Orbul din Ierihon – Bartimeu
Dintre cele 66 de cărți ale Bibliei, Evangheliile ocupă un loc aparte în sufletul meu. Cu siguranță că nu sunt singurul în această situație. Și acum, vreau să mă explic: Pentru ca să înțeleg Psalmii, trebuie să trec prin situații asemănătoare psalmistului. Dacă nu se întâmpla lucrul acesta, Psalmii pot fi frumoși, pot impresiona din punct de vedere artistic, pot transmite anumite învățături, însă ei vor rămâne niște poezii orientale și nimic mai mult.
Pentru ca să înțeleg cărțile profetice, trebuie să studiez mult, să fac multe conexiuni cu istoria.
Dacă vreau să înțeleg cărțile istorice, trebuie să mă transpun în cultura timpului și a locului respectiv. Ca să pot înțelege epistolele lui Pavel, trebuie să mă adâncesc în cunoștințe teologice.
Dar ca să înțeleg Evangheliile, nu am nevoie decât de doi ochi buni care să citească și o inimă deschisă care să primească lumina. Nimic mai mult! Este atâta lumină, atâta speranță în Evanghelii! Și poate că cel mai luminos lucru pe care-l descoperim în ele este puterea fără margini a lui Iisus de a-i mântui pe oameni acolo unde i-a găsit.
Pe unii i-a mântuit din groapa deznădejdii, a disperării. Când nimeni nu le mai dădea nicio speranță, Isus le-a deschis noi perspective, le-a deschis ușa spre o viață nouă, împlinită și veșnică. Să ne aducem aminte de paraliticul din Capernaum, de slăbănogul de 38 de ani de la Betesda sau de învierea lui Lazăr și a fiului văduvei din Nain!
Pe alții i-a mântuit din mlaștina grea și murdară a păcatului. Să ne gândim la experiență Mariei Magdalena, sau a tâlharului de pe cruce! Pe unii i-a mântuit din turnul de fildeș al îndreptățirii de sine, al atotsuficienței și mândriei omenești. Să ne aducem aminte de nocturnul Nicodim!
Iar pe alții i-a mântuit din vraja bogățiilor trecătoare, care astăzi sunt, dar mâine vor dispărea ca și când n-ar fi existat niciodată. Să ne aducem aminte de Levi și Zacheu!
Nu găsim loc sau situație în care omul să aibă nevoie de ajutor divin, iar Mântuitorul sa nu poată oferi mântuirea Sa. Afară de cazul în care omul însuși refuză această mântuire!
Vă propun, pentru această ocazie, să medităm asupra unei întâmplări cu conotații importante pentru noi, cei ce alcătuim biserica din timpul sfârșitului – Laodicea. Întâmplarea o găsim relatată în Marcu 10:46‑52, dar și în Luca 18:35‑43.
În diagnosticul complex pe care Marele Medic îl pune Bisericii Sale din vremea sfârșitului, printre alte suferințe amintite se află și orbirea. Poate că cineva va zice: „Bine, bine! Acolo este vorba de orbire spirituală, pe când în cazul relatat de Evanghelii este vorba de orbire fizică!” Și ce are a face? Când în fața Mântuitorului a fost coborât patul în care se afla slăbănogul din Capernaum, El a întrebat: „Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: Păcatele îți sunt iertate, sau a zice: Scoală-te, ridică-ți patul și umblă” (Marcu 2:9)? Sau, altfel spus: „Ce este mai ușor: Să-l vindec fizic, sau spiritual?”
În acea ocazie, Domnul a dovedit că are aceeași putere de a vindeca trupul ca și sufletul.
Să revenim, însă la orbul Bartimeu! Scriptura spune că „Bartimeu, un cerșetor orb, ședea jos lângă drum” (vers. 46). Când am citit acest verset introductiv, mi-a atras atenția expresia „lângă drum”, o expresie cunoscută dintr-o altă parte a Evangheliei. Știți unde se mai întâlnește ea?
„Pe când semăna el, o parte a căzut lângă drum și au venit păsările și au mâncat-o.” Este vorba despre Pilda semănătorului din Matei 13:4. Atunci când citești această parabolă și dai peste acest verset, realizezi că ești în fața unei situații fără speranță. Într-adevăr, ce speranță mai poate fi într-un loc în care s-a semănat, dar păsările au mâncat toată sămânța?
„Lângă drum” înseamnă, de fapt, fără speranță! Cel puțin din punctul de vedere al oamenilor!
Orbul Bartimeu se găsea lângă drum și cerșea. „Păsările” îi mâncaseră aproape totul: vederea, slujba, posibilitatea unui trai decent, bucuria de a avea și el o familie fericită, de a avea prieteni. „Păsările” i-au răpit bucuria de a vedea lumina soarelui, frumusețea unei flori, zâmbetul unui copil…
Toți ceilalți, oamenii normali, mergeau „pe drum”. Ei erau „binecuvântații Domnului”. Doar el singur trebuia să stea lângă drum, purtând stigmatul blestemului divin. Amintiți-vă de vindecarea orbului din naștere, când ucenicii L-au întrebat pe Domnul: „Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui, de s-a născut orb?” Apoi, din nou vă rog să vă amintiți de concluzia la care au ajuns fariseii după ce au făcut cercetări cu privire la vindecarea acestuia: „Tu ești născut cu totul în păcat” (Ioan 9:2,34) – îi spun ei celui ce fusese până nu demult orb.
Ce forță uriașă are prejudecata! În societatea din acea vreme, un orb era lipsit de multe bucurii nevinovate și de multe avantaje pe care le aduce normalitatea. Dar drama lui nu se oprea aici: el avea de suportat și durerea de a fi considerat de către semenii săi un om aflat sub blestemul lui Dumnezeu.
Adăugați acum la toate acestea încă un amănunt: Bartimeu nu trăia într-o societate modernă, în care există asigurări sociale și medicale, împreună cu tot felul de legi care-i protejează pe cei care sunt loviți de diverse nenorociri. El trăia într-o societate dură, în care, ori erai sănătos și puteai să muncești, ori erai bolnav și trebuia să depinzi în totalitate de mila celor din jur.
Încă o observație care mi se pare interesantă: dacă privim pe o hartă a Palestinei, așa cum arăta ea în timpurile Noului Testament, observăm că Mântuitorul, care se îndrepta din Galileea spre Ierusalim, S-a abătut de la drumul cel mai scurt, cu scopul evident de a trece prin Ierihon.
De ce a ales El această cale ocolitoare?
Nu avem de unde să cunoaștem toate motivele care L-au determinat să facă acest ocol. Poate că Ierihonul însuși era „o sămânță căzută lângă drum”, mâncată de multe „păsări”. Să ne amintim că această cetate a fost reconstruită sub amenințarea unui dublu blestem rostit de Iosua. Și totuși, Dumnezeul iubirii nu leapădă pentru totdeauna, aducând speranța acolo unde omul nu mai vede decât blestem.
În această cetate cândva blestemată, Ilie a ridicat o școală a profeților, iar Elisei a vindecat apele ei amare. Iar acum, Mântuitorul, în ultima Sa săptămână de lucrare publică, Se abate din drum pentru a aduce o binecuvântare celor „de lângă drum”.
Am convingerea personală că Domnul S-a abătut din drumul Său spre Ierusalim prin Ierihon doar ca să-l vindece pe Bartimeu. Când susțin acest lucru, mă gândesc și la alte ocazii în care Mântuitorul a făcut drumuri lungi, doar pentru a aduce o binecuvântare specială unui suflet aflat în mare nevoie: în nord, pentru a o vindeca pe fiica femeii siro-feniciene, sau dincolo de Marea Galileii, pentru a-i vindeca pe cei doi demonizați din Gadara.
Este atâta mângâiere în felul în care se ocupă Domnul Isus de fiecare dintre noi! El nu ne tratează la grămadă, „en gros”, ci Se ocupă de fiecare personal, „en detail”, ca și cum am fi singurii locuitori ai planetei. Uneori ni se deschid ochii și rămânem uimiți cum Dumnezeu mobilizează tot cerul pentru a ne veni în ajutor, în mod personal.
Nu voi uita niciodată o experiență a soției mele, din vremea când urma cursurile Liceului Sanitar din Brașov, în timpurile de tristă amintire ale regimului trecut. Un colocviu foarte important a fost programat într-o zi de Sabat. Era vorba de o lecție de disecție de la care nu avea nimeni voie să lipsească. Cel care ar fi lipsit de la acea ora trebuia să suporte consecințe grave.
Organizatorii colocviului se bazau pe faptul că morga spitalului județean avea întotdeauna câțiva decedați ca material de studiu. Soția – pe atunci elevă -, a fost avertizată foarte solemn că, dacă va lipsi în acea ocazie, vă suporta urmările. Ea s-a hotărât să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni și a încredințat în mâinile Sale problema aceasta, aparent fără nicio rezolvare.
Ziua de sâmbătă a trecut, însă colocviul nu s-a putut ține. Cauza? În tot județul Brașov, în perioada dinaintea zilei în care trebuia să se desfășoare ora de disecție, nu a decedat nimeni. Morga a fost goală. Un caz fără precedent, dar real. Colocviul a fost amânat pentru altă zi, iar soția a putut participa la el fără nicio problemă.
Încerc să-mi imaginez în ce alertă au fost îngerii lui Dumnezeu în acele zile pentru ca morga să rămână goală în acea zi de Sabat! Și aceasta pentru un singur copil al Dumnezeu care avea o nevoie urgentă de ajutor! Aceasta este o minunată veste bună: Dumnezeu se ocupă de fiecare dintre noi în mod personal. Suntem unici în ochii Săi, și prin urmare, neprețuiți!
„El a auzit că trece Isus din Nazaret” (vers. 47) – Se spune că un om normal primește aproximativ 82 % din informații prin intermediul văzului și doar 8% prin intermediul celorlalte simțuri. Se ridică o întrebare: Ce face un orb care este lipsit de 82% din informații? Realitatea dovedește că în aceste cazuri intervine legea compensației: când lipsește unul dintre simțuri, se ascut celelalte.
Bartimeu nu putea să vadă când trecea Iisus, însă simțul auzului îi era foarte dezvoltat. Și ce aude el? Forfotă, glasuri ale unei mulțimi care se apropie! Tot mai mult și tot mai aproape! Iar în mijlocul acestei mulțimi, se află Isus, Cel despre care auzise o mulțime de lucruri încurajatoare.
Bartimeu simte că sosit clipa „astrală” a vieții sale. Când aude mulțimea destul de aproape ca să fie și glasul lui auzit, el își ia inima în dinți și strigă: „Iisuse, Fiul lui David, ai milă de mine!” (vers. 47).
Observați diferența? Pentru cei aflați „pe drum”, Domnul este doar Iisus din Nazaret, un oarecare galileean – ceva mai excentric -, și care face valuri în jurul Său prin „ciudățeniile” Sale. Pentru Bartimeu însă, cel de „lângă drum”, Iisus este Fiul lui David. Or, a recunoaște în Iisus pe Fiul lui David în timpurile acelea, însemna a recunoaște mesianitatea Sa, a recunoaște că El era Fiul lui Dumnezeu.
Ce ironie a vieții! Un orb vede ceea ce nu reușesc să vadă cei care au ochi! De unde această iluminare interioară? Omul acesta, fiind orb, a fost lipsit de contactul obișnuit cu lumea din jur, o lume rea, păcătoasă și necredincioasă. Orbirea l-a păstrat pe Bartimeu într-o zonă de curăție, așa încât, stând la intersecția diferitelor păreri despre Iisus, el a putut ușor să facă alegerea cea bună: să creadă că El este Fiul lui Dumnezeu.
Nicolae Iorga spunea în una dintre cugetările sale că „printre lacrimi, ochii văd mai bine”. Viața a dovedit de atâtea ori că, acolo unde există lipsuri și suferințe, există mai multă credință și căutare după Dumnezeu. Să nu ne mai plângem, să nu mai murmuram atunci când, într-un fel sau altul, avem parte de vreo suferință, vreun handicap fizic, vreo lipsă materială sau poate chiar privare de libertate. Toate acestea, în mâinile Domnului Christos se pot dovedi niște binecuvântări nebănuite.
„Mulți îl certau să tacă” (vers. 48) – De ce? Se trezește el, un nenorocit, un „minoritar” de lângă drum, să creadă altfel decât mulțimea? Aceasta nu i se putea ierta lui Bartimeu! Trebuia să fie adus la tăcere.
Atitudinea mulțimii în acest caz nu este o excepție. Mulțimea acționează întotdeauna după aceleași principii, după același tipar. Satana cunoaște foarte bine forța pe care o are mulțimea în a influența individul, de aceea el folosește această armă cât se poate de des. Bartimeu – așa orb și izolat de societate cum era -, se pare că cunoștea o poruncă a Vechiului Testament pe care mulți cărturari ai timpului său o neglijau: „Să nu te iei după mulțime ca să faci răul!” (Exodul 23:2).
Așa că, nelăsându-se intimidat de gloată, Bartimeu a început să strige și mai tare după Mântuitorul: „Ai milă de mine!” Această scurtă rugăciune este plină de conținut. Rostind aceste câteva cuvinte, Bartimeu dă dovadă că înțelege mult cu privire la ce este mântuirea și cum ar trebui să fie relația dintre omul păcătos și Creatorul său.
Mila este dimensiunea esențială a Evangheliei și a caracterului lui Dumnezeu. Încercați să scoateți mila din relatările Bibliei și veți ajunge la Inchiziție. Cum ar arăta Dumnezeu fără milă? Nici nu vreau să mă gândesc!
„Ai milă de mine, păcătosul!” – este singura rugăciune care primește întotdeauna un răspuns favorabil din partea cerului. În cazul oricăror alte rugăciuni, răspunsul poate veni mai devreme sau mai târziu. Sau poate niciodată! În cazul acestei rugăciuni însă, răspunsul vine prompt. Când vameșul de la Templu a rostit această scurtă rugăciune, Mântuitorul ne-a asigurat că acest om s-a coborât acasă neprihănit, iertat și îndreptățit (vezi Luca 18:14).
De ce am afirmat că această scurtă rugăciune este plină de conținut? Pentru că un om care cere milă:
1. Își recunoaște falimentul și starea deznădăjduită în care se află.
2. Știe că nu se poate salva singur, că are nevoie de ajutor din afară.
3. Știe că el nu are niciun merit.
4. Speră doar în harul și bunătatea celui din fața lui.
Știți ce înseamnă toate acestea la un loc? O adevărată pocăință care duce la neprihănire. „Isus S-a oprit și a zis: Chemați-l!” (vers. 49). Cum să nu se oprească Domnul în fața unei asemenea credințe? Doar pentru a se întâlni cu acest orb nefericit Se abătuse El din drum!
Numai în veșnicie vom afla de câte ori Domnul S-a oprit în dreptul meu și al tău, atunci când strigam în rugăciune către El! Doar atunci vom înțelege cum Dumnezeu Și-a schimbat planurile, lucrând în așa fel prin Providența Sa încât să ne poată răspunde.
„Chemați-l!” De ce nu l-a chemat Iisus în persoană? Găsim aici poate cea mai simplă ilustrare a ceea ce înseamnă lucrarea misionară și a rolului nostru în câștigarea de suflete. Iisus, prin Providența Sa, vine în apropierea omului păcătos, creează toate condițiile pentru a fi vindecat de boala păcatului, însă chemarea la mântuire ne aparține.
„Orbul și-a aruncat haina” (vers. 50) – Probabil că haina era printre puținele lucruri pe care le mai avea Bartimeu. De ce oare și-a permis să o arunce? O lege nescrisă a Orientului cerea ca un om, care trebuia să se înfățișeze înaintea unui superior, să se îmbrace, ca semn al respectului față de acea persoană. Să ne amintim de Petru care, atunci când a aflat că omul de pe țărm este Domnul, s-a îmbrăcat, a sărit în apă și a înotat până la țărm.
Bartimeu face un gest contrar obiceiurilor timpului. El este conștient că în fața să se afla Cineva de care nu poți să te ascunzi. Și mai este ceva de adăugat: Haina aceea pe care a aruncat-o Bartimeu era haina de cerșetor. Era o amintire a trecutului său la care dorea să renunțe definitiv. Când a fost chemat de Mântuitorul, Bartimeu a avut certitudinea că va fi vindecat. Ce rost mai avea să poarte o astfel de haină? Aruncarea hainei nu era altceva decât un gest de credință într-o minune pe care o aștepta de la Domnul.
„Ce vrei să-ți fac?” – Celebrul predicator Moody i-a întrebat pe copiii care participau la școala de duminică ce ar cere dacă ar fi în locul orbului Bartimeu. Unul dintre copii i-a răspuns: „Eu aș cere un cățeluș cu lanț care să mă ajute să merg.”
Desigur, Bartimeu putea cere Mântuitorului o mulțime de lucruri: bani, locuință, îmbrăcăminte, care i-ar fi rezolvat o parte din probleme pentru tot restul vieții. Însă el cere un singur lucru: vindecare. Știți ce însemna redobândirea vederii pentru el? Desigur, privilegiul de a se bucura de lumina soarelui, de frumusețea unei flori, de zâmbetul unui copil…
Însă dincolo de bucuria de a vedea, vindecarea pentru el însemna intrarea în caruselul grijilor zilnice, însemna responsabilitatea de a munci și a se întreține singur. Până acum, Bartimeu a trăit din mila semenilor săi. De acum, el trebuia să intre în lupta cu grijile și poverile vieții.
Bartimeu nu cere privilegii. El nu vrea decât să devină un om normal, demn, care să-și poarte singur de grijă și care să-i poată ajuta, la rândul lui, și pe alții aflați în nevoie.
De ce oare Mântuitorul îl întreabă: „Ce vrei să-ți fac?” Nu era evident că orbul dorea vindecarea? Atunci ce rost mai avea o asemenea întrebare?
Nu am înțeles rostul unei asemenea întrebări până când, cu mulți ani în urmă, fiind internat în spital din cauza unei boli grave, am observat bolnavi internați care făceau un gest incredibil: Deși erau grav bolnavi, ei aruncau în toaletă medicamentele primite, pentru a nu se vindeca și a fi nevoiți să plece din spital. Erau oameni fără casă, care preferau să întârzie șederea lor în spital, unde aveau hrană și condiții decente de viață, decât să ajungă pe stradă, sub cerul liber.
Câți oameni asemenea lui Bartimeu, care trăiesc în zilele noastre, nu preferă să rămână în starea nenorocită în care se află, depinzând de mila altora, decât să ducă o viață responsabilă, demnă?
Dar mai este un motiv pentru care Domnul îl întreabă; „Ce vrei să-ți fac?” În această întrebare se află o lecție foarte importantă cu privire la rugăciune: Dumnezeu așteaptă de la noi rugăciuni concrete pentru probleme și nevoi concrete. El nu are nevoie de la noi de înflorituri, poeme, figuri de stil, metafore… Noi nu-L putem impresiona cu așa ceva. Dumnezeu dorește din partea noastră o inimă curată și deschisă ca înaintea unui prieten.
Ce ați spune dacă un copil ar veni la părinții săi și le-ar face o cerere în următoarea manieră:
„Mamă, în dimineața asta soarele m-a mângâiat cu razele lui, iar când m-am dus la fereastră, o simfonie de culori pastelate se desfășura înaintea ochilor mei. Păsărelele cântau și ele, după o partitură nevăzută, o altă simfonie de sunete. Tot văzduhul vibra de puritate și prospețime. Un întreg buchet de miresme îmbietoare, un întreg curcubeu de culori…”?
„Măi, copile, dar spune odată ce vrei?”
„Vreau afară!”
„Bine, du-te! Nu puteai să spui de la început?”
De ce trebuie să-i aducem lui Dumnezeu rugăciuni concrete? Iată câteva motive:
1. Dumnezeu nu este impresionat de latura artistică a rugăciunilor noastre. El nu este „președintele” Uniunii scriitorilor, nici al artiștilor plastici, ci El este Tatăl nostru. La El nu trebuie să venim cu metafore, ci cu cereri concrete.
2. O rugăciune concretă ne ajută pe noi înșine să putem urmări felul în care Dumnezeu ne răspunde la ea. Dacă ne rugăm în general, vag, de unde vom ști că El ne-a răspuns?
3. Noi suntem implicați în marea luptă dintre Christos și Satana, o luptă pe viață și pe moarte, care nu se duce cu tancuri sau cu puști, ci cu idei. Este un război ideologic, în care lucrurilor li se spune pe nume, fără poezie sau proză artistică. Iată doar câteva motive pentru care ar trebui să ne revizuim atitudinea în rugăciunile pe care le înălțăm Tatălui ceresc.
„Iisus i-a zis: Du-te! Credința ta te-a mântuit” (vers. 52) – Ce înseamnă acest „Du-te!”? Înseamnă libertate. Domnul putea să-i pretindă: „Te-am vindecat, acum vino și urmează-Mă!” Iisus însă nu forțează pe nimeni. Orbul nu trebuia să se simtă obligat să-L urmeze pe Iisus, pentru că Acesta îi redase vederea. Trebuia să fie propria sa alegere, voluntară. Din fericire, Bartimeu a făcut alegerea cea bună. Deși Isus i-a redat libertatea, el a ales de bunăvoie să rămână cu Cel ce-l eliberase din lanțurile neputinței.
„Și a mers pe drum după Iisus” (vers. 52) – În loc să meargă acasă, în loc să meargă la crâșmă și să bea de bucurie – cum ar face unii în zilele noastre -, orbul vindecat alege să meargă după Isus. Este dovada că nu doar vederea fizică i-a fost vindecată, ci și cea spirituală.
Bartimeu nu mai este acum „lângă drum”, acolo unde „păsările” i-au răpit tot ce se putea din bucuriile vieții. El merge „pe drum”, alături de Mântuitorul său, în timp ce alții stau lângă.
Câtă speranță ne transmite experiența vindecării orbului Bartimeu! În cele mai descurajatoare situații, chiar pentru cei aflați la periferia societății – „lângă drum” -, cărora Satana le-a răpit totul, există speranță. Isus face tot posibilul să vină în preajma lor, pentru a-i elibera de lanțurile care îi încătușează. Nu trebuie decât o chemare pe care suntem datori să o facem celor aflați „lângă drum”, la periferia societății.
„Chemați-l!” – ne poruncește Mântuitorul fiecăruia dintre noi. „Și ei l-au chemat pe orb și i-au zis: Îndrăznește, scoală-te, căci te cheamă.”
Aceasta este misiunea mea și a ta. Aceasta este misiunea tuturor celor ce cred că se află „pe drum”, alături de Christos.
Lori Balogh
