„Doar dacă…” sau „chiar dacă…”?- O credință (ne)condiționată

„Doar dacă…” sau „chiar dacă…”?

– O credință (ne)condiționată –

Mi s-a întâmplat odată să cumpăr niște banane foarte ciudate. Oricine știe că o banană are o „introducere” (se rupe vârful și se desface coaja), un „cuprins” (se mănâncă miezul) și o „încheiere” (se aruncă coaja la gunoi). Bananele despre care am amintit aveau „introducerea” nespus de groasă (coaja), în timp ce „cuprinsul” (miezul cel dulce) era foarte subțire.

Întâmplarea aceasta m-a dus cu gândul la unele predici pe care le ascultăm în biserică, cu introduceri foarte lungi, însă cu miez sărăcăcios. Și pentru că nu doresc să se întâmple același lucru și cu această ocazie, voi intra direct în subiect, invitându-vă să citim împreună câteva pasaje biblice.

1. Geneza 28:20‑22

Acest prim pasaj biblic vorbește despre fuga lui Iacov la unchiul său Laban, după visul în care el primește asigurarea din partea lui Dumnezeu că va fi ocrotit pretutindeni pe unde va merge. Știți câți ani avea Iacov când a trebuit să fugă din calea mâniei fratelui său Esau? În jur de 77 ani. Un bătrân, am spune noi. Ținând cont însă de vitalitatea oamenilor din acea vreme, Iacov nu era deloc bătrân. Să ne reamintim că Avraam, după moartea Sarei, la vârsta de 137 ani, s-a recăsătorit și a avut copii!

În ceea ce-l privește pe Iacov, având în vedere că a trăit 147 ani, în acest moment în care Scriptura îl surprinde fugind în Mesopotamia, el se afla abia la jumătatea vieții. În juruința pe care Iacov a făcut-o lui Dumnezeu în acele clipe de criză, există ceva care ne atrage atenția în mod deosebit: Apar de câte trei ori cuvintele „dacă” și „atunci”.

Această ciudată promisiune făcută de Iacov Domnului seamănă mai degrabă cu un contract încheiat între două părți. Cuvântul „dacă” introduce obligațiile unei părți (Dumnezeu), iar cuvântul „atunci” – obligațiile celeilalte părți (Iacov).

Se pare că Iacov, la cei 77 ani ai săi, având un bunic ca Avraam („părintele credincioșilor”) și un tată ca Isaac, nu a înțeles până în acest moment, mai nimic din ceea ce noi cunoaștem prin sintagma de „îndreptățire prin credință”, și prea puțin din ceea ce înseamnă caracterul lui Dumnezeu.

Trăind în căminul călduros și lipsit de griji al părinților săi, răsfățat de mama sa, Iacov încă nu înțelesese că pe Dumnezeu nu poți să-L tratezi ca pe un partener de afaceri, căruia să-i pui condiții sau să-i oferi privilegii. El nu înțelesese că într-o relație de dragoste nu trebuie să existe „dacă” și „atunci”, că nu trebuie să existe condiții contractuale. Dragostea împlinește orice condiție.

Pentru a-l ajuta să înțeleagă acest lucru, Dumnezeu a fost nevoit să-l treacă pe Iacov printr-o serie de încercări care au culminat cu acea teribilă noapte a strâmtorării de la pârâul Iaboc. În urma acestor încercări, Iacov a înțeles că relația omului cu Dumnezeu se bazează pe dragoste, nu pe principii contractuale.

Știți ce mă uimește în acest pasaj biblic? Nu faptul că Iacov, la cei 77 ani ai săi nu înțelegea mare lucru din lucrarea mântuirii, ci faptul că Dumnezeu Se coboară la nivelul nostru de înțelegere. Deși Iacov era complet greșit în felul în care punea problema, Dumnezeu a intrat totuși în contract cu el.

Rămân uimit de înțelegerea pe care o are Dumnezeu față de limitele gândirii noastre! Rămân uimit de răbdarea Sa cu noi, de bunăvoință de care dă dovadă în procedeele Sale cu noi! Aș dori atât de mult să am același orizont larg pe care-l are Dumnezeu! Aș dori mult să am aceeași viziune largă cu privire la viață, la oameni din jurul meu! Aș dori mult să fiu ferit de îngustimea gândirii atunci când trebuie să-i pun în balanța pe cei de lângă mine!

Dacă la unul dintre serviciile divine ar veni pentru prima dată un tânăr de pe stradă care, impresionat de Cuvântul lui Dumnezeu, s-ar ruga în felul următor: „Doamne, dacă mă vei ajuta să reușesc la facultate, dacă îmi vei da un serviciu bun și mă vei ajuta să am o familie, atunci voi încheia și eu legământ cu Tine prin botez”, probabil că, după ce își va fi încheiat scurta lui rugăciune, l-am lua deoparte și i-am spune, bătându-l pe umeri: „Ehei, tinere, mai ai multe de învățat. Cu Dumnezeu nu poți încheia afaceri de felul acesta. Tu trebuie mai întâi să-L iubești, să-ți predai viața Lui, și abia după aceea, dacă El va voi, iți va da ceea ce Îi ceri.” Poate că cineva va zice că în cazul lui Iacov s-a întâmplat o excepție. Să citim un alt pasaj biblic:

2. 1 Cronici 4:9‑10

Este un caz parcă tras la indigo cu cel deja amintit. În rugăciunea lui Iaebeț apare de trei ori expresia „dacă”. Biblia nu ne spune însă nimic cu privire la a doua parte a contractului: ceea ce oferă Iaebeț lui Dumnezeu.

Scriptura ne spune că Iaebeț era cel mai cu vază între frații săi, ceea ce ne poate duce cu gândul la faptul că și el a fost, probabil, un răsfățat al părinților săi, dat fiind condițiile nașterii lui (fusese născut cu durere). Nu ne interesează prevederile „contractului” lui Iaebeț cu Dumnezeu. Cert este că Iaebeț, asemenea lui Iacov, la data aceea nu înțelegea prea mult din ceea ce înseamnă să ai o relație cu Dumnezeu bazată pe credință și dragoste.

Și totuși, la fel de uimitor ca în cazul lui Iacov, Dumnezeu se coboară la nivelul său de

înțelegere și îi dă ceea ce a cerut. Vă place o astfel de credință? Dar lui Dumnezeu îi place o credință ca a lui Iacov sau a lui Iaebeț?

Dacă într-o zi fiul sau fiica ta ar veni și ar zice: „Tată și mamă, dacă vă veți îngriji de mine până la terminarea facultății, dacă-mi veți cumpăra o casă și o mașină, și dacă îmi veți plăti și o vacanță în Hawai, atunci am să vă recunosc drept părinți ai mei și am să spun tuturor că voi sunteți părinții mei.”

Cum ați reacționa și, mai ales, cum v-ați simți ca părinți? Probabil că mulți dintre noi și-ar pierde cumpătul la auzul unor astfel de emanații. Și totuși Dumnezeu nu reacționează asemenea nouă, oamenilor. Știți de ce? „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre și căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci, cât sunt de sus cerurile față de pământ, atât sunt de sus căile Mele față de căile voastre, și gândurile Mele față de gândurile voastre” (Isaia 55:8‑9).

Atunci când Iacov și Iaebeț au înaintat, fiecare de partea lui, câte un contract lui Dumnezeu, este evident că ei au avut un fel de credință. Întrebarea care se pune este dacă această credință este suficientă? Este ea o credință mântuitoare?

Răspunsul meu este unul singur: Nu! O astfel de credință nu este mântuitoare! Să mă explic: Mă aflu în Brașov și vreau să merg la București cu mașina, însă rezervorul mașinii este gol. Mă duc la Peco, cumpăr 5 litri de benzină și plec la drum. Voi ajunge la București cu cei doar 5 litri de benzină? În cel mai fericit caz voi ajunge pe undeva în preajma orașului Ploiești, și nimic mai mult. Cei 5 litri de benzină sunt suficienți să încep drumul spre București, dar nu mă ajută să și termin acest drum.

Revenind la credința celor două personaje biblice pe care le avem în vedere, acest gen de credință care i-a caracterizat pe Iacov și Iaebeț este acceptabil doar pentru a începe drumul spre mântuire. O astfel de credință nu-l va ajuta pe niciun om să-și încheie drumul, trecând dincolo de porțile Împărăției lui Dumnezeu.

Credința, asemenea unui organism viu, se naște, crește, apoi ajunge la desăvârșire. După cum un părinte nu ar fi deloc fericit să-și vadă copilul de 10, 15, sau 20 ani în pătuț, gângurind și cerând suzetă, ci dorește să-l vadă crescând, până va sta pe propriile picioare, la fel și Tatăl nostru ceresc dorește de la noi o credință din ce în ce mai profundă.

Citind istoria vieții lui Iacov, vom observa că, deși Dumnezei S-a coborât la nivelul înțelegerii lui, intrând în contract cu el, după 20 ani, Dumnezeu nu mai este mulțumit cu același fel de credință. La pârâul Iaboc, în acea teribilă noapte a strâmtorării, Dumnezeu a așteptat de la Iacov o credință matură, desăvârșită.

După 20 ani de experiențe de viață, alături de Dumnezeu, Iacov este un alt om, un om matur în credință. O credință de așa natură încât lui Dumnezeu îi va plăcea să Se numească pe Sine „Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov.”

Și acum, vă propun să citim un alt grupaj de texte biblice: 3. Iov 19:25‑27; 4. Habacuc 3:17‑18; 5. Daniel 3:17‑18. Ce expresie se repetă în cele trei pasaje biblice? „Chiar dacă” – o expresie ce definește o credință de o altă calitate decât cea pe care deja am întâlnit-o la Iacov și Iaebeț. Este evident faptul că Iov, Habacuc și Daniel au dat pe față o credință de o altă calitate decât cea a lui Iacov și Iaebeț.

Care dintre cele două tipuri de credință Îl onorează pe Dumnezeu: credința de tipul „Doar dacă…”, sau cea de tipul „Chiar dacă… „? Să ne oprim puțin la experiența lui Iov, citind pasajul din capitolul 1:8‑12! Câteva observații:

1. Dumnezeu vorbește despre Iov la superlativ: „Nu este nimeni ca el pe pământ”, „este un om fără prihană și curat la suflet”, „se teme de Dumnezeu și se abate de la rău”. Toate aceste aprecieri venite din partea Celui ce cunoaște inima dovedesc faptul că între Iov și Creatorul său există o relație perfectă, solidă, bazată pe dragoste reciprocă.

2. Observați ce încearcă să insinueze Satana: „Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu”? Cu alte cuvinte, Satana insinuează că relația lui Iov cu Tatăl ceresc nu este o relație bazată pe o dragoste dezinteresată, ci e un contract în care apare mereu cuvântul „dacă”. „Dacă îl ocrotești, dacă îl binecuvântezi, atunci el iți este credincios. Dar încearcă să nu mai împlinești condițiile puse de el și vei vedea că relația dintre voi vă dispărea. „

Dumnezeu îi răspunde însă lui Satana: „Eu îl cunosc pe robul Meu Iov. Eu știu că el Îmi slujește din iubire, nu din interes. Dar ca să te convingi de asta, îți dau voie să te atingi de tot ce are. Vei vedea că Iov Mă iubește nu pentru că îl binecuvântez, ci chiar dacă Mi-aș retrage binecuvântările de la el.”

Și demonstrația a fost făcută! Demonstrația aceasta a fost repetată în viețile a mii și mii de credincioși, care au arătat Universului întreg că ei Îl iubesc și Îl slujesc pe Dumnezeu nu doar dacă sunt ocrotiți și binecuvântați, ci chiar dacă Dumnezeu Își reține pentru moment binecuvântările. Tatăl ceresc tânjește să vadă la noi o credință necondiționată de darurile Lui, o credință care se bazează pe o dragoste dezinteresată.

Îmi amintesc de o scenă petrecută pe când băiatul meu avea doar câțiva ani. Făcuse ceva rău și trebuia să-l pedepsesc. Au urmat lacrimi din partea lui și durere sufletească din partea mea. În acele momente însă, mi-a trecut prin minte un gând, o temere: „Oare acum mă mai iubește copilul meu?” L-am întrebat, cu inima strânsă: „Îl mai iubești pe tata?”

Știți care a fost reacția lui? Cu ochii înlăcrimați, mânuțele lui mi-au cuprins gâtul și m-au strâns cu toată puterea de care era capabil. Nu-mi amintesc să fi spus ceva în acele momente, însă gestul lui mi-a dovedit că mă iubea chiar dacă l-am pedepsit și l-am făcut să sufere. După o astfel de credință tânjește Dumnezeu din partea noastră!

William Kerry, un cizmar umil din Anglia secolului al 19‑lea, în același timp un credincios devotat, simte chemarea de a-L sluji pe Dumnezeu, mergând în India. Când îi spune soției despre planul său, aceasta nici nu vrea să audă. Aveau deja doi copii, iar al treilea era pe drum. În cele din urmă o convinge și pleacă împreună la Calcutta. Încep greutățile, care erau de neimaginat înainte. Unul dintre copii moare. Soția face o depresie severă și îl învinuiește pe soț că el este cauza morții copilului.

Totuși William Kerry nu dă înapoi. Chiar dacă e îndoliat, el continuă să lucreze mai departe pentru indienii hinduși, făcând totul pentru a-i conduce la Christos. Dar necazurile nu se opresc aici: Moare soția, iar el este nevoit pentru a doua oară să îmbrace hainele de doliu. Chiar dacă este greu încercat, el continuă să lucreze. Timp de câțiva ani nu aduce niciun rod pentru Dumnezeu, în ciuda tuturor eforturilor. Cu toate acestea, William Kerry continuă să predice, să traducă Biblia în dialectele Indiei, chiar dacă nu vede niciun rod.

Târziu, după ani și ani de sacrificii, lupte și greutăți, apar și primele rezultate: primele suflete câștigate la Christos, primele școli, primele exemplare ale Bibliei traduse în dialectele Indiei. Mai mult decât atât, el reușește să determine autoritățile să abroge o lege cât se poate de crudă din cultura și religia hindusă: arderea de vii a soțiilor bărbaților decedați.

William Kerry este doar unul dintre miile de exemple de oameni care L-au iubit și L-au slujit pe Dumnezeu chiar dacă au suferit, chiar dacă au trecut prin lipsuri și, aparent, Dumnezeu nu i-a mai ocrotit și binecuvântat.

Am făcut cunoștință în această ocazie cu două feluri de credință: o credință de tip „doar dacă” (cazul lui Iacov, Iaebeț), și o credință de tip „chiar dacă” (cazul lui Iov, Habacuc, cei trei tineri din Babilon). Acestea definesc de fapt două clase din Biserica lui Christos: o clasă a celor care-L iubesc pe Dumnezeu și Îi slujesc doar dacă le merge bine, și o a doua clasă – a celor care Îl iubesc pe Dumnezeu și Îi slujesc chiar dacă trec prin lipsuri și suferințe, chiar dacă aparent Dumnezeu i-a uitat.

Primii sunt cei care și-au construit casa pe nisip. Casa e mare, impresionantă, are multe etaje, are toate utilitățile. Însă numai dacă e timp frumos! Ceilalți sunt cei care și-au zidit casa pe stâncă. Poate că aceasta nu e la fel de impozantă, însă ea rezistă la furtună! Și acum, câteva întrebări de autoevaluare a credinței noastre:

1. Îl slujești pe Dumnezeu cu darurile pe care ți le-a dat doar dacă ești sănătos, sau chiar dacă ai parte de suferințe?

2. Slujești biserica doar dacă ești apreciat și aplaudat, sau chiar dacă ai parte de critici și lipsă de înțelegere?

3. Aduci un dar Domnului doar dacă ai un surplus, sau chiar dacă ești sărac lipit pământului?

4. Ești credincios în păzirea Poruncii a patra doar dacă este libertate religioasă, sau chiar dacă este persecuție?

5. Participi la serviciile divine doar dacă toți membrii familiei vin cu tine, sau chiar dacă unii din familia ta refuza să o facă?

6. Te rogi Domnului doar dacă ai vreo problemă nerezolvată, sau chiar dacă toate merg ca pe roate?

7. Studiezi Cuvântul lui Dumnezeu doar dacă ai plăcere în acel moment, sau chiar dacă nu simți acest lucru?

Întrebările pot continua și mă rog ca Duhul Sfânt să continue să le pună în interiorul ființei noastre. Să privim, în final, la exemplul nostru suprem de credință, la Iisus! În tot ceea ce a făcut pentru mântuirea noastră nu găsim niciun „dacă” sau „doar dacă”. El nu a condiționat în niciun fel întruparea, viața, suferințele și moartea Sa de atitudinea noastră.

Mântuitorul nu a spus: „Eu vin să vă mântuiesc doar dacă Mă veți primi într-un palat, dacă Îmi veți aduce onoruri de Împărat, dacă Mă veți respecta și dacă Îmi veți sluji.” El nu a pus niciodată astfel de condiții. Dimpotrivă, El a venit să ne mântuiască chiar dacă noi L-am respins și I-am fost vrăjmași; Chiar dacă L-am spionat, L-am criticat, L-am scuipat, L-am bătut și răstignit.

El ne-a iubit, chiar dacă noi L-am urât! În fața unui astfel de Mântuitor nu pot decât să mă plec în adorare…

Lori Balogh