„Suie-te aici!” – o nouă perspectivă asupra vieții
Insula Patmos – una dintre micile insule din Marea Egee – este astăzi o destinație turistică foarte căutată. Agențiile de turism se întrec să atragă turiști spre această mică insulă cu o semnificație atât de adâncă pentru creștinii din întreaga lume. Poate fi vizitată „peștera Apocalipsei” – grota în care se crede că apostolul Ioan, exilat pe insulă din ordinul împăratului Domițian, a scris cartea Apocalipsei. Poate fi vizitată, de asemenea, Mănăstirea Sfântului Ioan Teologul, cu biblioteca ei considerată de o mare valoare.
Când am văzut ofertele turistice pe internet, m-am gândit la Patmos-ul de acum două milenii. Numai destinație turistică nu era. Departe de lucrurile frumoase și instructive care pot fi văzute astăzi acolo, Patmos-ul din primul secol creștin era o adevărată închisoare naturală pentru cetățenii certați cu legea. Dar nu numai pentru aceștia…
Bătrânul apostol Ioan, la cei peste 90 de ani ai săi, ajunge să fie exilat pe insula Patmos „din pricina Cuvântului lui Dumnezeu și din pricina mărturiei lui Iisus Christos” (Apocalipsa 1:9). Încerc să-l înțeleg pe Ioan în răstimpul petrecut pe nedorită insulă, plină de criminali exilați de autoritatea romană. Departe de frații săi, de biserica sa dragă pe care o slujise întreaga sa viață, Ioan se gândea cu îngrijorare la viitorul Bisericii lui Christos.
Oare va rezista biserica la valul de persecuții pornite împotriva ei? Cum va face ea față la mulțimea „lupilor răpitori” care se strecurau în sânul ei pentru a-i face rău? Cât de mult ar fi dorit să fie lângă frații săi și să-i ajute cu sfaturile și îndemnurile sale! În fața ochilor săi nu se deschidea însă nicio perspectivă. Între el și bisericile pe care le purta pe inimă se întindeau nesfârșitele ape… Bătrân, exilat, înconjurat numai de criminali, iar în fața ochilor văzând doar apele nesfârșite ale mării Egee, Ioan nu poate vedea dincolo de prezentul atât de descurajator. Nicio perspectivă!
Până într-o zi – o „zi Domnului” – zi în care Ioan are o revelație: „În ziua Domnului eram în Duhul și am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbițe, care zicea: „Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă. Ce vezi, scrie într-o carte și trimite celor șapte biserici…” (Apocalipsa 1:10‑11).
Așa s-a născut Apocalipsa! Din frământările și îngrijorările unui apostol bătrân, neputincios, persecutat și exilat departe de cei iubiți, Dumnezeu a făcut să se nască cea mai completă și complexă profeție, cea care a luminat și luminează încă milioane de suflete pe calea spre cer.
Ce a făcut ca acel loc inospitalier și de nedorit, cum era Patmosul de la începutul primului mileniu, să devină o poartă a cerului, prin care raze de lumină cerească să coboare peste pământ?
„În ziua Domnului eram în Duhul” – mărturisește bătrânul apostol. Ceea ce i-a schimbat radical perspectiva lui Ioan a fost rugăciunea. Nu știm în cât timp a primit Ioan viziunile Apocalipsei, dar un lucru este cert: din clipa în care Îl vede și Îl aude pe Mântuitorul său, pe măsură ce prin fața ochilor i se derulează scenele profetice, Ioan dobândește o altă viziune asupra viitorului, o altă perspectivă asupra luptei dintre bine și rău.
Însă, pe măsură ce primește viziuni noi și panorama profetică se îmbogățește cu noi detalii, apostolul Ioan mai trece printr-o experiență aparte. Cele șapte epistole către cele șapte biserici, reprezentând cele șapte perioade ale istoriei Bisericii creștine din primul secol până la revenirea Mântuitorului, trebuie să-l fi pus pe gânduri pe bătrânul apostol. Viitorul bisericii nu era unul liniștit și lipsit de pericole. Temerea îi sporește când primește solia ultimei epistole – cea către Laodicea – biserica din ultima perioadă de timp și cea care urma să-L întâmpine pe Domnul la revenirea Sa.
În solia către biserica Laodicea, Ioan vede un tablou cât se poate de dureros: Iisus bătând la ușa bisericii Sale indiferente. O ușă închisă pentru Mântuitorul lumii! Ce poate fi mai dureros? Scena aceasta trebuie să-l fi durut nespus de mult pe Ioan, în inima căruia se nășteau alte și alte întrebări și neliniști.
Dumnezeu însă nu îl lasă pe bătrânul său slujitor fără speranță și perspectivă nici de data aceasta și în da o poruncă: „După aceste lucruri m-am uitat și iată că o ușă era deschisă în cer. Glasul cel dintâi, pe care-l auzisem ca sunetul unei trâmbițe și care vorbea cu mine mi-a zis: „Suie-te aici și-ți voi arăta ce are să se întâmple după aceste lucruri” (Apocalipsa 4:1).
Iată contrastul între atitudinea omului față de Dumnezeu și cea a lui Dumnezeu față de om! Dacă omul nu este capabil să-I ofere Mântuitorului său decât o ușă închisă, zăvorâtă pe dinăuntru, Dumnezeu ne pune înainte o ușă deschisă în cer, o ușă pe care ne invită să intrăm cu toată încrederea.
Ce reprezintă ușa deschisă în cer (nu spre cer!)? Dacă am spiritualiza expresia „o ușă deschisă în cer”, am înțelege că aceasta Îl reprezintă pe Însuși Domnul Christos, căci El a spus despre Sine: „Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit. Va intra și va ieși și va găsi pășune” (Ioan 10:9).
Gândul că în cer există o „Ușă” deschisă pentru mântuirea oamenilor este cât se poate de încurajator. Iisus Christos este darul cerului pentru orice suflet, iar mâinile Sale întinse pe cruce nu sunt altceva decât o invitație făcută întregii lumi de a intra pe această „Ușă” a mântuirii.
Epistola către Evrei face un pas mai departe și identifică ușa deschisă în cer cu posibilitatea omului de a intra direct în Sfânta Sfintelor, în prezența lui Dumnezeu, datorită Jertfei lui Christos: „Astfel dar, fraților, fiindcă prin sângele lui Iisus avem o intrare slobodă în Locul prea sfânt, pe calea nouă și vie pe care ne-a deschis-o El, prin perdeaua dinăuntru, adică trupul Său, și fiindcă avem un Mare Preot pus peste casa lui Dumnezeu, să ne apropiem cu o inimă curată, cu credință deplină, cu mâinile stropite și curățate de un cuget rău și cu trupul spălat cu o apă curată…” (Evrei 10:19- 22).
„Prin aceasta, Duhul Sfânt arată că drumul în Locul prea sfânt nu era încă deschis câtă vreme sta în picioare cortul dintâi” (Evrei 9:8).
„… Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare și neclintită, care pătrunde dincolo de perdeaua dinăuntrul Templului, unde Iisus a intrat pentru noi ca înainte mergător…” (Evrei 6:19‑20).
Ușa interioară a Sanctuarului ceresc („perdeaua dinăuntru”) a fost deschisă datorită jertfei Mântuitorului, dându-ne tuturor celor ce dorim mântuirea posibilitatea de a intra, prin credință, direct în prezența Tatălui ceresc. Prin această „Ușă” apostolul Ioan aude invitația de a se sui și a privi istoria lumii dintr-o altă perspectiva decât cea pământească – prin perspectiva lucrării de Mare Preot a Mântuitorului în Sanctuarul ceresc.
Găsim aici, în invitația pe care Ioan o primește de a se sui prin ușa deschisă în cer, un răspuns la o întrebare banală, pe care unii oameni și-o pun uneori: De ce trebuie să ne rugăm? Nu se poate și fără? Dacă Dumnezeu este un Tată iubitor și Atotștiutor, nu știe El tot ce ne frământă? Nu cunoaște El toate nevoile noastre, fără ca noi să I le mai amintim? Nu cumva rugăciunea e ceva de prisos, o formalitate care Îl plictisește pe Dumnezeu?
Înainte de a răspunde la întrebarea de ce trebuie să ne rugăm, să observăm că Biblia vorbește despre „o ușă deschisă în cer”. Nu e vorba de o ușă întredeschisă, nici de o ușă deschisă doar uneori, ci de o ușa permanent deschisă spre locul cel mai sfânt și mai solemn din Univers – Sfânta Sfintelor, acolo unde se găsește chiar tronul măririi lui Dumnezeu. Acolo, Tatăl ne așteaptă în sala Sa de audiență la orice oră din zi sau noapte, fiind dispus să ne asculte oricât de mult dorim să fim în prezența Sa. Numărul „audiențelor” nu e limitat decât de propria noastră alegere. Ușa e permanent deschisă către tronul lui Dumnezeu.
De ce totuși trebuie să ne rugăm? Pentru simplul motiv că rugăciunea ne oferă o altă perspectivă asupra vieții. O perspectivă cerească! Rugăciunea nu-L coboară pe Dumnezeu la noi, ci ne ridică pe noi la Dumnezeu. Omul plecat pe genunchii credinței intră pe ușa deschisă în cer și ajunge în fața tronului de slavă. De acolo lucrurile se văd cu totul altfel.
Ați observat că rugăciunea ne schimba complet perspectiva asupra unei situații, asupra unei persoane? Ați observat că rugăciunea sedimentează lucrurile, că le aduce într-o lumină cu totul nouă? Ce era până nu de mult de neconceput și de neînțeles, în rugăciune ne apare într-o altă lumină. Chiar față de dușmanii noștri ne schimbăm atitudinea și percepția atunci când îi amintim în rugăciune.
Când ne gândim la problemele noastre, mai mici sau mai mari, le vedem într-un fel anume. Dar când le prezentăm înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, le vedem într-o perspectivă uneori cu totul opusă. Parcă niște solzi ne cad de pe ochi și aceleași lucruri pe care le vedeam până atunci într-un anume fel, în lumina rugăciunii le vedea într-un mod diferit.
Ai o suferință și te frămânți cum poți scăpa de ea? Prezintă problema înaintea Domnului și vei privi suferința cu alți ochi, dintr-o altă perspectivă. Vei recunoaște în ea chiar o binecuvântare ascunsă, pe care nu ai văzut-o până acum.
Ai probleme cu un semen care te-a jignit și pe care-l disprețuiești? Roagă-te pentru el și-l vei privi cu alți ochi de acum înainte. Dumnezeu ți-l poate dărui ca prieten, căci este făgăduit: „Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar și pe vrăjmașii lui” (Proverbele 16:7).
Treci printr-o încercare al cărui sens încă nu-l vezi deslușit? Intră pe ușa deschisă în cer, prin rugăciune, direct în prezența Tatălui și El te va ajuta să găsești sensul suferinței tale. Și nu numai atât: vei găsi mângâiere, belșug de mângâiere revărsată de la „Dumnezeul oricărei mângâieri” (2 Corinteni 1:3).
Îndemnul „Suie-te aici!” este urmat de o promisiune: „și-ți voi arăta”. Niciodată Dumnezeu nu va lăsa o rugăciune sinceră a celui mai umil copil al Său fără răspuns. Chiar dacă acest răspuns zăbovește să vină, chiar dacă acest răspuns va veni mai târziu și altfel de cum ne așteptăm noi, el va veni cu siguranță.
„De aceea Eu vă spun: Cereți și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți și vi se va deschide. Fiindcă cine cere, capătă; cine caută, găsește și celui ce bate i se deschide” (Luca 11:9‑10).
Bătrânul apostol Ioan, exilat pe mica insulă stâncoasă, era probabil privit de semenii săi ca fiind lipsit de orice perspectivă, lipsit de orice speranță. Era bătrân (avea peste 90 de ani), era condamnat la exil de către autoritatea romană, era departe de frații săi de credință, iar în jur doar ape. Nesfârșitele ape!
Cine dintre colegii lui de exil ar fi crezut că acestui bătrân Dumnezeu îi va încredința cea mai impresionantă descoperire profetică a tuturor timpurilor – Apocalipsa? Și cine ar fi crezut că el, Ioan, va fi eliberat și își va putea petrece ultimii săi ani de viață înconjurat de dragostea și aprecierea fraților săi de credință?
Iată ce poate face „ușă deschisă în cer”! Iată ce poate face rugăciunea!
Lori Balogh
