Psalmul 13 – puterea transformatoare a rugăciunii

Psalmul 13 – puterea transformatoare a rugăciunii

O femeie, pe care o cunoșteam ca fiind foarte credincioasă, îmi mărturisea odată că trecea printr-o criză sufletească în care nu mai putea să se roage. Problemele sufletești o copleșiseră atât de mult încât nu mai avea puterea să-și deschidă inima înaintea lui Dumnezeu. Cu siguranță că orice om trece prin astfel de momente critice.

Ce e de făcut într-o asemenea situație? Așteptăm până ce timpul rezolvă criza și apoi reluăm legătura cu Dumnezeu? Apelăm la semenii noștri, cerându-le ajutorul? Sau încercăm să luptăm singuri cu ispita și descurajarea? Și acestea pot fi niște opțiuni, dar cu ce rezultat?

Dacă așteptăm ca timpul să rezolve criza, inima se poate împietri fără să ne dăm seama. Dacă așteptăm prea mult de la oameni, putem fi decepționați de lipsa lor de înțelegere și mai ales de incapacitatea lor de a ne ajuta. Dacă încercăm singuri să luptăm cu criza, adesea ne trezim copleșiți în fața unui adversar atât de redutabil.

Psalmistul David vine cu o soluție salvatoare, pe care ne-o oferă în cele câteva fraze ale Psalmului 13: continuarea legăturii cu Dumnezeu, indiferent de natura crizei sufletești și căutarea sprijinului la El și nu la oameni.

Sinceritatea lui David este demnă de apreciat. El, împăratul lui Israel, cântărețul plăcut al poporului său, cel pe care Însuși Dumnezeu îl numește „om după inima Mea” (Fapte 13:22), nu-și ascunde tulburările și frământările sufletești. El nu vrea să pară ca un superman, plutind deasupra problemelor, dimpotrivă, David nu-și ascunde vulnerabilitățile. Înainte de a fi împărat, David este un om și prin urmare, nimic din ce este omenesc nu îi este străin. Psalmul 13 este o dovadă în acest sens.

„Până când, Doamne mă vei uita neîncetat?

Până când Îți vei ascunde Fața de mine?

Până când voi avea sufletul plin de griji

Și inima plină de necazuri în fiecare zi?

Până când se va ridica vrăjmașul meu împotriva mea?

Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!

Dă lumină ochilor mei ca să n-adorm somnul morții,

Ca să nu zică vrăjmașul meu: „L-am biruit!”

Și să nu se bucure protivnicii mei când mă clatin.

Eu am încredere în bunătatea Ta,

Sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale.

Cânt Domnului, căci mi-a făcut bine!”

Psalmul este revărsarea unei inimi îndurerate și copleșite de necazuri și îndoieli înaintea lui Dumnezeu. Cele patru întrebări care încep cu aceeași expresie: „până când? – sunt în realitate niște acuzații indirecte: Dumnezeu îi uită pe copiii Săi, El Își ascunde Fața, El nu ușurează povara copiilor Săi și El nu-i ocrotește de vrăjmașii lor.

Ce părere avem despre astfel de întrebări? Pot ieși ele din gura unui om „după inima lui Dumnezeu”? Dacă am auzi astfel de cuvinte din gura pastorului bisericii? Probabil că ne-am grăbi să punem eticheta: apostazie! Ce bine că Dumnezeu nu este ca noi! De la înălțimea măreției și înțelepciunii Sale, El știe să coboare la nivelul micimii și ignoranței omenești.

Este scris: „Căci așa vorbește Cel Prea Înalt, a cărui locuință este veșnică și al cărui Nume este Sfânt: „Eu locuiesc în locuri înalte și în sfințenie, dar sunt cu omul zdrobit și smerit, ca să înviorez duhurile smerite și să îmbărbătez inimile zdrobite” (Isaia 57:15).

Dumnezeu știe prea bine din ce suntem făcuți. El știe prea bine ce urmări a lăsat păcatul în viețile noastre și este plin de compasiune și înțelegere față de limitele noastre. Capacitatea Sa de a ne înțelege este uimitoare și încurajatoare în același timp.

Priviți la jelirile lui Iov! Omul acesta, încercat ca nimeni altul în acest Univers, are și el momentele lui de clătinare. Are îndoieli și uneori dă impresia că vrea să se certe cu Creatorul său. Prea multa lui suferință îl făcea să fie așa. Și, ceea ce este încurajator pentru noi, este că Dumnezeu nu-l condamnă pentru cuvintele sale mai puțin înțelepte, rostite în cea mai teribilă criză a vieții lui.

Dimpotrivă, Dumnezeu îl înțelege, știe că acele cuvinte de îndoială nu vin din inima curată a lui Iov, ci ele sunt rostite pe fondul unor suferințe fizice și sufletești inimaginabile. Dovada că Dumnezeu îl înțelege pe Iov este finalul dramei: nu Iov este mustrat pentru discursurile lui, ci prietenii săi.

Mari bărbați ai credinței ca Ieremia, Habacuc, Asaf etc. nu și-au ascuns nedumeririle cu privire la felul călăuzirii divine, ci au avut sinceritatea de a-I pune întrebări deschise lui Dumnezeu, asemenea lui David.

Îi plac lui Dumnezeu astfel de întrebări? Probabil că nu. Nici nouă, ca părinți, nu ne-ar place să auzim din gura copiilor noștri astfel de întrebări. Și totuși, decât o tăcere apăsătoare, care ascunde norii grei ai răzvrătirii, Dumnezeu preferă să-L întrebăm, să ne „certăm” cu El. Oricât de adâncă ar fi criza prin care trece cineva, dialogul, comunicarea reprezintă o soluție infinit mai bună decât izolarea în turnul de fildeș al tăcerii.

Întrebările puse de David sunt întrebările unui om descurajat, care trăiește un simțământ de nemulțumire pentru faptul că Dumnezeu nu intervine conform așteptărilor lui. David așteaptă intervenția divină, însă pare că Dumnezeu l-a uitat, că Și-a ascuns Fața. Această întârziere inexplicabilă pentru el face ca în inima sa să se nască tot felul de întrebări. La urechea sa ajung tot felul de șoapte venite de la marele „Șoptitor,” tot felul de ispite și îndoieli, toate având drept scop să-l determine să se îndoiască de dragostea și grija lui Dumnezeu față de el și de a-l face să-I întoarcă definitiv spatele.

David privește în trei direcții, dar nicăieri nu vede vreo speranță de a ieși din criză:

– Privește spre Dumnezeu și constată că Acesta Își ascunde Fața de el.

– Privește spre sine și își vede sufletul răvășit, plin de griji și frământări.

– Privește spre semenii săi și vede o mulțime de vrăjmași, chiar dintre cei ce îi erau atât de apropiați.

Aceasta trebuie să fi fost o criză teribilă pentru David: el nu-și mai găsea punctul de sprijin. Mă întreb, oare eu ce aș face în locul lui David? Aș mai găsi resurse să mă îndrept în credință spre Dumnezeu sau aș abandona totul, lăsându-mă să plutesc în derivă, în voia valurilor vieții?

Admir credința și voința acestui om al lui Dumnezeu! În noaptea cea mai întunecată a vieții sale, când nu mai zărește nicio scăpare, nicio soluție, el se îndreaptă cu credință tot spre Dumnezeu, în ciuda tăcerii cerului. Este vorba aici despre o credință care „nădăjduiește împotriva oricărei nădejdi” (Romani 4:18) , acea credință care se prinde de brațul divin chiar atunci când aparențele arată că El te-a părăsit.

Aceasta este credința la superlativ, acea credință pe care Mântuitorul Însuși a manifestat-o pe cruce. Simțind că Tatăl Și-a întors Fața de la El, prin întunericul fizic și spiritual ce înconjura crucea, Iisus întinde mâna credinței spre Cel pe care nu-L vedea: „Tată, în mâinile Tale îmi încredințez duhul” (Luca 23:46).

Este aceeași credință pe care cei 12 ucenici au manifestat-o în timpul crizei din Galileea, când, cei mai mulți dintre ucenicii Domnului Îl părăsesc. Întrebați de Mântuitorul: „Voi nu vă duceți?”, ei răspund: „Doamne, la cine să ne ducem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan 6:67‑68).

Unde să se ducă David? Cine îl putea scoate din criză? Priviți-l cum se roagă cu stăruință lui Dumnezeu, deși se lovește de aparenta tăcere a Acestuia. „Privește, răspunde-mi, Doamne, Dumnezeul meu!” (vers.3‑4).

Aici se manifestă credința adevărată. Aici găsim un exemplu viu despre ce înseamnă să ne agățăm de brațul divin, în ciuda oricăror aparențe nefavorabile. Rezultatul unei astfel de credințe nu întârzie să apară, căci Dumnezeu nu poate rămâne indiferent în fața încrederii depline în El.

„Eu am încredere în bunătatea Ta,

Sunt cu inima veselă din pricina mântuirii Tale,

Cânt Domnului căci mi-a făcut bine” (vers.5‑6)

Ce observați? O schimbare radicală a stării sufletești a psalmistului. Este posibil ca David să treacă atât de repede de la o stare sufletească la alta? Era David un om labil din punct de vedere psihic? Care este secretul acestei schimbări radicale? Din omul deprimat și plin de temeri de la început, David ajunge spre final un om deplin încrezător, plin de pace și optimism.

Nu, David nu era un labil psihic. El era un om foarte echilibrat. Numai un om echilibrat ar fi putut ridica regatul lui Israel la o prosperitate și putere neegalate de atunci. Secretul schimbării stării lui sufletești constă în însăși puterea transformatoare a rugăciunii. Doar ea, rugăciunea, are puterea să îndepărteze norii grei ai descurajării; doar ea are puterea să anihileze puterea ispitei și să aducă în locul temerilor pacea, siguranța, seninătatea, veselia, cântul și lauda la adresa lui Dumnezeu.

Rugăciunea nu-l schimba pe Dumnezeu, ci pe omul care se roagă. Rugăciunea nu-l coboară pe Dumnezeu, ci îl înalță pe omul care se roagă în atmosfera cerului. Rugăciunea nu-I aduce aminte lui Dumnezeu de noi, ci nouă ne aduce aminte că El este soluția la toate problemele și luptele noastre.

Concluzii

Dacă vreodată descurajarea ne dă târcoale și nu mai vedem nicio ieșire din criză, să alergăm la rugăciune! Ea ne va risipi norii din suflete… Dacă ispitele și frământările sufletești ne vor aduce în situația de a nu mai simți plăcere în rugăciune, să alergăm totuși la ea, spunând asemenea ucenicilor: „Doamne, la cine să ne ducem?” Să nu lăsăm ca legătura noastră cu cerul să fie întreruptă, oricât ar costa aceasta. Daniel și-a riscat viața, dar nu a putut renunța la legătura sa intimă, în rugăciune, cu Tatăl ceresc.

Dacă oamenii ne vor dezamăgi într-un fel sau altul, să alergăm la rugăciune. Dumnezeu cu siguranță nu va dezamăgi pe nimeni din cei ce-L căută din toată inima. Mântuitorul ne-a făcut o promisiune prețioasă: „Pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37).

De ce atunci să nu venim la El, oricare ar fi îndoielile, luptele, ispitele, frământările și necazurile de care oricum viața este plină? Îmi imaginez cum Dumnezeu, în momentul în care David începe să se roage, îi poruncește unui înger puternic: „Du-te la acest fiu al Meu și du-i lumină și speranță. Întărește-l și încurajează-l. I-am încercat credința și ea este mare!”

De ce n-ar fi aceasta și experiența mea și a ta?

Lori Balogh