Dincolo de pragul ușii strâmte

Dincolo de pragul ușii strâmte

Atunci când citim Biblia, de cele mai multe ori fără să ne dăm seama în mintea noastră facem o selecție între acele pasaje care ni se potrivesc și acelea care credem noi că se potrivesc altora. Este ca la sortarea cartofilor după recolta din toamnă: pe cei mari și frumoși îi oprim pentru consumul propriu, iar pe cei mici îi vindem sau îi dăm altora.

Așa se face că, aflându-ne în fața unui adevăr biblic, aproape instantaneu îi dăm o destinație precisă: asta e pentru mine, asta e pentru el, cealaltă e pentru ea… Dacă nu se întâmplă astfel, vă rog să mă contraziceți. Mă voi bucura dacă nu-mi veți da dreptate.

Un exemplu de pasaj biblic, pe care îl considerăm foarte potrivit altor creștini, dar mai puțin nouă, este cel din Luca 13,22‑24: „Iisus umbla prin cetăți și prin sate, învățând pe norod și călătorind spre Ierusalim. Cineva I-a zis: „Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” El le-a răspuns: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă. Căci vă spun că mulți vor căuta să intre și nu vor putea.”

Cei care cred că pasajul citat nu li se adresează lor, ci altor creștini, se folosesc de două argumente:

1. Mântuitorul vorbește aici despre o ușa strâmtă. Deci – conchid ei – nu poate fi vorba de noi, căci avem Legea întreagă, avem principiile sănătății și, în plus, o sumedenie de învățături și restricții pe care alți creștini nu le au. Alți creștini nu știu ce înseamnă să fii persecutat pentru păzirea Sabatului; ei nu știu ce înseamnă să te înfrânezi de la anumite alimente, de la alcool, cafea și tutun; ei nu cunosc lupta cu ispita de a merge la anumite distracții, de a te îmbrăca în felul lumii etc. În concluzie, nu ei sunt cei care au intrat pe ușa cea strâmtă, ci noi.
2. Omul care Îl întreabă pe Iisus se referă la calea mântuirii. Este cineva care se îndoiește, în biserică fiind, că se află pe calea mântuirii? Cu siguranță că nimeni nu se îndoiește de acest lucru. Deci e clar: Noi am intrat pe ușa cea strâmtă, noi suntem pe calea mântuirii, deci cuvintele Mântuitorului nu ni se adresează nouă, ci altora. Dacă gândim în felul acesta, facem o mare greșeală. Orice cuvânt al lui Dumnezeu este în primul rând pentru mine, și apoi pentru cel de lângă mine.

Biblia este „scrisoarea de dragoste” a lui Dumnezeu pentru mine. De ce să n-o deschid și să o citesc în liniște? Ați auzit de vreun îndrăgostit care primește o scrisoare de la ființa iubită, dar pe care să nu o deschidă? Ce părere ați avea despre un astfel de om care, în loc să citească cu nerăbdare scrisoarea de dragoste, o dă altuia, spunându-i: „Asta nu e pentru mine, ci pentru tine”? Ar fi absurd, nu este așa? Și, cu toate acestea, așa procedăm adesea cu mesajul de iubire al cerului.

Un amănunt interesant: Un om oarecare din mulțime întreabă, însă Iisus le răspunde tuturor, inclusiv ucenicilor care se aflau lângă El. „El le-a răspuns…” (vers.23). Logica textului cere ca, dacă un om pune o întrebare, răspunsul să-i fie dat lui personal, chiar dacă acesta e dat în auzul altora. Așadar, Biblia ar fi trebuit, după această logică, să consemneze: „Iisus i-a răspuns…” Folosind însă pluralul, Biblia ne dă una dintre cele mai importante lecții: Orice adevăr, orice cuvânt al lui Dumnezeu, se adresează oricărui suflet omenesc, fără deosebire. Să continuăm așadar fără prejudecăți! Să încercăm să înțelegem ce vrea să ne învețe Mântuitorul pe noi în primul rând.

Contextul întrebării: „Oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii?” Versetul 22 relatează faptul că Iisus umbla prin cetăți și prin sate, învățându-i pe oameni secretele mântuirii. Față de ceea ce știau ei de la învățătorii lor pământești, învățătura lui Iisus ridica ștacheta. Nu rareori El le spunea: „S-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun…” Și astfel, Mântuitorul ridica standardul moral al oamenilor.

Ascultându-L, oamenii au început să fie tulburați: „Cum adică? Noi credeam că stăm bine. Și iată că acest Învățător răstoarnă tot edificiul siguranței noastre, arătându-ne că ținta e mult mai sus decât am crezut noi până acum.” În mijlocul acestor gânduri și frământări sufletești nemărturisite, un om din mulțime dă glas acestor frământări și întreabă: „Doamne, oare puțini sunt cei ce sunt pe calea mântuirii”?

Întrebarea aceasta era de fapt una dintre acele întrebări teologice pe marginea căreia rabinii aveau o mare plăcere să poarte discuții. Oare de ce nu a întrebat omul: „Doamne, cum trebuie să arate un om care se află pe calea mântuirii”?

De ce? Pentru că pe el îl interesa cantitatea, nu calitatea. Acesta este eternul uman. Acest om ne reprezintă pe noi, căci adesea în viață, punem un mare accent pe ceea ce înseamnă cantitate, neglijând în același timp calitatea. Dacă ni se întâmplă, din motive obiective, să lipsim de la un serviciu divin, prima întrebare pe care o punem soțului sau soției care a participat la acel serviciu divin este: „Au fost mulți?” De ce nu întrebăm dacă a fost o atmosfera deosebită, dacă s-a simțit puterea Spiritului lui Dumnezeu, dacă s-au luat decizii importante pentru viața bisericii etc.? Pentru simplul motiv că suntem dependenți de ceea ce înseamnă cantitate, în detrimentul calității. Oare nu trebuie să facem o reformă și în acest domeniu?

În această privință ne deosebim fundamental de Dumnezeu. Pe El îl interesează mai puțin cantitatea, numărul, suma, totalul, cifrele statistice… Pe Dumnezeu Îl interesează în primul rând calitatea. Și când vorbim de calitate, trebuie să înțelegem în primul rând un caracter sfințit de Duhul Sfânt. Iată câteva argumente în acest sens:

1. Marcu 12,41: „Iisus ședea jos în fața visteriei Templului și se uita cum arunca norodul bani în visterie.” Vă rog să observați că pe Mântuitorul nu-L interesa cât aruncă fiecare, ci cum aruncă fiecare, adică ceea ce urmărea El era nu suma de bani adusă ca jertfă, ci motivația celui ce făcea acest sacrificiu.
2. Matei 25,14-30: Pilda talanților

Din relatarea pildei rezultă că pe Stăpân nu-l interesa în primul rând suma câștigată de robii săi credincioși, ci motivația care i-a determinat să pună la schimbător averea lui. Dacă am judeca după criteriul cantității, cel care a câștigat alți cinci talanți ar fi trebuit să primească o răsplată mai mare decât cel care a câștigat alți doi talanți. Însă stăpânul îi răsplătește la fel pe cei doi. De ce? Pentru că ambii au lucrat inspirați de aceeași motivație acceptată de cer – dragostea și recunoștința față de stăpânul care le-a acordat atâta încredere.

3. Judecători 7: Biruința lui Ghedeon

Se strâng 32 000 de israeliți pentru luptă, însă pe Dumnezeu nu Îl interesează numărul impresionant al armatei israelite. După două selecții poruncite de Dumnezeu, din marea armată rămân doar 300 de soldați, suficient pentru a obține una dintre cele mai răsunătoare victorii ale poporului lui Dumnezeu din acele timpuri.

Poate că, în urma acestor câteva exemple, vom învăța ceva important pentru biserică: Să nu vânăm statistici, să nu urmărim în primul rând creșterea numerică a bisericii, în detrimentul calității, a unei vieți de credința profunde.

Înțelegem acum de ce Iisus nu i-a răspuns omului la întrebarea: „Câți se afla pe calea mântuirii?”, încercând, în schimb, să-i conducă gândurile într-o direcție sănătoasă.

„Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă!” (vers.24). Alte traduceri ale Bibliei folosesc alte verbe: „luptați-vă”, „siliți-vă”, „forțați-vă”… Toate acestea însă subliniază aceeași idee: Se cere un efort pentru a intra pe ușa cea strâmtă. Însuși termenul grecesc folosit în original – „agonizomai” – care se referă la lupta atletului pentru câștigarea premiului, sugerează ideea de efort pe care trebuie să-l facă un om care dorește mântuirea. Cel care așteaptă să fie dus la cer „pe pat comod de flori”, care nu cunoaște ce înseamnă tensiunea și agonia luptei credinței, nu are nicio șansă.

Despre ce efort este vorba? Legaliștii se vor grăbi să spună: „Vedeți? Trebuie să ne sforțăm să păzim toată Legea, trebuie să ne luptăm să facem cât mai multe fapte bune, dacă vrem să fim mântuiți. Doar Mântuitorul a spus-o.” Oare la aceasta s-a referit Domnul când ne-a îndemnat: „Nevoiți-vă!”?

Scriindu-i lui Timotei, apostolul Pavel, care se pregătea să-și încheie viața, îi dă câteva îndemnuri prețioase. Printre altele îi scrie: „Luptă-te lupta cea bună a credinței, apucă viața veșnică la care ai fost chemat…” (1 Timotei 6,12). „M-am luptat lupta cea bună a credinței, am isprăvit alergarea, am păzit credința…” (2 Timotei 4,7).

Este demn de observat că apostolul vorbește despre „lupta cea bună a credinței”. El ar fi putut spune simplu: „lupta credinței”, dar nu se exprimă astfel. Știți ce ne sugerează expresia lui Pavel? Faptul că există și o „luptă rea a credinței”, nerecunoscută de Dumnezeu și care nu duce la mântuire. Cu alte cuvinte, cineva poate depune eforturi supraomenești pentru a fi mântuit și totuși Dumnezeu să-i spună la sfârșit: „Pleacă de la Mine! Nu te cunosc!”

Ce semnificație are expresia „nevoiți-vă!”? Este vorba de lupta dintre două alternative: de a merge pe calea cea strâmtă sau pe cea largă, de a asculta de îndemnurile Duhului Sfânt sau de cele ale firii noastre pământești. Alegerea aceasta nu se face o singură dată în viață, o dată pe an, nici măcar la marile sărbători creștine. Alegerea dintre calea strâmtă și cea îngustă o facem zilnic, clipă de clipă, în lucruri pe care le considerăm fără importanță prea mare.

Zilnic trebuie să aleg între a viziona o telenovelă frivolă sau a citi o carte care să mă apropie de Dumnezeu; între a spune un banc piperat sau a deschide o cale de a predica Evanghelia unui suflet cu care mă întâlnesc; între a alege un post de radio care promovează muzica facilă sau acele posturi cu caracter educativ; între posibilitatea de a ocoli taxele și impozitele datorate statului sau a fi corect din toate punctele de vedere… Sunt doar câteva exemple. Zilnic avem de făcut poate zeci sau sute de astfel de alegeri care, în esență, se reduc la alegerea dintre cele două alternative: ușa cea strâmtă sau ușa cea largă.

Când Iisus ne spune: „Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă!”, El nu ne poruncește acest lucru, ci doar ne îndeamnă. El vrea să ne spună: „Fiul Meu! Știu că în sufletul tău lupta e teribilă acum când trebuie să alegi. Dar fă un efort și alege ușa cea strâmtă, căci doar ea iți va deschide calea mântuirii. Alegerea este a ta și numai a ta. Eu nu-ți poruncesc să alegi ușa cea strâmtă, dar te îndemn să o faci. Dacă vei face alegerea cea bună, Eu îți promit toată puterea de care ai nevoie și tot sprijinul Meu. Dar alege tu! Fă tu primul pas spre mântuire și îți promit că tot restul drumului vom merge împreună până vom intra pe porți în cetatea cerească.”

Știți ce înseamnă, într-un singur cuvânt, „ușa cea strâmtă”? Ea înseamnă renunțare, sacrificiu. Am auzit de o metodă foarte ingenioasă a unor triburi de a prinde o anumită specie de maimuțe. Băștinașii, cunoscând anumite preferințe ale maimuțelor în ale mâncării, caută niște găuri foarte înguste în copaci, prin care abia intră laba unei maimuțe, și pun acolo niște delicatese râvnite de acestea.

Maimuțele, găsindu-le, introduc laba în scorbură și prind tot ce apucă. Când vor să scoată laba plină cu delicatesele găsite, ele nu mai pot. Este foarte interesant ce se întâmplă atunci când se apropie vânătorul: Maimuța, în loc să dea drumul delicateselor din scorbură, se chinuie să scoată laba plină, până ce vânătorul vine chiar lângă ea și o prinde fără nicio problema.

Noi, oamenii, care avem pretenția că judecăm mai mult decât o maimuță, facem o greșeală asemănătoare: Încercăm să intrăm pe ușa cea strâmtă, dacă se poate, cu mâinile pline de tot ce ne oferă lumea aceasta: serviciile cele mai bune, casele cele mai luxoase, mașinile cele mai scumpe… Dar lucrul acesta nu se poate. Ușa cea strâmtă înseamnă renunțare, lepădare de sine, sacrificiu. Iată un simplu test de conștiință:

– Dacă ai putea să ai un serviciu mai bun, pe care nu îl ai pentru că ești un creștin care asculți de voința divină și de Legea lui Dumnezeu în întregime, înseamnă că ai intrat pe ușa cea strâmtă. Tu știi ce înseamnă renunțarea și, cel puțin în această privință, ai intrat pe ușa cea strâmtă. Dacă, dimpotrivă, ai un serviciu bun cu prețul unor compromisuri, înseamnă că ai intrat pe ușa cea largă.

– Dacă îți poți permite să cumperi cele mai scumpe lucruri, și totuși te mulțumești cu unele modeste, dar la fel de folositoare, înseamnă că ai intrat, în această privință, pe ușa cea strâmtă. Știi ce înseamnă renunțarea. Dacă faci altfel, înseamnă că ai intrat pe ușa cea largă.

– Dacă se spun tot felul de lucruri neadevărate despre tine, și totuși nu-ți cauți dreptatea și nu cauți să-ți salvezi imaginea în fața semenilor, înseamnă că ai intrat pe ușa cea strâmtă. Știi ce înseamnă renunțarea. Dacă, dimpotrivă, cauți revanșa, nu ai găsit încă această ușă. Ești încă departe de ea.

– Dacă banii pe care îi ai sunt câștigați cinstit, fără compromisuri, înseamnă că ai intrat pe ușa cea strâmtă. Știi ce înseamnă renunțarea. Dacă, dimpotrivă, i-ai câștigat altfel, ești încă pe calea cea largă, pe care se află majoritatea lumii.

Știți ce urmează după ușa cea strâmtă pe care ne invită să intrăm Mântuitorul? Poate că unii dintre noi, odată intrați pe ușa cea strâmtă, simt nevoia unei relaxări, după ce a trecut tensiunea alegerii. Dar nu este așa. După ușa cea strâmtă urmează calea cea strâmtă (vezi Matei 7,13‑14), adică o viață întreagă de renunțări, de alegeri între îndemnurile Duhului și cele ale firii noastre păcătoase.

Cei ce cred că botezul este totul în experiența unui creștin, după care își pot permite relaxarea unei vieți comode, se înșală amarnic. Botezul este doar examenul de admitere. Între examenul de admitere și obținerea licenței este însă un drum lung, plin de renunțări, de lupte și alegeri. De ce majoritatea oamenilor evită să intre pe ușa cea strâmtă care duce la viață? Sunt ispitit să filozofez puțin și să caut niște răspunsuri de genul:

– Unii se consideră prea păcătoși și nu cred că ușa mai este deschisă și pentru ei.

– Alții se tem că ușa e păzită de agenții lui Satana, care ar putea să le facă tot felul de greutăți în cazul că ar încerca să intre pe această ușă.

– Alții cred că ușa e prea strâmtă pentru ei. Ar intră cu plăcere, însă ar face aceasta doar dacă ușa ar fi puțin mai largă, astfel încât să intre, dacă se poate, cu întreaga familie.

– Alții se tem de necunoscutul de dincolo de ușa cea strâmtă. „Dacă mă pocăiesc, ce-mi va aduce viitorul?” – se întreabă aceștia.

Indiferent de motivele pe care le poate invoca un om, în esență este vorba de un singur motiv: egoismul.

Concluzii

„Nevoiți-vă să intrați pe ușa cea strâmtă!” Este ușor? Nimeni nu spune asta. Nici Mântuitorul nu spune că ne va fi ușor. Tocmai de aceea El folosește verbul: „nevoiți-vă!”, „luptați-vă!”, „siliți-vă!” Nu trebuie să uităm însă două lucruri:

1. Ușă și calea care urmează după ea nu sunt atât de strâmte încât să nu mai încapă încă cineva lângă noi. Și acel Cineva este Iisus. Nu suntem lăsați singuri pe calea cea strâmtă și aceasta este cea mai mare mângâiere pentru omul care s-a angajat pe calea mântuirii.

„Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei 28,20) – este promisiunea făcută de Iisus tuturor celor ce-și vor fi luat angajamentul de a intra pe această ușă strâmtă. Să nu credeți acest lucru pentru că l-am afirmat eu, ci pentru că L-a promis El!

2. Când vom ajunge în Împărăția lui Dumnezeu și vom vedea toate comorile întregului Univers la picioarele noastre, vom striga plini de uimire: „Cerul este atât de ieftin!” Atunci ne vom da seama că „suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8,18).

Și, dacă ar fi posibil să dăm timpul înapoi și să fim puși din nou în fața alegerii, am alege din nou aceeași ușă strâmtă și îngustă, plină de privațiuni și renunțări, căci vom ști cu siguranță că aceasta este singura ușă și singura cale care duce la cer, la mântuire.

Lori Balogh