„E drept, Doamne?”
– Nedumeriri creștine –
Dacă ne-ar întreba cineva care sunt trăsăturile esențiale ale caracterului lui Dumnezeu, sunt convins că fiecare dintre noi ar răspunde fără ezitare: dreptatea și dragostea. Aceștia sunt cei doi stâlpi care susțin întregul Univers. „Dreptatea și judecata sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea și credincioșia sunt înaintea Feței Tale” (Psalmul 89:14).
Aceasta este teoria pe care o putem oricând demonstra cu argumente biblice. În viața practică însă, sunt destule ocazii în care, mai direct sau mai în ascuns, ne îndoim, fie de dreptatea lui Dumnezeu, fie de dragostea Sa.
De exemplu, nu v-ați găsit niciodată în situația de a vă întreba sau de a întreba pe cei din jur: „Din copilărie mă străduiesc să respect legile sănătății, așa cum le-am înțeles din Scripturi, și totuși mă doare ba una, ba alta. În același timp, colegii mei de serviciu mănâncă de toate, beau ce nu trebuie, ba mai și fumează, pierzând nopțile prin baruri. Și totuși nu se plâng de nicio problemă de sănătate. E drept lucrul acesta?” Sau: „Eu mă străduiesc să fiu cinstit față de legile țării, îmi plătesc la timp impozitele, și totuși am mai puțin decât vecinul care face slalom printre îndatoririle sociale. E drept să fie așa?”
Astfel de întrebări se pot naște în orice domeniu al vieții și, deși nu invocăm Numele lui Dumnezeu, în realitate noi punem la îndoială fie dreptatea Sa, fie dragostea Sa. Toate întrebările de felul acesta pot fi rezumate în una singură: „E drept, Doamne?”
Și, la urma urmei, de ce nu ne-am întreba și noi din moment ce bărbați ai credinței, ale căror fapte sunt redate pe paginile Bibliei, au avut și ei clipele lor de îndoială? Și ei au pus astfel de întrebări, unele fiind redate chiar pe paginile Scripturii.
Iată-l pe Asaf, psalmistul, mărturisind în Psalmul 73 o anumită îndoială pe care a trăit-o cu privire la dreptatea lui Dumnezeu, într-un anumit moment al vieții: „Totuși era să mi se îndoaie piciorul și erau să-mi alunece pașii! Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiți, când vedeam fericirea celor răi” (Psalmul 73:2‑3).
Asaf era nedumerit că celor răi, care nu voiau să știe de Dumnezeu și de Legea Sa, le mergea bine, aveau de toate, erau grași și bine tratați de semenii lor, în timp ce el, care se străduia să-I fie credincios lui Dumnezeu, o ducea rău. Concluzia pe care o trage Asaf este dureroasă:
„Degeaba mi-am curățat eu inima și mi-am spălat mâinile în nevinovăție, căci în fiecare zi sunt lovit, în toate diminețile sunt pedepsit” (Psalmul 73:13‑14).
Toate aceste frământări sufletești ale psalmistului se rotesc în jurul aceleiași întrebări: „E drept, Doamne? Unde e dreptatea Ta?” Din fericire, Asaf a depășit criza sufletească. În momentul în care a intrat în templul lui Dumnezeu, a înțeles câteva lucruri importante legate de marea luptă dintre bine și rău, în mod deosebit finalul acestei lupte.
Iată-l și pe Habacuc, profetul, care are și el momentele lui de descumpănire: „Pentru ce mă lași să văd nelegiuirea și Te uiți la nedreptate? … De aceea legea este fără putere și dreptatea nu se vede” (Habacuc 1:1‑4).
Alte cuvinte folosite, alte aspecte ale vieții puse în discuție, dar aceeași întrebare răscolitoare: „E drept, Doamne?” Din fericire și Habacuc a depășit criza îndoielii. Știți cum? El a știut ce să fac cu îndoiala din inima sa. „M-am dus la locul meu de strajă și stam pe turn ca să veghez și să văd ce are să-mi spună Domnul și ce-mi va răspunde la plângerea mea” (Habacuc 2:1).
După exemplul lui Habacuc, am putea continua cu alte personaje biblice care au avut aceleași frământări, îndoieli și neînțelegeri cu privire la dreptatea lui Dumnezeu: Iov, Ieremia, Ilie etc. Nu-mi propun să căutăm răspuns la toate întrebările de felul acesta. Aceste întrebări vizează mai multe aspecte ale vieții și ne-ar lua mult timp pentru a le analiza. În ocazia de față doresc să mă opresc asupra unui singur aspect, unul particular, în care ne putem îndoi de dreptatea lui Dumnezeu: problema mântuirii.
Întrebarea este următoarea (trebuie să recunoaștem că și noi o punem uneori): „E drept Dumnezeu atunci când mântuie anumiți oameni? E drept ca să fie mântuit un om care și-a risipit întreaga viață în plăceri păcătoase și care se întoarce la Dumnezeu pe ultima sută de metri, alături de unul care L-a primit pe Hristos din tinerețe, suferind pentru credință întreaga sa viață?”
Astfel de întrebări ne vin în minte, fie că le mărturisim, fie că nu. Punând astfel de întrebări, de fapt ne îndoim de dreptatea lui Dumnezeu.
În anul 1980, în revistă „Semnele Timpului”, a apărut un articol despre marii criminali de război naziști, judecați în procesul de la Nurnberg. Un pastor protestant, pe nume Henry Gereke, a lucrat cu acești criminali înainte de a fi executați. Unii dintre cei judecați au refuzat în mod constant ajutorul spiritual acordat de pastor. S-au găsit însă și câțiva (15 la număr) care au acceptat asistența pastorului. Acesta a avut mai multe întâlniri cu criminalii de război, în urma cărora unii dintre ei s-au convertit. Iată câteva declarații ale unora dintre aceștia:
Fritz Zankel, fost ministru al muncii în cel de-al treilea Reich – Când pastorul a intrat în celula sa, l-a rugat să citească din Biblie, apoi a spus: „Dumnezeu este milos cu un păcătos ca mine.” Apoi și-a mărturisit păcatele. Pastorul Gereke a mărturisit că acest fost nazist, în zilele pe care le-a mai avut de trăit până la executarea sentinței, a trăit ca un om nou în Hristos.
Wilhelm Keittel, șeful înaltului comandament al armatei – Când pastorul l-a vizitat în celula sa, l-a găsit citind Biblia. Apoi el i-a spus pastorului: „Eu știu din această carte că Dumnezeu poate iubi și un păcătos ca mine.” Apoi și-a ridicat mâinile spre cer, cerându-I iertare lui Dumnezeu. Pe eșafod, Keittel a spus: „Să fie Christos Salvatorul meu și să rămână cu mine pentru totdeauna!”
Hans Frank, un ideolog al războiului, în boxa acuzaților a recunoscut totul: „Dreptatea veșnică a lui Dumnezeu e cea în care mă încredințez plin de încredere. Îl rog pe bunul Dumnezeu să mă primească și pe mine.”
Von Ribentrop, fost ministru de externe al Reich-ului și semnatar al tratatului Ribentrop-Molotov, după ce a avut o atitudine rece la început, după mai multe întâlniri cu pastorul Gereke, i-a spus acestuia pe eșafod: „Ne vom revedea!”
Se pare că unii dintre acești criminali de război au trăit o pocăință sinceră înainte de moarte. Întrebarea care se ridică în mod firesc în mințile noastre este aceeași: Este drept ca acești oameni, care au trimis la moarte milioane de suflete nevinovate, să fie mântuiți și să se bucure de viață veșnică alături de cei pe care i-au chinuit și omorât? Este cerul un loc primitor și pentru călăi, și pentru victimele lor?
Mântuitorul ne-a lăsat două parabole în care protagoniștii contestă dreptatea lui Dumnezeu atunci când El îi mântuie pe anumiți oameni:
1. Pilda fiului risipitor, redată în Luca 15:11‑32. Simbolurile folosite în pildă sunt cunoscute: Tatăl celor doi fii Îl reprezintă pe Dumnezeu; fiul risipitor îl reprezintă pe omul lumesc, care își trăiește viața asemenea unei lumânări aprinse la ambele capete; fratele mai mare îl reprezintă pe creștinul din biserică, rămas lângă Dumnezeu, în ciuda atracțiilor lumii; haina, inelul și încălțămintea oferite de tatăl fiului său risipitor reprezintă, într-un cuvânt, mântuirea pe care Dumnezeu ne-o oferă fără plată.
Acum, vă rog să observați: Cine contestă dreptatea lui Dumnezeu atunci când Acesta oferă mântuirea celui întors la El? Este surprinzător că cei care contestă dreptatea cerului sunt tocmai „frații mai mari” – creștinii cu state vechi, cei de la care ne așteptăm cel mai puțin. Lecturând această parabolă, rămânem surprinși de reacția aproape violentă a fratelui mai mare: „El s-a întărâtat de mânie și nu voia să intre în casă” (Luca 15:28) Urmează apoi dialogul plin de reproșuri la adresa tatălui său, care poate fi rezumat într-o singură propoziție interogativă: „E drept, tată, să-l primești pe acest nenorocit?”
2. Pilda lucrătorilor viei, redată în Matei 20:1‑16. Simbolurile folosite: Gospodarul Îl reprezintă pe Dumnezeu; plata (un leu) reprezintă mântuirea dată în mod egal tuturor; lucrătorii îi reprezintă pe cei ce primesc mântuirea în diferite perioade ale vieții (în copilărie, în tinerețe, la maturitate, sau la bătrânețe).
Acum, vă rog să observați același amănunt: Cine contestă și în acest caz dreptatea „gospodarului ” (Dumnezeu)? „Când au venit cei dintâi, socoteau că vor primi mai mult, dar au primit și ei tot câte un leu fiecare. După ce au primit banii, cârteau împotriva gospodarului și ziceau: „Aceștia de pe urmă n-au lucrat decât un ceas și la plată i-ai făcut deopotrivă cu noi, care am suferit greul și zăduful zilei” (Matei 20:10‑12).
În esență, este vorba de aceeași întrebare acuzatoare la adresa lui Dumnezeu: „E drept, Doamne, să-i plătești pe toți la fel? Tu nu ții cont de vechimea noastră în credință, de sacrificiile și ostenelile noastre?”
Privind în ansamblu cele două parabole, vedem că aceia care contestă dreptatea lui Dumnezeu atunci când El mântuie pe anumiți oameni sunt tocmai aceia care consideră mântuirea ca pe o plată a lui Dumnezeu pentru anumite fapte, anumite merite. Acești oameni nu văd mântuirea ca pe un dar al lui Dumnezeu oferit celor care cred în El.
Fratele mai mare, cel nervos și supărat până la cer pentru că tatăl său l-a primit și pe fiul său mai mic, îi reproșează acestuia: „Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca… iar când a venit acest fiu al tău (de ce nu-l numește „fratele meu”?) care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat” (Luca 15:29‑30). Sau, altfel spus: „Eu singur merit toată această sărbătoare a mântuirii. El, păcătosul, nenorocitul, nu o merită. Dacă îi dai și lui aceeași răsplată, înseamnă că nu ești drept!”
Știți care este problema reală a acestor contestatari? Problema lor este invidia. Lucrătorii angajați în primul ceas de către gospodar se tocmiseră pentru plata unei zile întregi de muncă. Când s-au tocmit, prețul oferit (un leu, un dinar) le-a convenit și au acceptat să intre în afacere. La sfârșitul zilei, ei au primit exact ceea ce li se promisese și ceea ce ei acceptaseră. Problema a apărut atunci când s-au comparat cu alți lucrători, veniți mai târziu în via gospodarului: cei veniți „când se crapă de zece”, cei intrați în vie pe răcoare, după ce trecuse zăduful zilei. De ce să primească și ei aceeași plata?
Acești revoltați nu doreau atât de mult o plată mai mare (ei se tocmiseră deja), ci doreau ca cei veniți mai târziu, ori să nu mai fie primiți în vie, ori să fie plătiți mai puțin. Atitudinea acestor oameni îmi amintește de versurile unui rondel învățat pe băncile școlii:
„Nu vreau, Doamne, capră eu:
Vreau să moară-a lui vecinu'”
Gospodarul le pune acestor oameni o întrebare cercetătoare: „Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău pentru că eu sunt bun?” (Matei 20:15). Expresia „ochiul tău rău” ne sugerează că acești oameni au o mare problemă cu judecata lor, dar mai ales cu inima lor în care clocotește revolta, mânia, invidia și răutatea.
„Invidia nu este un simplu defect de caracter, ci o adevărată boală sufletească ce dezorganizează toate facultățile omului. Ea a început cu Lucifer, care dorea să fie primul în cer. Neputând să obțină atotputernicia și gloria pe care le căuta, el s-a revoltat împotriva guvernării divine. El i-a invidiat pe primii noștri părinți și i-a împins spre păcat, cauzând pierderea lor și a întregii rase umane.
Invidiosul închide ochii la calitățile semenilor săi și față de noblețea faptelor lor. El este gata întotdeauna să denigreze și să denatureze chiar lucrurile cele mai nobile. Adesea, pot fi văzuți oameni care își mărturisesc și părăsesc diferite păcate, dar nu este nimic de sperat din partea unui invidios. Deoarece a-l invidia pe un semen înseamnă a admite că el este superior altora, orgoliul nu-i va permite să facă nicio concesie. Încercați să-l convingeți pe un invidios de păcatul lui și el se va întărâta și mai mult împotriva obiectului resentimentelor sale și se va dovedi incorigibil” (1).
Oare cum ar trebui să se poarte Dumnezeu față de oamenii păcătoși pentru ca și acești „frați mai mari” să fie și ei mulțumiți și să spună: „Așa da, Doamne! Așa este drept!”? Probabil că fratele mai mare din Pilda fiului risipitor ar fi fost mulțumit dacă tatăl său, fie l-ar fi gonit pe păcătosul de frate al său, spunându-i vreo câteva ca să le țină minte, fie l-ar fi primit, dar l-ar fi ținut o bucată de vreme în „purgatoriu”: „Unde îți sunt hainele bune pe care ți le-am dat când ai plecat de acasă? Ei bine, acum stai în zdrențele pe care le ai pe tine, dacă ți-a plăcut viața ușoară! Muncește în grajd și când vei avea bani, să-ți cumperi tu singur altele, din munca ta!
Ți-e foame? Ce să-ți fac, fiule? Nu ți-a plăcut belșugul de la masa mea. Acum du-te în bucătăria slugilor mele și vezi dacă au mai rămas ceva firimituri!”
Dacă astfel l-ar fi întâmpinat tatăl pe fiul său risipitor, probabil că fratele mai mare ar fi fost mulțumit și ar fi zis: „Da, tată, e drept să fie așa!” La fel, primii lucrători intrați în via gospodarului ar fi fost mulțumiți dacă acesta i-ar fi chemat la urmă și le-ar fi spus ultimilor veniți: „Voi de ce ați venit să vă plătesc? Ați stat doar o oră în via mea și acum mai aveți pretenție la plată? Mi-ați produs mai multă pagubă decât câștig, căci strugurii pe care i-ați mâncat din via mea în această oră valorează mai mult decât munca voastră”.
Atunci, da, și acești lucrători ar fi recunoscut: „Așa da, Stăpâne! Așa este drept!” Mulțumesc lui Dumnezeu că El nu este așa cum ar dori să fie unii „frați mai mari” din biserică, sau unii lucrători legaliști din via Sa. Acești contestatari ai dreptății lui Dumnezeu uită un lucru esențial: „că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Dacă nu ar fi fost jertfa de pe Golgota, atunci da, ar fi fost nedrept, imoral, revoltător ca tatăl să-l primească înapoi pe fiul risipitor, sau ca gospodarul din Pilda lucrătorilor viei să-i plătească la fel pe toți cei aflați în via sa.
Jertfa lui Christos face posibil ca și o fostă prostituată ca Rahav, un trădător ca Petru, un criminal și un idolatru ca regele Manase, un fost vameș corupt ca Matei sau Zacheu să poată primi în dar o mântuire deplină. Aceeași jertfă face posibil ca un păcătos ca mine sau ca tine să își poată ridica privirea cu încredere într-un viitor sigur alături de Domnul mântuirii noastre.
Dumnezeu nu poate mântui pe sfert sau pe jumătate, cum poate ar dori unii care Îi contestă dreptatea. El nu umblă cu jumătăți de măsură. Pentru El nu există decât, fie pierzare veșnică, fie mântuire veșnică.
În Împărăția lui Dumnezeu vom întâlni trei mari surprize:
1. Unii dintre cei pe care i-am admirat pentru credința și faptele lor nu vor fi acolo.
2. Alții, pe care i-am crezut pierduți, vor fi totuși acolo.
3. Dar cea mai mare surpriză va fi alta: că și eu voi fi acolo. Eu, care îmi cunosc atât de bine viața, păcatele, slăbiciunile, defectele, căderile. Voi fi uimit cât de mare a fost iubirea lui Dumnezeu pentru mine, încât m-a scos din groapa adâncă a păcatului în care m-am zbătut întreaga viață. Nu mă miră gestul celor mântuiți ajunși în fața tronului lui Dumnezeu, care, în semn de veșnică recunoștință, își vor scoate cununile de pe cap și le vor arunca la picioarele Mântuitorului.
E drept, Doamne? E drept să-l salvezi pe fiul risipitor întors în casa părintească în ultimul ceas de viață? E drept să-i salvezi și pe cei veniți la Tine în ultimele clipe, după ce și-au risipit viața întreagă în păcat? E drept să să te salveze pe tine? E drept să mă salveze pe mine?
„Și am văzut ca o mare de sticlă amestecată cu foc; și pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână, stăteau biruitorii fiarei, ai icoanei ei și ai numărului numelui ei. Ei cântau cântărea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântărea Mielului și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor! Cine nu se va teme, Doamne, și cine nu va slăvi Numele Tău?” (Apocalipsa 15:2‑4).
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Testimonis”, vol. 5, cap. „Invidia și critica ”
