lor, aceasta era o lume fără bucurii, fără sancțiuni, fără recompense…
La vechii egipteni, cultul morților reprezenta cel mai important și mai spectaculos aspect al religiei lor. În mitologia egipteană, viața după moarte era condiționată de reunirea celor trei componente ale ființei umane: corp, suflet (Ba) și vitalitate (Ka). Corpul fiind destructibil, reunirea celor trei componente nu era posibilă decât prin îmbălsămarea acestuia. Iată de ce egiptenii acordau o atât de mare importanță îmbălsămării trupurilor. A lăsa un corp să se descompună însemna condamnarea la moarte veșnică a defunctului.
În concepția egiptenilor, mortul nu rămânea în mormântul său. Fie zeița Isis, fie zeul Anubis îl conducea pe defunct pe tărâmul morților. O barcă îl purta până în fața lui Osiris care îl judeca. Inima mortului era pusă într-o balanță pentru a fi cântărită. O inimă grea însemna că era încărcată de multe păcate, fapt ce atrăgea nimicirea defunctului de către un monstru. O inimă găsită ușoară la cântărire îl determina pe Osiris să-i ofere mortului viața veșnică.
Piramidele egiptene erau adevărate „fabrici de nemurire” pentru faraoni. O „Carte a morților,” conținând toate indicațiile de care avea nevoie faraonul în primejdioasa călătorie spre nemurire, era redată pe pereții camerei mortuare unde era depus sarcofagul cu mumia faraonului.
„Viața” de dincolo nu era roză nici pentru hitiți. Un om care jurase strâmb în viață, era destinat ca dincolo să nu cunoască niciodată odihnă. Iar cel care rostise hule înaintea zeilor era pedepsit ca o veșnicie să mănânce noroi și să bea urină. Regii, dimpotrivă, se puteau bucura și dincolo de privilegii, păscându-și turmele pe câmpii veșnic verzi și contemplându-și urmașii care domneau pe pământ. (2)
În majoritatea culturilor orientale, grija deosebită acordată cultului morților se datora mai degrabă asigurării liniștii celor vii, decât să ofere bunăstare celor morți. Se credea că morții care erau lipsiți de ritualul necesar funebru se transformau în demoni care reveneau pe pământ, hărțuindu-i neîncetat pe cei vii. În Siria, oamenii aveau grijă să pună pe gura defunctului o plăcuță de aur sau argint, pentru a împiedica ieșirea spiritelor rele. (3)
Perșii lui Zarathustra puteau privi moartea fără teamă. Însă cu o condiție: dacă în întreaga lor viață au apărat cauza lui Ahura-Mazda, zeul binelui. Dincolo de mormânt, vechii perși credeau în existența infernului, a paradisului dar și a purgatoriului. Se credea că morții trebuie să treacă peste un pod care îi ducea în paradis. Dacă în viață au făcut fapte bune, ei ajungeau la capătul podului unde îi aștepta o femeie tânără și frumoasă cu care urmau să trăiască fericiți o veșnicie întreagă. Cei care au făcut rău în viață, cădeau de pe pod, în infernul aflat dedesubt, unde sufletele lor aveau să sufere până la sfârșitul lumii. Adâncimea la care cădeau era proporțională cu mulțimea faptelor rele făcute.
Mării păcătoși care au făcut și fapte bune urmau să sufere 12 000 ani, după care aveau și ei dreptul să urce în cer. Cei care aveau mai multe merite decât greșeli sufereau o pedeapsă temporară, într-un fel de purgatoriu, pedeapsă menită să le șteargă păcatele. În finalul de istorie, trebuia să aibă loc judecata de pe urmă, când Ahura-Mazda va domni veșnic, iar Ahriman (zeul răului) va fi distrus. Va avea loc o înviere iar sufletele celor drepți vor începe o viață nouă, într-o lume eliberată de rău, moarte, neștiință și suferință… (4)
Pentru budiști, omul este captiv unui ciclu lung de moarte-renaștere, în funcție de „karma” acumulată în timpul vieții (faptele bune sau rele făcute în viața anterioară). Moartea nu este decât o etapă provizorie între două vieți trăite pe pământ. Credința în reîncarnare (metempsihoză) este acceptată de hinduși și budiști ca o axiomă. Finalul acestui ciclu nesfârșit de reîncarnări este starea de „nirvana” ce este greu de definit. În general, se înțelege prin „nirvana” eliberarea individului de obligația de a renaște și „stingerea” lui (anihilarea) în divinitate. (5)
Conform celor spuse de Herodot, geto-dacii nu se temeau de moarte. Crezându-se nemuritori, ei credeau că după moarte ajung la zeul suprem Zamolxes. Așadar, moartea nu era privită ca o tragedie. Dimpotrivă, geto-dacii o priveau cu multă bucurie și optimism. La fiecare cinci ani, ei sacrificau un tânăr geto-dac pentru a-i cere lui Zamolxes sfat în diferitele probleme ale celor vii.
Asemenea geto-dacilor, galii nu se temeau nici ei de moarte. Credința în reîncarnare alimenta atitudinea lor senină față de momentul trecerii în lumea de dincolo.
Celții, trăind cu 2000 de ani în urmă în teritoriile Irlandei, Marii Britanii și nordului Franței, aveau și ei o doctrină bine stabilită cu privire la moarte. Asemenea galilor, celții credeau și ei în reîncarnare, considerând că aveau de învățat din fiecare viață trăită anterior. În timpul morții, se credea că sufletele își petrec timpul meditând la lecțiile vieții anterioare.
Pe 1 noiembrie, prima zi a anului nou celtic, exista o sărbătoare în care celții își comemorau morții… Ziua îi era dedicată lui Samhain, zeul morților. Celții credeau că, odată cu venirea serii, sufletele celor decedați în ultimul an erau aduse de Samhain printre oamenii vii. Era un timp plin de primejdii, în care celții aduceau numeroase ofrande și sacrificii, purtau măști și aprindeau focuri sacre. Din această sărbătoare celtică s-a născut, în urma mai multor transformări, ceea ce astăzi numim Halloween.
Cretanii credeau și ei într-o „lume de dincolo” și, asemenea grecilor, ei erau foarte optimiști. Moartea îi preocupa pe cretani mai puțin decât viața, imaginându-și „viața de dincolo” de moarte ca pe o lume plină de frumuseți și bucurii. Pentru a ajunge pe „Insula fericiților,” în care morții urmau să-și petreacă veșnicia, familia defunctului îi punea în mormânt tot felul de obiecte personale, statuete ale soției, precum și o barcă. Aceasta îi era necesară mortului deoarece drumul peste mări spre Soare-Apune, până la Insula fericiților, era un drum foarte lung. (6)
Nici grecii nu priveau moartea ca pe o fatalitate. Fără să îi preocupe prea mult, se poate observa la ei aceeași seninătate vis-a-vis de problema „vieții de dincolo”. Defunctul era îmbrăcat în alb, pe cap i se așeza o cunună de flori, iar în gură i se punea o monedă cu care sufletul lui putea să-l plătească pe Charon, luntrașul care îl va trece peste răul morților, Styx. Alături de corpul defunctului se punea o turtă cu miere, destinată domolirii lui Cerber, câinele-monstru care păzea palatul zeilor infernului, Hades și Persefona.
Mai mult decât soarta morților, pe greci îi preocupa purificarea lor și a caselor lor, după ce se încheiau funeraliile. Se aducea apă din anumite izvoare sacre cu care era stropită casa defunctului, în timp ce familia trebuia să îndeplinească o serie de ceremonii de purificare. (7)
Etruscii, vechii locuitori ai Italiei, aveau la început o viziune optimistă asupra morții. Până în secolul al 4‑lea î.Ch., ei credeau că geniile înaripate blânde smulgeau din lumea pământească sufletele și le conduceau în fața stăpânei „lumii întunericului”, Turan. Odată cu începutul decăderii puterii Etruriei, viziunea optimistă asupra morții s-a schimbat radical într-una obsedată de tristețe, chinuri și întunecime, în care geniile feminine stăteau nepăsătoare lângă morți, cu „Cartea sorții” în mână și agitând amenințătoare torțe aprinse. Doi demoni brutali și înspăimântători păzeau intrarea în împărăția subpământeană a morților. (8)
În islamism, moartea este privită ca o amorțeală („sakra”) pe care nu o poți învinge. Odată ce omul este îngropat, perioada până la înviere i se va părea foarte scurtă. În clipele de agonie, muribundul trebuie asistat de o rudă sau un prieten care să-i repete acestuia: „Nu există alt dumnezeu decât Allah.” Se crede că după îngropare, defunctul este vizitat de doi mesageri ai lui Allah, având chipuri înspăimântătoare (Nakir și Munkar) , care îl întreabă pe acesta cine este dumnezeul lui. Pentru a fi lăsat în pace până la înviere, mortul trebuie să repete: „Nu există alt dumnezeu decât Allah.”
Musulmanii cred că în momentul morții, cel în cauză îl vede pe îngerul morții, Azrial, cum îi trage sufletul pe gură, fără durere, pentru ca apoi acesta să fie încredințat altor doi îngeri albi, care vor duce sufletul în primul cer. Acest cer este prima și cea mai de jos etapă, înainte ca sufletul să parcurgă succesiv cele șapte ceruri până să ajungă în prezența lui Allah. (9)
La popoarele nordice, „tărâmul morților” era împărțit în funcție de modul în care un om își încheia viața. Cei care mureau vitejește în luptă ajungeau într-un tărâm edenic ceresc, escortați până acolo de walkirii. Cei răpuși de boală sau de bătrânețe ajungeau pe un alt tărâm numit Helheim, condus de zeița Hel. În sfârșit, mai există un tărâm pentru cei înecați, guvernat de zeița Ran și aflat pe fundul oceanului. (10)
La azteci (vechii mexicani), ceremoniile de înmormântare erau deosebit de fastuoase. Se ținea cont de condiția socială și materială a defunctului. Războinicii, cei sacrificați în cadrul ceremoniilor religioase, bătrânii care răspundeau de treburile obștești și cei morți în războaie erau privilegiați. Defunctul era îmbrăcat în haine scumpe, era așezat în poziție ghemuită iar alături i se puneau tot felul de obiecte de uz personal. Pe cap i se așeza o mască cu rolul de a împiedica sufletul să iasă pe gură.
Venind mai aproape de noi, iată un rezumat al concepțiilor creștine cu privire la „viața de dincolo” așa cum e redat de enciclopedia liberă Wikipedia:
„În tradiția biblică, primul om, Adam era la început nemuritor, dar a primit moartea drept pedeapsă de la Dumnezeu pentru că a căzut în ispită. Adam a trebuit să se întoarcă în pământ, adică în materia din care a fost creat („Pământ ești și în pământ te vei întoarce” – Facerea 3:19). Moartea nu este considerată în Vechiul Testament un sfârșit, ci există posibilitatea învierii, și este asociată cu „somnul” (Iov – 3:13), ceea ce implică o trezire la Judecata de Apoi. În Noul Testament nu apare o nouă filosofie despre moarte. Aici se menționează clar că sufletul (omul) poate fi nemuritor, mesajul Noului Testament fiind că Iisus Hristos a învins moartea. Prin stăpânirea morții, diavolul avea toți oamenii în puterea sa, dar Iisus, jertfindu-se pentru muritori, i-a eliberat. În Biblie se spune că „cei care cred în Fiul lui Dumnezeu nu vor muri, ci vor avea viața veșnică” (Ioan 3:16). În religia creștină există două finalități unde merg oamenii: Raiul (Paradisul sau Edenul), unde merg doar cei drepți la înviere, răscumpărați prin sângele lui Iisus Hristos și moartea definitivă fără speranța învierii. Unele culte cred în existența Iadului (Infernului) unde merg păcătoșii pentru chinuri veșnice. Soarta omului este stabilită după judecata făcută de Fiul, după faptele de fidelitate creștină pe care le-a făcut când era în viață. La catolici există Purgatoriul, un loc diferit de Rai și Iad, unde oamenii își pot ispăși micile păcate după moarte. Nu există o unanimitate universală a ceea ce presupune credința creștină datorită influențelor credințelor locale cu rădăcini precreștine.” (11)
Acestea sunt, pe scurt, doar câteva exemple de concepții și credințe asupra „tărâmului de dincolo” ale oamenilor care au trăit în cele mai diferite epoci și culturi. După cum se poate ușor observa, în ciuda diferențelor notabile, există totuși un numitor comun: credința în nemurirea naturală a sufletului, cu consecințele care decurg din ea: cultul morților, atitudinea față de viață și moarte, etc.
Să fie acesta un argument în favoarea ideii că sufletul este într-adevăr nemuritor? Faptul că o idee este regăsită la mai multe popoare și civilizații nu este însă o dovadă că acea idee este și adevărată. Mai degrabă este o dovadă că ideea respectivă are o origine comună. Care este punctul de plecare comun al credinței în nemurirea sufletului? Vom încerca să-l identificăm într-o ocazie viitoare.
Lori Balogh
Referințe:
(1) Ovidiu Drâmbă, „Istoria culturii și civilizației”, vol. 1, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 88‑89
(2) Jean Deshayes, „Civilizațiile vechiului Orient”, Ed. Meridiane, București, 1976, vol. 2, pag.
62‑62
(3) Idem, pag. 63
(4) Will Durant, „Civilizații istorisite”, Ed. Prietenii Cărții, București 2002, vol. 2, pag. 90‑91
(5) Idem, pag. 167
(6) Ovidiu Drâmbă, „Istoria culturii și civilizației”, vol. 1, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, pag. 503
(7) Idem, pag. 592‑593
(8) Idem, pag. 683
(9) http://ro.wikipedia.org/wiki/Moarte_(mitologie)
(10) Idem
(11) Idem
