Familia în criză

Familia în criză

„Nu știți că cei ce aleargă în locul de alergare, toți aleargă, dar numai unul capătă premiul? Alergați dar în așa fel ca să căpătați premiul!

Toți cei ce se luptă la jocurile de obște se supun la tot felul de înfrânări. Și ei fac lucrul acesta ca să capete o cunună care se poate veșteji. Noi să facem lucrul acesta pentru o cunună care nu se poate veșteji!

Eu, deci, alerg, dar nu ca și cum n-aș ști încotro alerg. Mă lupt cu pumnul, dar nu ca unul care lovește în vânt.”

1 Corinteni 9:24‑26

Citind acest pasaj biblic, este evident faptul că apostolul Pavel se referă aici la ceea ce noi numim olimpiade – acele întreceri sportive care au menirea să-i pună în lumină pe cei mai buni atleți.

Corintul era o localitate grecească și creștinilor din acele locuri le era ușor să înțeleagă sensul ilustrației folosite de Pavel în epistola sa. Se știe că grecii au fost cei care au lansat, primii în lume, ideea olimpiadelor.

Este interesant de observat că Pavel face aluzie, în pasajul citat, la două probe concrete de concurs: cursa de alergare (poate chiar maratonul!) și boxul. Ideea pe care apostolul vrea să o sublinieze este că viața creștinului este o luptă, o alergare asemenea unei probe sportive, cu deosebirea că, în timp ce într-o probă sportivă doar unul câștigă cununa cu lauri, în alergarea vieții toți pot fi câștigători. Cu o condiție însă: să alerge până la capăt. Făgăduința lui Dumnezeu este dată oricărui suflet omenesc, fără deosebire: „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții!” (Apocalipsa 2:10).

La ultima olimpiada care s-a desfășurat la Atena, am văzut o scenă care m-a impresionat profund. Erau câteva secvențe de la proba de maraton, spre finalul cursei. În frunte erau vreo trei sau patru alergători care se luptau pentru locul întâi. În timp ce ei se apropiau de finalul cursei, deodată, din rândul mulțimii care privea, s-a desprins un spectator care, înșelând vigilența organelor de ordine, s-a repezit spre unul dintre alergători și s-a năpustit asupra lui.

Bietul maratonist nu a pățit nimic rău, din fericire. Poate doar o sperietură… Ceva rău totuși i s-a întâmplat: pentru câteva secunde prețioase, a fost scos din cursă. Cele câteva secunde au cântărit greu în lupta pentru câștigarea cursei.

Bietul alergător, obosit și speriat, nu a renunțat totuși la cursă. După ce s-a reorientat, a continuat să alerge și, dacă îmi amintesc bine, a și câștigat unul dintre locurile fruntașe. Poate că un alt alergător ar fi urlat de necaz, însă acest om m-a impresionat prin seninătatea feței lui – era fericit. Putea pierde, dar a câștigat în ciuda a tot ce i s-a întâmplat.

M-am gândit atunci la realitatea crudă a vieții, foarte asemănătoare cu ceea ce i s-a întâmplat bietului maratonist. Cu toții suntem angajați în alergarea vieții. Avem și mulți spectatori, căci „am ajuns o priveliște pentru lume, îngeri și oameni” (1 Corinteni 4:9). Unii ne aplaudă și ne încurajează; alții ne huiduiesc de pe margine… Însă între spectatorii de pe margine, este unul care vrea mai mult decât să ne huiduie: el vrea să ne scoată din cursă. Știți cine este: vrăjmașul din totdeauna al lui Dumnezeu și al Bisericii Sale.

Când ne așteptăm cel mai puțin, când ne gândim la victorie și pregustăm bucuria biruinței finale, atunci se năpustește asupra noastră fără nicio avertizare cu tot arsenalul de arme de care dispune – arme pe care le-a perfecționat de-a lungul celor șase milenii de istorie a omenirii. Intenția lui este vădită: de a ne scoate, dacă este cu putință, definitiv din cursă și a ne face să pierdem cununa.

Care sunt armele cele mai eficiente din arsenalul celui rău? El ne poate ataca mijloacele de câștigare a existenței, ne poate răpi pâinea, ne putem pierde serviciul, afacerea, siguranța financiară. El ne poate descuraja prin ironii și batjocuri la adresa idealurilor creștine pe care le cultivăm, ironii venite din partea rudelor, prietenilor sau colegilor de muncă. El ne poate răpi sănătatea.

Uneori, el se năpustește violent asupra noastră prin persecuții. Alteori ne provoacă răni sufletești și descurajări chiar din partea fraților de credință. Și aceste răni nu sunt dintre cele mai mici! Însă cel mai eficient mod de a ne scoate din cursă (și cel mai dureros în același timp) este să ne lovească în și prin familie.

Este recunoscut faptul (psihologii confirmă acest lucru) că cele mai mari dureri sufletești pe care le poate trăi un om sunt provocate de decesul unui membru al familiei și de divorț. Celelalte cauze cum ar fi: pierderea locului de muncă, mutarea într-o altă localitate sau altele, produc și ele un oarecare stres, însă pe primele două locuri se află decesul și divorțul.

Dacă cu privire la moarte Satana nu deține puterea pe care și-ar dori-o (Mântuitorul ne-a asigurat că el ține „cheile morții și ale locuinței morților” (Apocalipsa 1:18), în privința relațiilor de familie el depune toate eforturile posibile ca să destrame fericirea căminelor și a-i scoate pe oameni din cursa mântuirii.

Și cu cât durerea sufletească este mai mare, cu atât riscul de a abandona cursa este și el mai mare… Un alergător pe care-l doare inima, fie trebuie să încetinească, fie trebuie să se oprească și să abandoneze. Aceasta e strategia de milenii a diavolului. Cum lovește diavolul în familiile creștine?

Ceea ce urmează ar părea o discuție pur teoretică. Însă noi suntem angajați într-o luptă pe viață și pe moarte între bine și rău, între Christos și Satana. Ca în orice luptă, pentru ca să câștigi trebuie să cunoști foarte bine strategia dușmanului, modul în care lucrează, când are obiceiul să atace și prin ce mijloace. Dacă nu cunoști strategia lui, riști să fii surprins nepregătit, iar pierderea va fi uriașă. Iată două modalități concrete de atacare a familiei creștine:

1. Gelozia. Este una dintre cauzele care provoacă multă tulburare în familie, ducând de cele mai multe ori la divorț. Adesea, soții geloși se apară argumentând: „Bine, dar gelozia vine din dragoste. Nu ne învață chiar și Biblia ca Dumnezeu este gelos? Chiar Porunca a doua din Decalog afirma acest lucru…”

Da, este adevărat că gelozia izvorăște din dragoste. Problema care se pune este din ce fel de dragoste izvorăște ea? Augustin spunea că există două feluri de iubire: 1) iubirea oblativă: îl dorești pe celălalt pentru ca să-l faci pe el fericit; 2) iubirea captativă: îl dorești pe celălalt pentru ca să fii tu fericit. Iubirea captativă nu este altceva decât o formă de egoism.

După cum iubirea e de două feluri: o iubire dezinteresată, altruistă și o iubire egoistă, interesată, la fel stau lucrurile și cu gelozia: există o gelozie curată, sfântă – cea care-L caracterizează pe Dumnezeu, dar și o gelozie păcătoasă, egoistă, care ne caracterizează pe noi, oamenii păcătoși.

Gelozia omenească, păcătoasă nu este un defect oarecare de caracter, ci este o boală complexă a minții și sufletului. Omul gelos nu mai ține cont de logică, de argumente. El nu acceptă explicațiile partenerului de viață, cărora, din start, nu le dă nicio credibilitate. Gelosul trăiește o criză de neîncredere, căci el are un sistem sofisticat de gândire în care suspiciunile la adresa celuilalt sunt cărămizile unui întreg edificiu la baza căruia stă neîncrederea. Gelosul interpretează orice cuvânt și orice gest sau faptă după propriul sistem de interpretare.

Gelozia este o boală gravă de relație interumană, prin intermediul căreia Satana încearcă să distrugă multe cămine creștine. Un bărbat a recunoscut că a pierdut trei căsnicii din cauza propriei gelozii. A patra căsnicie l-a vindecat definitiv de gelozie. Cum s-a întâmplat minunea? În a patra căsnicie bărbatul gelos a dat de o soție mai geloasă decât el. Deși el s-a vindecat de boala geloziei, căminul său a rămas purtător al „virusului”.

E nevoie de mult har divin pentru ca această boală a sufletului să poată fi învinsă. Doar Duhul lui Dumnezeu poate vindeca sufletul chinuit de suspiciuni și de tot felul de neîncrederi față de partenerul de viață, făcând ordine. De aceea, rugăciunea sinceră este soluția vindecării: „Doamne, Tu îmi cunoști inima neîncrezătoare și mintea în care bântuie tot felul de bănuieli rele cu privire la soțul (soția) meu. Te rog, alungă toate aceste gânduri și adu în viața și familia mea lumina încrederii depline.”

Rugăciunea însă nu este suficientă. După ea e nevoie și de exercițiu, pentru ca vechile cărări bătătorite ale geloziei să fie înlocuite cu gândurile curate de încredere în tovarășul de viață. Încearcă un exercițiu de încredere în soțul sau soția ta! Învață să ai încredere în cel de lângă tine! Dacă îți spune că în ultima oră a fost la piață, crede-l pe cuvânt. Dacă spune că a întârziat de la serviciu, pentru că s-a întâlnit cu un coleg de liceu, crede-l pe cuvânt și nu lăsa că bănuielile rele să-ți inunde mintea. Dacă nu iei măsuri, gelozia va roade din fericirea și liniștea familiei tale asemenea viermelui ce roade lemnul celui mai falnic stejar, până ce nu mai rămâne din el decât un putregai.

„Căminul trebuie să fie centrul iubirii celei mai curate și nobile. Pacea, armonia, iubirea și fericirea trebuie cultivate cu stăruință în fiecare zi până ce aceste lucruri prețioase sălășluiesc în inimile celor ce compun familia. Planta iubirii trebuie îngrijită atent, altfel ea moare. Orice principiu bun care dorim să prospere în suflet trebuie cultivat cu grijă. Iar ceea ce Satana sădește în inimă: invidia, gelozia, cearta, vorbirea de rău, nerăbdarea, prejudecata, egoismul, lăcomia și mândria – trebuie dezrădăcinat. Dacă li se permite acestor lucruri rele să rămână în suflet, ele vor aduce roade care îi vor pângări pe mulți. O, cât de mulți cultivă plante otrăvitoare care ucid fructele prețioase ale iubirii și mânjesc sufletul!” (1).

2. Despărțirea îndelungată de familie. Un caz real: El pleacă în Occident cu 15 ani în urmă, pentru a face un rost familiei sale. Lasă în urma lui o soție și un copilaș de 2‑3 anișori. Trimite regulat bani, dar nu se văd în tot acest timp. Orice încercare de reunificare a familiei eșuează. Soția albește și îi apar primele riduri, iar copilul crește și devine un adolescent. Pe hârtie, cei doi sunt căsătoriți, dar unde le este familia? Familia înseamnă infinit mai mult decât un pumn de euro sau de dolari, trimiși din când în când în țară.

Un alt caz real: El pleacă în străinătate la muncă, lăsând în țară o soție și doi copii mici. La început, ține legătura cu familia, apoi dispare de pe radar. Nu mai trimite bani, nu mai telefonează, este dat dispărut. Soția face cercetări și află că soțul trăiește cu o altă femeie. În final, el revine în țară, fără nicio agoniseală, după ani și ani de dispariție totală, pretinzând drepturile de soț. Apoi dispare din nou, în necunoscut, fără să-i pese de copiii deja mari. Divorțul este singura soluție pentru soție.

Schimbările pe care le-am trăit cu toții în ultimii ani au afectat profund viața, relațiile interumane și mai ales familia. Mulți soți sau soții au ales să plece pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp pentru a găsi un rost pentru familiile lor. Nu este nimic de condamnat în aceasta. Există însă un pericol major pentru familiile respective – pericolul înstrăinării.

„Satana este totdeauna gata să tragă foloase atunci când se ivesc situații dificile și, speculând trăsăturile de caracter ereditare, el încearcă să-i înstrăineze pe cei care s-au unit prin legământ solemn înaintea lui Dumnezeu. Prin acest legământ, ei au promis să fie una, soția fiind de acord să-și iubească și să fie supusă soțului, iar soțul că își va iubi și ocroti soția. Dacă se dă pe față ascultare de Legea lui Dumnezeu, demonul certurilor nu va avea acces în familie, nu vor exista interese diferite și nu se va produce înstrăinarea între cei doi” (2).

Atunci când despărțirile dintre soți sau dintre părinți și copii sunt prea îndelungate, înstrăinarea între membrii familiei devine inevitabilă. Înțelepciunea populară spune că „ochii care nu se văd, se uită”. Chiar dacă proverbul nu este aplicabil în toate cazurile, ceva nedorit se întâmplă totuși și un oarecare grad de înstrăinare între membrii familiei se instalează pe neobservate.

Din punct de vedere biologic, la fiecare șapte ani noi suntem, de fapt, alți oameni. În acest interval, toate celulele corpului nostru se înnoiesc. Viața înseamnă mișcare, iar noi nu stăm pe loc în nicio privință. Suntem mereu într-o continuă schimbare: se schimbă fizicul și psihicul nostru, obiceiurile noastre, mentalitatea și capacitățile noastre intelectuale. Când cei doi soți locuiesc împreună, aceste schimbări sunt mai greu percepute și mai ușor acceptate. Cei doi se șlefuiesc reciproc.

Când intervine însă o perioadă lungă de separare, cei doi soți continuă să se schimbe, fără ca ei să realizeze acest lucru. Când sunt din nou împreună, apare șocul: cei doi constată că nu mai sunt aceiași, că între timp au mai îmbătrânit, că nu mai gândesc la fel ca la plecare, că obiceiurile nu mai sunt cele din trecut… Este tot „el”, cel de acum câțiva ani și totuși nu mai este același… Este tot „ea”, cea plecată cu câțiva ani în urmă, și totuși nu mai este aceeași.

Șocul reîntâlnirii poate fi depășit doar dacă există suficientă dragoste alimentată din rezervoarele cerului. Urmează apoi o perioadă de reacomodare a celor doi soți, dar și între soțul revenit și copiii săi. De răbdarea dovedită în această perioada depinde în mare măsură dacă familia va rezista sau dacă ea se va destrăma.

Soluții care îi ajută pe soții despărțiți pentru o perioadă de timp:

1. Perioadele în care soții nu sunt împreună trebuie reduse la minimum. Este de preferat să se renunțe la unele obiective materiale care nu implică urgență, decât să se piardă familia. Să nu uităm că un divorț ocupă locul doi (după decesul unui membru al familiei), din punct de vedere al stresului emoțional. Dacă nu reușesc să-mi schimb mobila, apartamentul sau mașina, voi suferi mult mai puțin decât dacă aș trece prin experiența unui divorț care mă va afecta pentru tot restul vieții. Poate chiar pentru veșnicie…
2. În perioadele de despărțire între soți și între soți și copiii rămași acasă trebuie să existe cât mai multă comunicare, pentru a împiedica tocmai temutele efecte ale înstrăinării. Cât mai multe telefoane, scrisori, SMS-uri, mesaje etc. vor proteja cuplul de răcirea relațiilor, menținând temperatura iubirii la cote suficient de ridicate.
3. Cei doi soți să aibă o relație bună cu Dumnezeu. Cu cât se vor apropia mai mult de marele Centru – Iisus Christos – cu atât se vor apropia și unul de altul. Dumnezeu Însuși va veghea la stabilitatea căminului nostru, zădărnicind orice atac al vrăjmașului.

Adesea îi privim cu un dram de invidie pe cei care au o familie fericită. Dar să nu uităm un lucru: ca să ai o familie fericită, trebuie să lupți pentru ea și să fii capabil de sacrificiu de sine. Alergătorul de maraton de la olimpiada de la Atena ar fi putut să se așeze pe caldarâm și să înceapă să se văicărească: „De ce tocmai mie mi s-a întâmplat așa ceva?” El ar fi putut căuta scuze pentru abandonarea cursei, ar fi putut filozofa pe marginea ideii de ghinion și noroc, spunând: „Tocmai mie mi s-a întâmplat ghinionul acesta!”

Dar el nu s-a oprit din cursă. După ce s-a dezmeticit și a înțeles ce se întâmplă cu el, a căutat cu privirea drumul din fața sa și a reluat cursa. Dacă ați fi văzut ce fericit era pentru că a reușit să câștige, în ciuda evenimentului neplăcut ce i-a fost dat să-l trăiască!

Da, pentru avea o familie fericită trebuie să știi să lupți până la capăt. Vestea bună este că nu suntem singuri în această luptă: Iisus este alături de noi. Ne-a promis lucrul acesta.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) E. G. White, „Căminul Adventist”, pag. 178‑179

(2) Ibidem, pag.95