Leprosul
După ocuparea Olandei de către Germania nazistă în cel de-Al Doilea Război Mondial, nemții au început o campanie de vânare și exterminare a evreilor. Mii de evrei au fost arestați și duși în lagărele de concentrare, unde cei mai mulți dintre ei au fost exterminați fără nicio milă.
Între olandezi au fost și oameni cu suflet, adevărați creștini care, cu prețul propriei vieți, au făcut tot ce au putut pentru a salva cât mai mulți dintre evreii urmăriți. Printre acești oameni cu suflet mare s-au numărat și membrii familiei Ten Boom, un ceasornicar priceput și respectat. Acesta, împreună cu fiul și cele două fiice, Elisabeth și Corie, au salvat de la moarte peste 400 evrei, care au fost mai întâi găzduiți în propria lor casă, apoi ajutați să treacă granița spre libertate.
A fost suficient însă un simplu denunț pentru ca întreaga familie Ten Boom să fie arestată și internată în lagărele morții. Acolo au murit, pe rând, toți membrii familiei, cu excepția unuia singur – Corie Ten Boom. Sunt impresionante viața, suferințele, dar și mărturia pe care cele două surori, Elisabeth și Corie, le-au trăit în aceste „fabrici ale morții”. Pentru care vină? Pentru „vina” de a salva oameni de la moarte!
Cu puțin timp înainte de a muri în lagăr, Elisabeth îi spunea sorei sale: „Corie, noi am ajuns aici în iad. Dar Domnul mi-a descoperit că înainte de Anul Nou vom fi din nou libere. Trebuie să mergem și să spunem lumii cum este aici. Pe noi ne vor crede, căci noi am fost în acest iad. Trebuie să spunem lumii că nu există nicio groapă mai adâncă decât adâncimea iubirii lui Dumnezeu.”
Și într-adevăr, înainte de Anul Nou, cele două surori erau libere: Elisabeth a fost chemată la odihnă, iar Corie a fost eliberată din lagăr. După eliberarea sa, Corie Ten Boom și-a dedicat întreaga viață predicării Evangheliei, călătorind în peste 60 de țări din întreaga lume. Subiectul predicilor sale era dragostea lui Iisus manifestată în cele mai grele încercări ale vieții. Iar gândul care a însoțit-o în toți acești ani de slujire a fost: „Nu există în lumea noastră nicio groapă mai adâncă decât profunzimea iubirii lui Dumnezeu.”
Da, fiecare dintre noi avem o experiență unică a mântuirii noastre. Fiecare ne cunoaștem „groapa” din care ne-a scos Mântuitorul. Și, așa cum ne îndeamnă Cuvântul lui Dumnezeu în Isaia 51:1, e bine să privim din când în când „spre gaura gropii din care am fost scoși”. De ce? Pentru ca să nu uităm niciodată cât de mult ne iubește Dumnezeu, cât de adâncă este această iubire pentru omul păcătos.
În această ocazie vă invit să privim spre „gaura gropii” din care Mântuitorul l-a salvat pe unul dintre cei mai deznădăjduiți oameni. Și, privind la mântuirea adusă de Iisus în acest caz, să învățăm câte ceva foarte important pentru noi. Să citim împreună pasajul din Evanghelia lui Marcu 1:40‑45.
„A venit la El un lepros” – La prima vedere nimic deosebit. Câți bolnavi nu au venit la Mântuitorul! Au venit, au fost vindecați și au plecat sănătoși și fericiți că pot începe o viață nouă.
Leprosul amintit în Evanghelie a venit ca orice alt bolnav, L-a rugat pe Isus și a fost vindecat. Așa să fie? Oare lucrurile erau așa de simple precum par la prima vedere? În acest caz de vindecare era ceva cu totul deosebit: nu era o boală oarecare, ci era lepră. Pentru a înțelege cât de disperată era situația acestui om și cât de adâncă era groapa din care l-a scos Mântuitorul, vă rog să aveți răbdarea de a trece în revistă câteva caracteristici ale acestei boli teribile.
Lepra, numită și „boala lui Hansen”, apare în două forme:
– lepra tuberculoasă este forma cea mai răspândită. Apare sub forma unor noduli care rănesc pielea și mucoasele.
– lepra anestezică este forma care atacă în special sistemul nervos periferic, ducând la tulburări de sensibilitate.
Foarte adesea, simptomele celor două forme de lepră se asociază și se succed. Boala este precedată de o stare de moleșeală ce poate dura de la câteva luni la câțiva ani. Apoi apar niște pete circulare roșii, variind ca dimensiuni și formă, pe diferite părți ale corpului. După un timp, centrul petelor respective devine alb, iar părțile atacate amorțesc.
În cazurile grave, lepra duce la mutilări ale trupului. Se pot pierde părul, sprâncenele, unghiile, falangele degetelor, dinții, gingiile, articulațiile, uneori chiar nasul, ochii, limba sau cerul gurii. Lepra atacă zona buzelor, fruntea, pielea capului, bărbia.
Este evident faptul că, dintre toate bolile Orientului, lepra era cea mai de temut, îngrozind chiar și pe cei mai curajoși dintre oameni. Lepra era de temut nu doar din cauza mutilărilor fizice pe care le producea, ci și pentru urmările sociale suportate de cel bolnav. Un lepros era considerat un om mort. Și, ca orice mort, nu avea ce căuta în locuințele celor vii. În societatea iudaică existau prevederi clare cu privire la izolarea unui lepros (vezi Leviticul 13:45‑46).
Un lepros trebuia să se prezinte de mai multe ori în fața preotului care stabilea diagnosticul de lepră și îl declara necurat pe cel bolnav. Apoi leprosul era obligat să umble cu hainele sfâșiate, având capul descoperit și strigând „Necurat, necurat!”, ori de câte ori se apropia cineva de el. Era izgonit din colectivitate și obligat să locuiască afară din localitate. Desigur, prevederile legii erau foarte aspre în cazurile de lepră, însă ele erau foarte necesare într-o vreme în care nu se cunoșteau tratamentele de azi. Era un fel de carantină care împiedica răspândirea bolii.
Este de remarcat faptul că, în timp ce evreii aveau prevederi atât de stricte cu privire la lepră, la alte popoare nu se luau astfel de măsuri. Să ne amintim de un caz biblic – Naaman sirianul – un demnitar care a continuat să rămână în mijlocul familiei sale și după ce s-a îmbolnăvit. Mai mult decât atât, el și-a păstrat chiar și slujba de demnitar. Împăratul Siriei însuși stătea în preajma lui Naaman, sprijinindu-se pe el în timpul unor ceremonii. Se pare că sirienii nu luau în calcul posibilitatea contaminării.
Evreii, dimpotrivă, aveau prevederi foarte stricte care făceau ca lepra să aducă unele consecințe teribile din punct de vedere social și chiar religios. Iudeii considerau lepra ca fiind o pedeapsă divină, fapt pentru care ei o mai numeau și „bătaia”, sau „degetul lui Dumnezeu”. Lepra era privită, de asemenea, ca fiind un simbol al păcatului. Tot ce atingea un lepros devenea necurat. Chiar și aerul pe care-l respira devenea necurat. De aceea un lepros nu avea voie să stea în preajma unui om sănătos, ci izolat de societate. Într-o societate a celor ca el – societatea leproșilor.
Dacă ne gândim și la faptul că lepra nu era părtinitoare, lovindu-i deopotrivă pe bogați și săraci, ne dăm seama ce tragedie se producea în viața unui om care trebuia să lase totul: familie, slujbă, influență, avere, prieteni, precum și bucuriile acestei vieți. Tot restul vieții urma să trăiască în izolare, dispreț, fără nicio speranță, fără nicio perspectivă a unei schimbări în mai bine.
S-au găsit unii care au susținut că lepra de care vorbește Biblia nu ar fi de fapt lepră adevărată, ci o formă de psoriazis. E greu de crezut că pentru un simplu psoriazis, care nu este transmisibil și nici nu este atât de vizibil, Dumnezeu să fi dat prin Moise atâtea reguli stricte care să împiedice contaminarea. Sunt convins că boala teribilă, de care vorbește Biblia atât în Vechiul cât și în Noul Testament, era adevărata lepră – coșmarul chiar și al celor mai puternici și curajoși dintre oameni.
Acum, când am înțeles câte ceva despre ceea ce însemna lepra în timpurile acelea și în zona aceea geografică, cu toate urmările ei fizice, sociale și religioase, înțelegem mai bine ce vrea să spună Evanghelia când relatează că „a venit la Iisus un lepros.”
Oare de ce Mântuitorul se lasă căutat de cei în nevoie? De ce nu S-a dus El la toți cei bolnavi pentru a-i vindeca? Nu a spus chiar El, într-o ocazie, că „Fiul omului a venit să caute și să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10)? În majoritatea cazurilor relatate în Evanghelie, cei care au avut inițiativa au fost cei bolnavi, fie că au venit singuri, fie că au fost aduși de rude sau prieteni. Doar în puține cazuri Mântuitorul i-a căutat pe cei în suferință acolo unde se aflau.
De ce Iisus așteaptă să venim la El? Pentru că El nici nu mântuie, nici nu vindecă pe cineva care nu dorește lucrul acesta. Dacă un om dorește vindecarea și mântuirea, el trebuie să vină la Iisus! „Veniți la Mine toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă” (Matei11:28).
Mântuitorul a străbătut cerurile, de la tronul lui Dumnezeu, pentru a fi cu noi pe acest pământ blestemat. De ce nu am face și noi un singur pas spre El? Acest singur pas spre El este un act de voință pe care Iisus îl așteaptă de la noi înainte ca El să ne dea cu toată bucuria atât mântuirea, cât și vindecarea.
Dacă se vor pierde milioane de oameni, aceasta se va întâmpla nu pentru că Dumnezeu ar fi departe și nu se poate ajunge la El, ci pentru că nu au vrut să facă acest singur pas spre El.
Credeți că i-a fost ușor leprosului să vină la Domnul? Sunt convins că nu i-a fost deloc ușor să ia această hotărâre. Iată câteva motive:
Din zilele lui Elisei nu se mai raportează nicio minune de vindecare a leprei. Nici despre Iisus nu ni se spune că ar fi vindecat pe cineva de lepră înaintea acestui caz. Așadar, leprosul nu avea niciun precedent care să-l încurajeze. În plus, în zona aceea se aflau mulți leproși, însă niciunul nu dădea semne de credință în puterea vindecătoare a Mântuitorului. Nu era nimic care să-i dea speranță.
În cartea „Viața lui Iisus”, în capitolul „Poți să mă cureți”, ne sunt descrise luptele sufletești ale acestui om înainte de a lua decizia de a veni la Iisus. Oare îl va primi și pe el? Nu-l va trata așa cum îl tratau fariseii și cărturarii? S-ar fi oprit Iisus la un om despre care se spunea că a primit pedeapsa lui Dumnezeu? Oare Iisus, văzându-l, nu va rosti un blestem asupra lui, trimițându-l în pustie?
Și apoi, cum ar fi putut să se apropie de Mântuitorul, care era mereu înconjurat de mulțime, atâta timp cât legea îl împiedica să se apropie de ea? Călcând prevederile legii lui Moise, leprosul își risca viața.
Dar, în timp ce aceste frământări și îndoieli îi răvășeau sufletul, în minte îi veneau și alte gânduri care îl îndemnau să facă pasul credinței: Iisus încă nu refuzase pe nimeni. Toți știau acest lucru, inclusiv leprosul. Apoi, leprosul auzise multe lucruri încurajatoare despre învățătura lui Iisus și despre minunile Lui.
Iată gânduri după gânduri, unele care îi dădeau speranță, altele care îl făceau să se teamă de un refuz. În inima leprosului se dădea o luptă între îndoială și credință, între imboldul de a veni la Mântuitorul și reținerea de a nu veni la El.
În cele din urmă, leprosul ia hotărârea cea bună: Se va duce la Iisus cu orice risc. Chiar dacă va fi respins, chiar dacă va fi privit cu scârbă și dispreț de concetățenii săi, chiar dacă își va pierde viața. Se va duce la Iisus orice s-ar întâmpla.
Aceasta a fost hotărârea lui salvatoare. Pentru că decizia este a noastră și numai a noastră. Nici Satana cu întregul iad, nici Dumnezeu cu întregul cer, nu vor trece peste hotărârea noastră. Alegerea liberă este un drept al oricărei ființe inteligente din acest Univers, drept pe care îl garantează Însuși Creatorul. Dumnezeu ne promite putere, însă așteaptă ca noi să facem alegerea cea bună.
Leprosul s-a hotărât să meargă la Iisus, însă cum să ajungă la El? Ca să intre într-o localitate era exclus. Îi era imposibil acest lucru, având în vedere interdicțiile severe cu privire la leproși. El știa însă că Mântuitorul predica mult în afara localităților. Și iată că se ivește ocazia: Iisus vine să predice și să vindece chiar pe țărmul Lacului Galileii.
O mare mulțime este adunată în jurul Lui. Leprosul privește de departe scena, încă neîndrăznind să se apropie. Apoi își ia inima în dinți. Se apropie ușor, mai mult, tot mai mult… Îl vede pe Iisus vindecând orbi, șchiopi și slăbănogi și speranța i se aprinde în suflet. Nici nu-și dă seama că s-a apropiat prea mult de mulțimea care-l privește îngrozită și se dă în lături. Leprosul uită de toate restricțiile, Îl vede doar pe Mântuitorul și merge direct spre El. Unii încearcă să-l oprească cu scârbă, dar el înaintează asemenea unui demnitar în fața căruia mulțimea se dă în lături.
Înfățișarea îi este îngrozitoare: hainele îi sunt murdare și sfâșiate, trupul îi este plin de răni în care carnea îi putrezește, părul îi este răvășit, privirea îi este disperată. Ajunge în fața lui Iisus, cade în genunchi și spune: „Dacă vrei, poți să mă cureți.” Spunând aceste câteva cuvinte, leprosul dovedește că a înțeles ceea ce mulți oameni nu înțeleg. Și anume că la Dumnezeu nu este o problemă de a putea sau a nu putea să facă ceva pentru noi. El este atotputernic și „la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință” (Marcu 10:27).
Dacă Dumnezeu nu face ceea ce-I cerem noi, aceasta se întâmplă nu pentru că nu poate, nici pentru că Satana pune piedici, nici pentru că Dumnezeu depinde de împrejurări, ci pentru simplul motiv că El nu vrea să facă acel lucru. De ce nu vrea? Pentru că El are un orizont infinit mai larg decât al nostru, dorindu-ne binele veșnic.Ce bine ar fi dacă în rugăciunile noastre, indiferent ce probleme am avea, am adăuga: „Doamne, dacă vrei…”!
„Lui Iisus I S-a făcut milă”– Cât de încurajator e acest gând! În timp ce mulțimea se dă în lături cu dispreț, cu groază și cu scârbă la apropierea leprosului, lui Iisus I se face milă.
Nu vă pierdeți cumpătul când oamenii nu vă înțeleg durerile! Nici când soțul sau soția, rudele sau frații din biserică nu vă înțeleg. Iisus privește întotdeauna cu milă spre noi. Aceasta e natura Lui. El așa este și nu poate fi altfel.
„Căci n-avem un Mare Preot care să nu aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem dar cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie” (Evrei 4:15‑16).
„S-a atins de el”– Domnul îl putea vindeca pe lepros doar poruncind, fără să-l atingă. Gestul de a atinge un lepros ne spune ceva despre Dumnezeu:
1. Este o dovadă că El nu poate fi contaminat de lepra păcatului, dimpotrivă, El o poate vindeca.
2. Atingerea leprosului este o Evanghelie în sâmbure. Atingându-l pe lepros, Iisus devine Pontifex Maximus, Cel care a realizat un pod peste prăpastia păcatului între Tatăl și omul păcătos. Cu o mână legată de Tatăl cel veșnic și cu cealaltă legată de lepros, Iisus dovedește că poate salva pe orice păcătos, oricât de adâncă ar fi groapa în care se află.
„I-a spus să plece numaidecât”– De ce această urgență? De ce Iisus nu l-a lăsat pe cel vindecat să mai rămână în preajma Sa? Iisus știa prea bine de ce:
1. Preoții nu trebuiau să afle de vindecarea aceasta înainte de a-l fi declarat vindecat pe lepros. Altfel, reabilitarea omului ar fi întârziat, iar el ar fi avut de suferit în continuare.
2. Iisus Însuși ar fi putut fi acuzat de încălcarea legii cu privire la lepră, lucru care ar fi împiedicat predicarea Evangheliei.
„Vezi să nu spui nimic”– Dacă prima poruncă a Mântuitorului o înțelegem, pe aceasta nu o putem explica prea ușor.
Pentru poporul evreu, de abia ieșit din robia egipteană, cea mai grea poruncă a fost: „Stați liniștiți!” Este cea mai grea poruncă: Să nu faci nimic, să nu spui nimic, când, din fire, noi mereu trebuie să facem ceva, să spunem ceva.
Leprosul nu a ascultat de această poruncă. El nu a putut tăcea. Considerând că Iisus l-a oprit să povestească despre vindecare din simplă modestie, el a împrăștiat vestea peste tot. Rezultatul? Iisus a fost nevoit să-Și întrerupă lucrarea pentru un timp.
Așa se întâmplă când noi, oamenii, ne considerăm mai deștepți decât Cel care ne-a creat. Porunca de a tăcea în unele situații ni se pare absurdă, de aceea ni se pare greu de îndeplinit. Să taci? Să nu faci lucrare misionară într-o anumită împrejurare? E absurd!
Totuși, Marele Comandant știe când trebuie să tăcem; El știe și când trebuie să vorbim.
Biblia ne oferă și dovezi în acest sens. Când Pavel dorea să intre în Asia ca să predice Evanghelia, Duhul Sfânt nu i-a dat voie. Apoi, când a dorit să intre în Bitinia, de asemenea a fost oprit de Duhul lui Dumnezeu (vezi Fapte 16:6,7).
Noi suntem angrenați într-o luptă pe viață și pe moarte. Pe viață sau moarte veșnică. Vrăjmașul sufletelor noastre este mult, mult mai inteligent decât noi. De aceea avem nevoie de un Comandant înțelept, care să ne dirijeze în fiecare clipă pe „frontul” acestei lupte milenare. Vestea bună este că această luptă se apropie cu pași repezi de final. Un final glorios!
Așadar, sunt ocazii în care trebuie să vorbim, dar sunt și ocazii în care trebuie să tăcem. Și aceasta spre binele lucrării Sale. Marea noastră problemă este de unde știm când să vorbim și când să tăcem? Este doar problema noastră, nu și a lui Dumnezeu. Soluția Lui este o bună legătura cu Mântuitorul, legătură ce ne va umple de prezența Duhului Sfânt. Iar această prezența ne va asigura călăuzirea în fiecare amănunt al vieții.
Cum îndrăznim noi, oamenii, să vorbim atunci când trebuie să tăcem și să tăcem atunci când trebuie să vorbim? Cum îndrăznim să facem ceea ce Dumnezeu ne-a interzis, în același timp nefăcând ceea ce El ne-a poruncit?
Am întâlnit în viață destui oameni care se aflau cu un pas înaintea lui Iisus, oameni grăbiți, care vor să facă sau să spună ceva ceea ce Domnul nu le-a poruncit. Atenție! Noi putem păcătui și putem încurca planurile lui Dumnezeu nu numai refuzând să facem ceea ce El ne-a arătat clar, dar și făcând ceea ce El nu ne-a spus, nu ne-a însărcinat să facem.
În această ocazie am privit la una dintre cele mai adânci gropi în care se poate găsi un om: cea a disperării, a lepădării, a suferinței și a morții. Prin minunea săvârșită cu acest lepros, Mântuitorul a dovedit încă odată că, într-adevăr, „nu există în această lume o groapă mai adâncă decât profunzimea iubirii lui Dumnezeu”.
Și ce minunat este lucrul acesta!
Lori Balogh
