„Eu țin cheile morții!”

„Eu țin cheile morții!”

– Promisiunea lui Dumnezeu pentru cei îndoliați –

„Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților.”

Apocalipsa 1:18

Îmi aduc aminte de anii copilăriei. Locuiam pe un deal frumos, deasupra orașului-furnicar, un deal plin de grădini cu pomi de tot soiul. La poalele lui se afla un cimitir, un loc care ar fi trebuit să-l înspăimânte pe un copil ca mine, a cărui imaginație era alimentată de tot felul de povești de groază povestite de cei mari la gura sobei.

Cu toate acestea, nu îmi era teamă în cimitir. Copil fiind, adesea intram în el cu prietenii mei și, plin de un respect adânc, mergeam pe aleile lui, privind la morminte. Admiram pomii plini de roade ce creșteau ici și colo printre morminte, însă nu am îndrăznit niciodată să luăm din ele.

Recunosc că uneori făceam mai mult decât doar să privesc: când vedeam un mormânt plin cu flori, iar alături unul fără nicio floare, simțul dreptății se trezea în sufletul meu de copil și luam câteva flori și le așezam acolo unde nu se afla niciuna.

Mi s-a întipărit în minte un amănunt prezent pe fiecare piatră funerară, amănunt pe care nu mi-l puteam explica atunci, dar la care am meditat mai târziu, în anii maturității. Pe orice cruce sau piatră funerară sunt trecute două date: cea a nașterii și cea a morții. Dar ce se află între aceste două date? O linie… O simplă linie…

Mă întreb și te întreb și pe tine: Oare aceasta e tot ce a mai rămas din viața unui om? Doar o linie? Un mare minus? Nu este aceasta „deșertăciunea deșertăciunilor” de care amintește Solomon în cartea sa (Eclesiastul 1:2)? O viață întreagă de muncă, de vise și aspirații, de fapte bune sau rele, o viață plină de realizări sau insuccese, plină de dragoste sau ură, e limitată la o simplă linie între dată nașterii și cea a morții! Cât de nedrept ni se pare!

De câte ori te-ai aflat pe pragul unui mormânt, privind îndurerat cum bulgarii de pământ cad sec și indiferent peste cel ce a fost până ieri o persoană dragă? De câte ori izvorul lacrimilor a secat de durerea pierderii unei ființe iubite, lăsând în inima ta un gol imens pe care nimeni și nimic nu ți-l poate umple? De câte ori chiar tu ai trecut prin momente de cumpănă, când întreaga ta ființă se zbătea între viață și moarte?

Indiferent de postura în care ne-am afla, pe pragul mormântului are loc o întâlnire de gradul 0 cu cel mai mare dușman al omului: moartea. Este o întâlnire inevitabilă. Este numai o chestiune de timp că ea să se întâmple. Câtă dreptate avea poetul:

„Din zei de-am fi coborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!” (1).

Mai curând sau mai târziu, pregătiți sau surprinși de sosirea ei, această întâlnire va avea loc cu certitudine. Dureros este faptul că, deocamdată, din această confruntare dintre viață și moarte, iese învingătoare mereu cea din urmă. Deocamdată…

Avem în noi o teamă instinctuală de moarte. Atât de mult ne temem de ea încât ajungem uneori chiar până la negarea ei. Am întâlnit persoane care, de teama morții, evită să rostească cuvântul „moarte”. Dacă în textul unui imn religios apare temutul cuvânt, acele persoane evită să cânte strofa respectivă.

Negarea realității morții nu este însă o soluție, după cum struțul care își ascunde capul în nisip nu va fi ferit de pericolele de care se teme. Ascunderea „după deget” este soluția naivilor.

Poate că și tu trăiești același sentiment ca și mine atunci când meditezi la acest subiect: moartea, ruptă din contextul general al luptei dintre bine și rău, reprezintă supremul absurd.

Un evoluționist va avea întotdeauna mari dificultăți în a explica existența morții. Dacă dăm la o parte religia, moartea este pur și simplu absurdă, fără nicio rațiune, fără nicio finalitate. Să te naști, să fii îngrijit cu cea mai mare atenție de părinți, să înveți 15‑20 de ani pentru a te pregăti profesional, apoi să muncești din greu întreaga viață, pentru ca în final să mori. Este supremul absurd!

Care este rostul existenței noastre? Doar perpetuarea speciei? Dar aceasta fac și animalele.

Da, moartea este ceva cu totul absurd dacă e scoasă din contextul marelui conflict cosmic dintre bine și rău, dintre Christos și Satana. Dacă nu am avea la îndemână revelația Scripturii, nu am putea explica modul în care a apărut moartea în Univers, nu am putea să-i înțelegem sensul și, mai ales, nu am putea înțelege mesajul de speranță pe care îl transmite Dumnezeu tuturor celor ce trec prin „valea umbrei morții” (Psalmul 23:4).

Biblia ne descoperă că moartea este un intrus în Creația lui Dumnezeu. Ea nu a făcut și nu va face niciodată parte din planurile Creatorului cu privire la creaturile Sale. Moartea este străină de caracterul Său și de natura Sa, căci „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8). Există o incompatibilitate deplină între Creator, ca sursă a vieții, și noțiunea de moarte, fapt ce face ca aceasta să fie pe deplin și pentru totdeauna eliminată din noua Creație făgăduită în profeție:

„El va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

La finalul celor o mie de ani, Dumnezeu va face o lucrare radicală de curățare a Universului de tot ce a fost mânjit de păcat și a purtat stigmatul morții. Apocalipsa ne asigură că însăși moartea și locuința morților vor fi distruse pentru veșnicie, pentru a nu mai umbri fericirea creaturilor lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 20:14).

Deși cuvântul „moarte” a existat încă din primele zile în vocabularul primilor noștri părinți, sensul le era cu totul necunoscut. Creatorul i-a avertizat pe proto părinții noștri că, în cazul neascultării, moartea va pătrunde în lume: „Domnul, Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poți să mănânci după plăcere din toți pomii din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” (Geneza 2:16‑17).

Dar tragedia s-a produs. Din clipa în care cei doi au ales calea spinoasă a neascultării de Dumnezeu, moartea nu a mai fost un simplu cuvânt din vocabularul lor. Ea a devenit realitate. O teribilă și nedorită realitate. „Gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11), sădit în ființa lor de Însuși Creatorul, a devenit un zbor întrerupt, un zbor cu aripile frânte. Prin căderea lor, Adam și Eva au atras întreaga omenire în prăpastia păcatului, căci odată cu căderea lor în păcat, s-a prăbușit și platforma pe care se aflau. Și, de atunci, toți urmașii lor s-au născut în „valea umbrei morții” (Psalmul 23:4), gustând din plin din amărăciunea păcatului.

Deși încă purtăm în noi acest „gând al veșniciei”, cu toții ne îndreptam cu pași mai mari sau mai mărunți, mai agale sau mai grăbiți, spre mormânt. „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, și prin păcat a intrat moartea, și astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricină că toți au păcătuit” (Romani 5:12).

Ce poate simți un om care își vede frânt zborul spre veșnicia pentru care a fost creat? Ce uragane se dezlănțuie în sufletul său! Câte gânduri agățate de tot atâtea semne de întrebare își fac cuibul în mintea sa tulburată! În fiecare mormânt deschis se prăbușește un întreg univers. Mormântul este o adevărată „gaură neagră” ce absoarbe cu nesaț toate planurile, aspirațiile, visele și toată truda noastră de o viață.

În fața perspectivei morții, reacția omului parcurge, de obicei, câteva etape, aproape mereu aceleași:

1) Prima reacție în fața morții este, de obicei, negarea ei. Când primești vestea morții cuiva drag, primele cuvinte rostite sunt, de cele mai multe ori: „Nu se poate! Nu e adevărat!” Timpul trece însă, aducând cu el certitudinea că moartea e o realitate, nu doar un vis urât de noapte.

2) Urmează revolta. Te revolți împotriva oamenilor care ar fi putut face ceva ca să preîntâmpine moartea, te revolți împotriva sistemului sanitar, împotriva guvernului, împotriva celor care răspund de ordinea publică. Te revolți, în cele din urmă, împotriva lui Dumnezeu, care a îngăduit ca persoana iubită să moară. În astfel de momente de maximă trăire emoțională, se aud adesea întrebări de genul: „De ce ai îngăduit, Doamne?”, „Dumnezeule, unde erai când a murit cel drag?”, „De ce nu ai făcut, Doamne, o minune ca să-l salvezi?”

3) După ce flăcările revoltei încep să se stingă, urmează o altă etapă: compătimirea și autocompătimirea. Obosit de luptă, începi să plângi și să te plângi de soarta crudă care ți-a fost hărăzită. Inconștient, cauți ajutorul celor din jur, așteptând de la ei înțelegere, compasiune și sprijin.

4) În final, când izvorul lacrimilor a secat, când revolta sufletului s-a stins, lași garda jos, te resemnezi și îți recunoști înfrângerea. Resemnarea este ultima etapă prin care trece sufletul celui confruntat cu cel mai mare vrăjmaș al ființei umane: moartea.

Desigur, de la caz la caz, pot exista mici variații în derularea etapelor amintite, care, în esență, nu sunt altceva decât niște trăiri sufletești profunde provocate de prezența morții. Însă aceasta nu este totul. Mai există o etapă, parcursă și trăită doar de cei ce își pun deplină încredere în Dumnezeu și în Cuvântul Său: speranța. Ea este lumina de la capătul tunelului, e balsamul care ne vindecă aripile frânte ale zborului spre veșnicie. În acest punct, acela al speranței pe marginea unui mormânt deschis, omenirea se împarte în două:

1) Oameni fără nicio speranță, a căror singură filozofie de viață e concentrată în două expresii devenite celebre: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22:13) și „După mine potopul!” Pentru acești oameni mormântul este un punct, un epilog, un capitol încheiat definitiv. Expresiile necredinței sunt prezente mereu în limbajul lor, mormântul reprezentând pentru ei un „loc de veci” pentru un „somn de veci”.

2) Oameni care privesc cu nădejde până dincolo de porțile locuinței morților, spre acel timp în care Dumnezeu va nimici moartea pentru totdeauna și îi va readuce la viață pe cei de care trebuie să ne despărțim temporar. „Nu voim, fraților, să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu va întristați ca ceilalți, care n-au nădejde” (1 Tesaloniceni 4:13).

Îndrăznesc să te întreb deschis: tu din ce categorie faci parte? În mormântul în care se odihnește cineva drag ție a fost îngropată și speranța? Aș vrea să te ajut și să-ți ofer câteva motive de speranță, motive întemeiate nu pe filozofiile omenești, ci pe Cuvântul lui Dumnezeu:

1) Atunci când se referă la moartea de care avem parte cu toții, Biblia folosește două cuvinte aparent ciudate: „somn” și „adormire” (în peste 50 de versete). Poate că cel mai elocvent exemplu în acest sens este răspunsul pe care Mântuitorul îl dă ucenicilor cu ocazia morții lui Lazăr: „Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar Mă duc să-l trezesc din somn” (Ioan 11:11). Vesetul 13 ne asigură că „Iisus vorbise despre moartea lui” și, pentru ca să nu existe niciun dubiu, El precizează: „Lazăr a murit” (vers. 14).

Așadar, moartea aceasta nu este, în viziunea biblică, un final, un punct, dincolo de care se află neantul. Ea este doar o virgulă în povestea vieții. De ce se înfricoșează oamenii în fața morții, crezând că ea reprezintă sfârșitul? Nu, sfârșitul nu se află în această moarte! Mormântul nu e un „loc de veci”, iar odihna celui decedat nu e un „somn de veci”, așa cum se obișnuiește să se spună.

Dacă mormântul ar fi sfârșitul, Mântuitorul ne-ar fi spus lucrul acesta. Somnul este o metaforă deosebit de sugestivă. Când cineva adoarme, el devine rupt de realitatea din jur. Unii muncesc, alții se distrează în jurul lui, dar el nu știe ce se petrece. În somn nu mai percepi trecerea timpului: te culci și nu știi când au trecut atât de repede ore și ore în care ai fost cu totul absent. De seara până dimineața, parcă s-ar fi scurs o singură clipă. Așa este somnul morții.

Dar metafora conține chiar în structura ei sâmburele speranței: după „somn”, oricât ar fi el de lung și adânc, există o „trezire”: învierea. Aceasta e speranța oricărui creștin: dincolo de somnul morții, există chemarea la înviere care va fi făcută la timpul potrivit de Creatorul tuturor lucrurilor. Problema care se ridică este însă alta: de care înviere vei avea parte? Căci „mulți din cei ce dorm în țărână pământului se vor scula: unii pentru viață veșnică, și alții pentru ocară și rușine veșnică” (Daniel 12:2)? Depinde numai de tine!

2) Deși apare ca cel mai crunt blestem, moartea conține în sine, în condițiile păcatului, și o binecuvântare. Îmi amintesc de bunica mea bătrâna și din ce în ce mai neputincioasă, cum plângea, dorind ca Dumnezeu să o cheme la odihnă. Avea dureri mari de picioare și privea moartea ca pe o eliberare. Câți oameni privesc lucrurile în același fel?

Te-ai gândit vreodată cum ar arăta pământul nostru, plin de nelegiuiri de tot felul, fără să existe moarte? Ar fi un adevărat iad. Un iad veșnic! Pământul ar fi suprapopulat cu bolnavi incurabili, care zi și noapte ar striga la Dumnezeu ca să-i elibereze din chinurile interminabile. Ar trebui să viețuim o veșnicie alături de criminali ca Nero, Hitler, Torquemada sau Jack Spintecătorul. Dacă nu ar exista moartea, răul s-ar dezvolta fără nicio limita, nelegiuiții ar prinde curaj și viața ar deveni insuportabilă.

Da, pământul s-ar fi transformat într-un adevărat iad. Din această perspectivă, moartea este un veritabil mijloc de frânare și de control al răului pe care Creatorul îl folosește în final spre binele oamenilor.

3) Biblia vorbește în cuvinte deosebit de mângâietoare despre moartea celor care L-au iubit și ascultat pe Dumnezeu. Despre Avraam stă scris că „și-a dat duhul și a murit după o bătrânețe fericită, înaintat în vârstă și sătul de zile; și a fost adăugat la poporul său” (Geneza 25:8). Despre Isaac, Biblia ne spune că „și-a dat duhul și a murit și a fost adăugat la poporul său, bătrân și sătul de zile” (Geneza 35:29). Profetului Daniel îngerul îi spune: „Iar tu du-te, până va veni sfârșitul; tu te vei odihni și te vei scula iarăși odată în partea ta de moștenire, la sfârșitul zilelor” (Daniel 12:13).

Oare greșește Cuvântul lui Dumnezeu în modul lui de exprimare? Nu era mai corect să se spună că acești oameni au fost „scăzuți” din poporul lor? Nu lipsesc ei dintre noi? De ce Biblia considera că, prin moarte, cei credincioși sunt „adăugați” (nu scăzuți!) la poporul lor?

Aici intervine diferența radicală de mentalitate. Noi, oamenii, percepem moartea ca pe o mare pierdere, ca pe o mare lipsă, un mare minus. În mentalitatea noastră, cei ce ne părăsesc sunt „scăzuți”, din poporul lor și lucrul acesta se observă în expresii ca „somn de veci”, „loc de veci”, etc. Chiar minusul pe care-l scriem pe piatra funerară a celor ce ne-au părăsit, între data nașterii și cea a morții, oglindește această mentalitate.

Dumnezeu nu privește moartea celor iubiți de El ca o pierdere. Pentru El, linia dintre data nașterii și cea a decesului se transformă într-un mare „plus”. Imaginea sugerată de textul biblic este aceea a unui fruct sau a unor grâne coapte pe care cineva le adună ca să le pună la păstrare: „Vei intra în mormânt la bătrânețe, ca snopul strâns la vremea lui” (Iov 5:26).

Privită din această perspectivă, moartea celor care au avut o relație de prietenie cu Creatorul lor nu este o pierdere, ci un câștig. Acesta e motivul pentru care psalmistul David afirmă: „Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiți de El” (Psalmul 116:15).

Mai mult decât atât, referindu-se la perioada de timp premergătoare revenirii în slavă a Mântuitorului, o perioadă de mare criză mondială, profetul Ioan, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, rostește o fericire mai puțin obișnuită: „Și am auzit un glas din cer care zicea: „Scrie: Ferice de acum încolo de morții care mor în Domnul! Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, căci faptele lor îi urmează!” (Apocalipsa 14:13).

De unde acest optimism al Bibliei în fața celui mai temut dușman al omului? Cum se face că ea nu privește moartea ca pe o tragedie, ci doar ca pe o umbră trecătoare, ca pe o ceață ce se va risipi la primele raze de soare? Răspunsul este Unul Singur: Iisus, Cel care Se recomandă pe Sine ca fiind „Cel dintâi și Cel de pe urmă” (Apocalipsa 1:17).

Când te afli pe marginea unui mormânt, te rog să nu uiți niciodată că nu moartea este cea de pe urmă, ci Iisus este Cel de pe urmă. Nu norul este veșnic, ci soarele. Fericiți sunt cei care, asemenea apostolului Pavel, pot spune cu seninătate: „Căci pentru mine a trăi este Christos și a muri este un câștig” (Filipeni 1:21).

4) Mântuitorul garantează: „Eu țin cheile morții și ale locuinței morților” (Apocalipsa 1:18).

Dumnezeu a încredințat creaturilor Sale tot felul de responsabilități, idee sugerată de metafora cheii: un înger ține „cheia Adâncului” (vezi Apocalipsa 20:1); Mântuitorul îi dă lui Petru (și nu numai lui, ci tuturor ucenicilor!) „cheile Împărăției cerurilor” (Matei 16:19); învățătorii Legii dețineau „cheia cunoștinței”…

O singură „cheie” a păstrat-o Dumnezeu pentru Sine: „cheile morții și ale locuinței morților”

„Când L-am văzut, am căzut cu fața la picioarele Lui ca mort. El Și-a pus mâna dreaptă peste mine și a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi și Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu țin cheile morții și ale locuinței morților” (Apocalipsa 1:17‑18).

Este încurajator să știi că Iisus are în mâna Sa aceste chei! Doar El, în calitate de Domn al vieții, are puterea să deschidă și să închidă ușa dintre lumea celor vii și a celor morți. Nici cei mai puternici oameni de pe pământ, nici îngerii plini de slavă, nici demonii, nici chiar Satana nu pot închide sau deschide această ușă. Când va suna orologiul timpului, la împlinirea vremii, Dumnezeu va deschide ușa locuinței morților și nimeni nu I se va putea împotrivi.

Avem o garanție că lucrurile se vor întâmpla așa? Mormântul gol al Mântuitorului este garanția supremă. „Am fost mort și iată că sunt viu în vecii vecilor” – ne asigură El. Pe acest fapt se întemeiază credința și speranța noastră.

„Nu mă tem de moarte, ci de veșnicia ei” – spunea Alexandru Vlahuță. Da, nu trebuie să ne temem de moartea aceasta. Ea este doar un popas pe calea spre veșnicie. Dacă există însă un motiv de temere, atunci trebuie să ne temem de adevărata moarte, cea pe care o vor gusta nelegiuiții după judecata finală a cerului. Aceea va fi cu adevărat veșnică. Pe acest pământ trăim cu toții în „valea umbrei morții”. Repet: în „valea umbrei morții”, nu în „valea morții”. Și atunci, de ce să ne temem de „umbre”?

Un tată merge, împreună cu fiica lui, la un serviciu de înmormântare. Decedase cineva drag și fiica nu poate înțelege de ce a trebuit să moară acea persoană? Tatăl încearcă să-i explice fiicei sale că moartea aceasta nu este o tragedie atât de mare în comparație cu adevărata moarte ce va urma judecății lui Dumnezeu. În sinea lui, tatăl se roagă lui Dumnezeu pentru înțelepciunea de a da un răspuns mulțumitor fiicei sale.

Dar nu apucă să-și încheie rugăciunea. Un TIR mare îi depășește în viteză și, pentru câteva secunde, umbra acestuia trece peste mașina lor, ascunzându-le soarele. În clipa următoare, tatăl se întoarce spre fiică și-i spune: „Ce ai prefera să treacă peste noi: umbra camionului sau camionul însuși? Vezi, fiica mea, moartea aceasta este doar o umbră a morții veșnice de la sfârșit și de care vor avea parte doar cei ce-I vor întoarce spatele lui Dumnezeu.”

Nu te teme de umbre! Moartea aceasta este doar o virgulă în povestea vieții. „Dacă ți-e frică să mori, nu ești în stare să trăiești” – spunea James Baldwin. Ne așteaptă o înviere măreață și o veșnicie trăită alături de Cel care S-a numit pe Sine „Învierea și Viața” (Ioan 11:25). Iar lacrimile care acum îți mai curg pe obraz atunci când „umbra morții” trece peste cineva drag, îți vor fi șterse chiar de mâinile străpunse pe Golgota. Iisus Însuși ne promite lucrul acesta:

„El va șterge orice lacrimă din ochii lor și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut… Amin! Vino, Doamne, Iisuse!” (Apocalipsa 21:4; 22:20).

Lori Balogh

Referințe:

(1) George Coșbuc, poezia „Decebal către popor”