Dintre cele 66 de carti ale Bibliei, Evangheliile ocupa un loc aparte in sufletul meu. Cu siguranta ca nu sunt singurul in aceasta situatie. Si acum, vreau sa ma explic:
Pentru ca sa inteleg Psalmii, trebuie sa trec prin situatii asemanatoare psalmistului. Daca nu se intampla lucrul acesta, Psalmii pot fi frumosi, pot impresiona din punct de vedere artistic, pot transmite anumite invataturi, insa ei vor ramanea niste poezii orientale, si nimic mai mult.
Pentru ca sa inteleg cartile profetice, trebuie sa studiez mult, sa fac multe conexiuni cu istoria. Daca vreau sa inteleg cartile istorice, trebuie sa ma transpun in cultura timpului si locului respectiv. Ca sa pot intelege epistolele lui Pavel, trebuie sa ma adancesc in cunostinte teologice.
Dar ca sa inteleg Evangheliile, nu am nevoie decat de doi ochi buni care sa citeasca, si o inima deschisa care sa primeasca lumina. Nimic mai mult!
Este atata lumina , atata speranta in Evanghelii! Si, poate ca cel mai luminos lucru pe care-l descoperim in ele este puterea fara margini a lui Isus de a-i mantui pe oameni acolo unde i-a gasit.
Pe unii i-a mantuit din groapa deznadejdii, a disperarii. Cand nimeni nu le mai dadea nicio speranta, Iisus le-a deschis noi perspective, le-a deschis usa spre o viata noua, implinita si vesnica. Sa ne aducem aminte de paraliticul din Capernaum, de slabanogul de 38 de ani de la Betesda; sau de inviera lui Lazar si a fiului vaduvei din Nain!
Pe altii i-a mantuit din mlastina grea si murdara a pacatului. Sa ne gandim la experienta Mariei Magdalena, sau a talharului de pe cruce!
Pe unii i-a mantuit din turnul de fildes al indreptatirii de sine, al atotsuficientei si mandriei omenesti. Sa ne aducem aminte de nocturnul Nicodim!
Iar pe altii i-a mantuit din vraja bogatiilor trecatoare, care astazi sunt, dar maine vor disparea ca si cand n-ar fi existat niciodata. Sa ne aducem aminte de Levi si Zacheu!
Nu gasim loc sau situatie in care omul sa aibe nevoie de ajutor divin , iar Mantuitorul sa nu poata oferi mantuirea Sa. Afara de cazul in care omul insusi refuza aceasta mantuire!
Va propun, pentru aceasta ocazie, sa meditam asupra unei intamplari cu conotatii importante pentru noi, cei ce alcatuim biserica din timpul sfarsitului-Laodiceea. Intamplarea o gasim relatata in Marcu 10, 46-52, dar si in Luca 18, 35-43.
In diagnosticul complex pe care Marele Medic il pune bisericii Sale din vremea sfarsitului, printre alte suferinte amintite se afla si orbirea. Poate ca cineva va zice: “Bine, bine! Acolo este vorba de orbire spirituala, pe cand in cazul relatat de Evanghelii este vorba de orbire fizica!”
Si ce are a face? Cand in fata Mantuitorului a fost coborat patul in care se afla slabanogul din Capernaum, El a intrebat: “Ce este mai lesne: a zice slabanogului: Pacatele iti sunt iertate, sau a zice: Scoala-te, ridica-ti patul si umbla”? ( Marcu 2, 9 )Sau, altfel spus: “ Ce este mai usor: Sa-l vindec fizic, sau spiritual?”
In acea ocazie, Domnul a dovedit ca are aceeasi putere de a vindeca trupul ca si sufletul.
Sa revenim, insa la orbul Bartimeu! Scriptura spune ca “Bartimeu, un cersetor orb, sedea jos langa drum.” ( vers. 46 )
Cand am citit acest verset introductiv, mi-a atras atentia expresia “langa drum”, o expresie cunoscuta dintr-o alta parte a Evangheliei. Stiti unde se mai intalneste ea?
“Pe cand semana el, o parte a cazut langa drum si au venit pasarile si au mancat-o.” Este vorba despre pilda semanatorului din Matei 13,4.
Atunci cand citesti aceasta parabola si dai peste acest verset, realizezi ca esti in fata unei situatii fara speranta. Intr-adevar, ce speranta mai poate fi intr-un loc in care s-a semanat, dar pasarile au mancat toata samanta? “Langa drum” inseamna, de fapt, fara speranta! Cel putin din punctul de vedere al oamenilor!
Orbul Bartimeu se gasea langa drum si cersea. “Pasarile” ii mancasera aproape totul: vederea, slujba, posibilitatea unui trai decent, bucuria de a avea si el o familie fericita, de a avea prieteni. “Pasarile” i-au rapit bucuria de a vedea lumina soarelui, frumusetea unei flori, zambetul unui copil…
Toti ceilalti, oamenii normali, mergeau “pe drum”; ei erau “binecuvantatii Domnului”. Doar el singur trebuia sa stea langa drum, purtand stigmatul blestemului divin.
Amintiti-va de vindecarea orbului din nastere, cand ucenicii L-au intreabat pe Domnul: “Invatatorule, cine a pacatuit: omul acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?”
Apoi , din nou va rog sa va amintiti de concluzia la care au ajuns fariseii dupa ce au facut cercetari cu privire la vindecarea acestuia: “Tu esti nascut cu totul in pacat”– ii spun ei celui ce fusese pana nu demult orb. ( Ioan 9, 2. 34 ).
Ce forta uriasa are prejudecata! In societatea din acea vreme, un orb era lipsit de multe bucurii nevinovate si de multe avantaje pe care le aduce normalitatea. Dar drama lui nu se oprea aici: el avea de suportat si durerea de a fi considerat de catre semenii sai un om aflat sub blestemul lui Dumnezeu .
Adaugati acum, la toate acestea, inca un amanunt: Bartimeu nu traia intr-o societate moderna in care exista asigurari sociale si medicale, impreuna cu tot felul de legi care-i protejeaza pe cei care sunt loviti de diverse nenorociri. El traia intr-o societate dura, in care, ori erai sanatos si puteai sa muncesti, ori erai bolnav si trebuia sa depinzi in totalitate de mila celor din jur.
Inca o observatie care mi se pare interesanta: daca privim pe o harta a Palestinei, asa cum arata ea in timpurile Noului Testament, observam ca Mantuitorul, care se indrepta din Galileea spre Ierusalim, S-a abatut de la drumul cel mai scurt, cu scopul evident de a trece prin Ierihon. De ce a ales El aceasta cale ocolitoare?
Nu avem de unde sa cunoastem toate motivele care L-au determinat sa faca acest ocol. Poate ca Ierihonul insusi era “o samanta cazuta langa drum”, mancata de multe “pasari”. Sa ne amintim ca aceasta cetate a fost reconstruita sub amenintarea unui dublu blestem rostit de Iosua. Si totusi, Dumnezeul iubirii nu leapada pentru totdeauna, aducand speranta acolo unde omul nu mai vede dacat blestem.
In aceasta cetate candva blestemata, Ilie a ridicat o scoala a profetilor, iar Elisei a vindecat apele ei amare. Iar acum, Mantuitorul, in ultima Sa saptamana de lucrare publica, Se abate din drum pentru a aduce o binecuvantare celor “de langa drum”.
Am convingerea personala ca Domnul S-a abatut din drumul Sau spre Ierusalim, prin Ierihon, doar ca sa-l vindece pe Bartimeu. Cand sustin acest lucru, ma gandesc si la alte ocazii in care Mantuitorul a facut drumuri lungi, doar pentru a aduce o binecuvantare speciala unui suflet aflat in mare nevoie: in nord, pentru a o vindeca pe fiica femeii siro-feniciene, sau dincolo de M. Galileii, pentru a-i vindeca pe cei doi demonizati .
Este atata mangaiere in felul in care se ocupa Domnul Iisus de fiecare dintre noi!
El nu ne trateaza la gramada, “en gros”, ci Se ocupa de fiecare personal, “en detail”, ca si cum am fi singurii locuitori ai planetei. Uneori ni se deschid ochii si ramanem uimiti cum Dumnezeu mobilizeaza tot cerul pentru a ne veni in ajutor, in mod personal.
Nu voi uita niciodata o experienta a sotiei mele, din vremea cand urma cursurile Liceului Sanitar, in timpurile de trista amintire ale regimului trecut. Un colocviu foarte important a fost programat intr-o zi de sabat. Era vorba de o lectie de disectie de la care nu avea nimeni voie sa lipseasca. Cel care ar fi lipsit de la acea ora trebuia sa suporte consecinte grave. Organizatorii colocviului se bazau pe faptul ca morga spitalului judetean avea intotdeauna cativa decedati ca material de studiu. Sotia, pe atunci eleva, a fost avertizata foarte solemn ca, daca va lipsi in acea ocazie, va suporta urmarile. Ea s-a hotarat sa asculte mai mult de Dumnezeu decat de oameni si a incredintat in mainile Sale problema aceasta, aparent fara nicio rezolvare.
Ziua de sambata a trecut, insa colocviul nu s-a putut tine. Cauza? In tot judetul, in perioada dinaintea zilei in care trebuia sa se desfasoare ora de disectie, nu a decedat nimeni. Morga a fost goala. Un caz fara precedent, dar real. Colocviul a fost amanat, iar sotia a putut participa la el fara nicio problema.
Incerc sa-mi imaginez in ce alerta au fost ingerii lui Dumnezeu in acele zile, pentru ca morga sa ramana goala in acea zi de sabat! Si aceasta pentru un singur copil al Dumnezeu care avea o nevoie urgenta de ajutor!
Aceasta este o minunata veste buna: Dumnezeu se ocupa de fiecare din noi in mod personal. Suntem unici in ochii Sai, si prin urmare , nepretuiti!
“El a auzit ca trece Iisus din Nazaret.”( vers. 47 )
Se spune ca un om normal primeste aproximativ 82 % din informatii prin intermediul vazului, si doar 8% prin intermediul celorlalte simturi.
Se ridica o intrebare: Ce face un orb care este lipsit de 82% din informatii? Realitatea dovedeste ca in aceste cazuri intervine legea compensatiei: cand lipseste unul din simturi, se ascut celelalte.
Bartimeu nu putea sa vada cand trecea Iisus, insa simtul auzului ii era foarte dezvoltat. Si ce aude el?
Forfota, glasuri ale unei multimi care se apropie! Tot mai mult si tot mai aproape! Iar in mijlocul acestei multimi, se afla Isus, Cel despre care auzise o multime de lucruri incurajatoare.
Bartimeu simte ca sosit clipa “astrala” a vietii sale. Cand aude multimea destul de aproape ca sa fie si glasul lui auzit, el isi ia inima in dinti si striga: “Iisuse, Fiul lui David, ai mila de mine!”( vers.47 )
Observati diferenta? Pentru cei aflati “pe drum”, Domnul este doar Iisus din Nazaret, un oarecare galileean, ceva mai excentric, si care face valuri in jurul Sau prin “ciudateniile” Sale. Pentru Bartimeu insa, cel de “langa drum”, Iisus este Fiul lui David. Or, a recunoaste in Iisus pe Fiul lui David, in timpurile acelea, insemna a recunoaste mesianitatea Sa, a recunoaste ca El era Fiul lui Dumnezeu.
Ce ironie a vietii! Un orb vede ceea ce nu reusesc sa vada cei care au ochi! De unde aceasta iluminare interioara?
Omul acesta, fiind orb, a fost lipsit de contactul obisnuit cu lumea din jur, o lume rea, pacatoasa si necredincioasa. Orbirea l-a pastrat pe Bartimeu intr-o zona de curatie, asa incat, stand la intersectia diferitelor pareri despre Iisus, el a putut usor sa faca alegerea cea buna: sa creada ca El este Fiul lui Dumnezeu.
Nicolae Iorga spunea intr-una din cugetarile sale ca “ printre lacrimi, ochii vad mai bine”. Viata a dovedit de atatea ori ca, acolo unde exista lipsuri si suferinte, exista mai multa credinta si cautare dupa Dumnezeu. Sa nu ne mai plangem, sa nu mai murmuram atunci cand, intr-un fel sau altul, avem parte de vreo suferinta, vreun handicap fizic, vreo lipsa materiala sau poate chiar privare de libertate. Toate acestea, in mainile Domnului Christos, se pot dovedi niste binecuvantari nebanuite.
“Multi il certau sa taca.” ( vers. 48 )
De ce? Se trezeste el, un nenorocit , un “minoritar” de langa drum, sa creada altfel decat multimea? Aceasta nu i se putea ierta lui Bartimeu! Trebuia sa fie adus la tacere.
Atitudinea multimii in acest caz nu este o exceptie. Multimea actioneaza intotdeauna dupa aceleasi principii, dupa acelasi tipar. Satana cunoaste foarte bine forta pe care o are multimea in a influenta individul, de aceea el foloseste aceasta arma cat se poate de des. Bartimeu, asa orb si izolat de societate cum era, se pare ca cunostea o porunca a Vechiului Testament pe care multi carturari ai timpului sau o neglijau: „Sa nu te iei dupa multime ca sa faci raul!” ( Exod 23,2 )
Asa ca, nelasandu-se intimidat de gloata, Bartimeu a inceput sa strige si mai tare dupa Mantuitorul: “Ai mila de mine!” Aceasta surta rugaciune este plina de continut. Rostind aceste cateva cuvinte, Bartimeu da dovada ca intelege mult cu privire la ce este mantuirea si cum ar trebui sa fie relatia dintre omul pacatos si Creatorul sau.
Mila este dimensiunea esentiala a Evangheliei si a caracterului lui Dumnezeu. Incercati sa scoateti mila din relatarile Bibliei si veti ajunge la Inchizitie. Cum ar arata Dumnezeu fara mila? Nici nu vreau sa ma gandesc!
“Ai mila de mine, pacatosul!” – este singura rugaciune care primeste intotdeauna un raspuns favorabil din partea cerului. In cazul oricaror alte rugaciuni, raspunsul poate veni mai devreme sau mai tarziu. Sau poate niciodata! In cazul acestei rugaciuni insa, raspunsul vine promt.
Cand vamesul de la Templu a rostit aceasta scurta rugaciune, Mantuitorul ne-a asigurat ca acest om s-a coborat acasa neprihanit, iertat si indreptatit.( Luca 18,14)
De ce am afirmat ca aceasta scurta rugaciune este plina de continut? Pentru ca un om care cere mila:
1. Isi recunoaste falimentul si starea deznadajduita in care se afla
2. Stie ca nu se poate salva singur, ca are nevoie de ajutor din afara
3. Stie ca el nu are niciun merit
4. Spera doar in harul si bunatatea celui din fata lui
Stiti ce inseamna toate acestea la un loc? O adevarata pocainta care duce la neprihanire.
“Iisus S-a oprit si a zis : Chemati-l!” ( vers. 49 )
Cum sa nu se opresca Domnul in fata unei asemenea credinte? Doar pentru a se intalni cu acest orb nefericit Se abatuse El din drum!
Numai in vesnicie vom afla de cate ori Domnul S-a oprit in dreptul meu si al tau, atunci cand strigam in rugaciune catre El! Doar atunci vom intelege cum Dumnezeu Si-a schimbat planurile, lucrand in asa fel prin Providenta Sa incat sa ne poata raspunde.
“Chemati-l!” De ce nu l-a chemat Iisus in persoana?
Gasim aici poate cea mai simpla ilustrare a ceea ce inseamna lucrarea misionara si a rolului nostru in castigarea de suflete. Iisus, prin Providenta Sa, vine in apropierea omului pacatos, creaza toate conditiile pentru a fi vindecat de boala pacatului, insa chemarea la mantuire ne apartine.
“Orbul si-a aruncat haina.” ( vers. 50 )
Probabil ca haina era printre putinele lucruri pe care le mai avea Bartimeu. De ce oare si-a permis sa o arunce? O lege nescrisa a Orientului cerea ca un om, care trebuia sa se infatiseze inaintea unui superior, sa se imbrace, ca semn al respectului fata de acea persoana . Sa ne amintim de Petru care, atunci cand a aflat ca omul de pe tarm este Domnul, s-a imbracat, a sarit in apa si a innotat pana la tarm.
Bartimeu face un gest contrar obiceiurilor timpului. El este constient ca in fata sa se afla Cineva de care nu poti sa te ascunzi. Si mai este ceva de adaugat: Haina aceea pe care a aruncat-o Bartimeu era haina de cersetor. Era o amintire a trecutului sau la care dorea sa renunte definitiv. Cand a fost chemat de Mantuitorul, Bartimeu a avut certitudinea ca va fi vindecat. Ce rost mai avea sa poarte o astfel de haina?
Aruncarea hainei nu era altceva decat un gest de credinta intr-o minune pe care o astepta de la Domnul.
“Ce vrei sa-ti fac?”
Celebrul predicator Moody i-a intrebat pe copiii care participau la scoala de duminica ce ar cere daca ar fi in locul orbului Bartimeu. Unul din copii i-a raspuns:
“Eu as cere un catelus cu lant care sa ma ajute sa merg.”
Desigur, Bartimeu putea cere Mantuitorului o multime de lucruri: bani, locuinta, imbracaminte, care i-ar fi rezolvat o parte din probleme pentru tot restul vietii. Insa el cere un singur lucru: vindecare.
Stiti ce insemna redobandirea vederii pentru el? Desigur, privilegiul de a se bucura de lumina soarelui, de frumusetea unei flori, de zambetul unui copil… Insa dincolo de bucuria de a vedea, vindecarea pentru el insemna intrarea in caruselul grijilor zilnice, insemna responsabilitatea de a munci si a se intretine singur. Pana acum, Bartimeu a trait din mila semenilor sai. De acum, el trebuia sa intre in lupta cu grijile si poverile vietii.
Bartimeu nu cere privilegii; el nu vrea decat sa devina un om normal, demn, care sa-si poarte singur de grija si care sa-i poata ajuta, la randul lui, si pe altii aflati in nevoie.
De ce oare Mantuitorul il intreaba:”Ce vrei sa-ti fac?” Nu era evident ca orbul dorea vindecarea? Atunci ce rost mai avea o asemenea intrebare?
Nu am inteles rostul unei asemenea intrebari pana cand, cu multi ani in urma, fiind internat in spital datorita unei boli grave, am observat bolnavi internati care faceau un gest incredibil: desi erau grav bolnavi, ei aruncau in toaleta medicamentele primite, pentru a nu se vindeca si a fi nevoiti sa plece din spital. Erau oameni fara casa, care preferau sa intarzie sederea lor in spital, unde aveau hrana si conditii decente de viata, decat sa ajunga pe strada, sub cerul liber.
Cati oameni asemenea lui Bartimeu, care traiesc in zilele noastre, nu prefera sa ramana in starea nenorocita in care se afla, depinzand de mila altora, decat sa duca o viata responsabila, demna?
Dar mai este un motiv pentru care Domnul il intreaba ;”Ce vrei sa-ti fac?” In aceasta intrebare se afla o lectie foarte importanta cu privire la rugaciune: Dumnezeu asteapta de la noi rugaciuni concrete pentru probleme si nevoi concrete. El nu are nevoie de la noi de inflorituri, poeme, figuri de stil, metafore… Noi nu-L putem impresiona cu asa ceva. Dumnezeu doreste din partea noastra o inima curata si deschisa ca inaintea unui prieten.
Ce ati spune daca un copil ar veni la parintii sai si le-ar face o cerere in urmatoarea maniera:
“Mama, in dimineata asta soarele m-a mangaiat cu razele lui, iar cand m-am dus la fereastra, o simfonie de culori pastelate se desfasura inaintea ochilor mei. Pasarelele cantau si ele, dupa o partitura nevazuta, o alta simfonie de sunete. Tot vazduhul vibra de puritate si prospetime. Un intreg buchet de miresme imbietoare, un intreg curcubeu de culori…”?
“Mai, copile, dar spune odata ce vrei?”
“Vreau afara!”
“Bine, du-te! Nu puteai sa spui de la inceput?”
De ce trebuie sa-i aducem lui Dumnezeu rugaciuni concrete? Iata cateva motive:
1. Dumnezeu nu este impresionat de latura artistica a rugaciunilor noastre. El nu este “presedintele” Uniunii scriitorilor, nici al artistilor plastici, ci El este Tatal nostru. La El nu trebuie sa venim cu metafore, ci cu cereri concrete.
2. O rugaciune concreta ne ajuta pe noi insine sa putem urmari felul in care Dumnezeu ne raspunde la ea. Daca ne rugam in general, vag, de unde vom sti ca El ne-a raspuns?
3. Noi suntem implicati in marea lupta dintre Christos si Satana, o lupta pe viata si pe moarte, care nu se duce cu tancuri sau cu pusti, ci cu idei. Este un razboi ideologic, in care lucrurilor li se spune pe nume, fara poezie, sau proza artistica.
Iata doar cateva motive pentru care ar trebui sa ne revizuim atitudinea in rugaciunile pe care le inaltam Tatalui ceresc.
“Iisus i-a zis: Du-te! Credinta ta te-a mantuit.” ( vers. 52 )
Ce inseamna acest “Du-te!”? Inseamna libertate. Domnul putea sa-i pretinda: “Te-am vindecat, acum vino si urmeaza-Ma!”
Iisus insa nu forteaza pe nimeni. Orbul nu trebuia sa se simta obligat sa-L urmeze pe Iisus, pentru ca Acesta ii redase vederea. Trebuia sa fie propria sa alegere, voluntara.
Din fericire, Bartimeu a facut alegerea cea buna. Desi Isus i-a redat libertatea, el a ales de bunavoie sa ramana cu Cel ce-l eliberase din lanturile neputintei.
“Si a mers pe drum dupa Isus.” ( vers. 52 )
In loc sa mearga acasa, in loc sa mearga la crisma si sa bea de bucurie, cum ar face unii in zilele noastre, orbul vindecat alege sa mearga dupa Iisus. Este dovada ca nu doar vederea fizica i-a fost vindecata, ci si cea spirituala.
Bartimeu nu mai este acum “langa drum”, acolo unde “pasarile” i-au rapit tot ce se putea din bucuriile vietii. El merge “pe drum”, alaturi de Mantuitorul sau, in timp ce altii stau langa.
Cata speranta ne transmite experienta vindecarii orbului Bartimeu!
In cele mai descurajatoare situatii, chiar pentru cei aflati la periferia societatii, “langa drum”, carora Satana le-a rapit totul, exista speranta. Isus face tot posibilul sa vina in preajma lor, pentru a-i elibera de lanturile care ii incatuseaza. Nu trebuie decat o chemare pe care suntem datori sa o facem celor aflati “langa drum”, la periferia societatii.
“Chemati-l!”– ne porunceste Mantuitorul fiecaruia dintre noi.
“Si ei l-au chemat pe orb si i-au zis: Indrazneste, scoala-te, caci te cheama.”
Aceasta este misiunea mea si a ta. Aceasta este misiunea tuturor celor ce cred ca se afla “pe drum”, alaturi de Christos.
Lori Balogh