„Eu tin cheile mortii”

“Eu tin cheile mortii”

– Promisiunea lui Dumnezeu pentru cei indoliati –

“Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor.” Apocalipsa 1, 18

Imi aduc aminte de anii copilariei…Locuiam pe un deal frumos, deasupra orasului-furnicar, un deal plin de gradini cu pomi de tot soiul. La poalele lui se afla un cimitir, un loc care ar fi trebuit sa-l inspaimante pe un copil ca mine, a carui imaginatie era alimentata de tot felul de povesti de groaza povestite de cei mari la gura sobei.

Cu toate acestea, nu imi era teama in cimitir. Copil fiind, adesea intram in el cu prietenii mei si, plin de un respect adanc, mergeam pe aleile lui, privind la morminte. Admiram pomii plini de roade ce cresteau ici si colo, printre morminte, insa nu am indraznit niciodata sa luam din ele. Recunosc ca uneori faceam mai mult decat doar sa privesc: cand vedeam un mormant plin cu flori, iar alaturi unul fara nicio floare, simtul dreptatii se trezea in sufletul meu de copil si luam cateva flori si le asezam acolo unde nu se afla niciuna.

Mi s-a intiparit in minte un amanunt prezent pe fiecare piatra funerara, amanunt pe care nu mi-l puteam explica atunci, dar la care am meditat mai tarziu, in anii maturitatii. Pe orice cruce sau piatra funerara sunt trecute doua date: cea a nasterii si cea a mortii. Dar ce se afla intre aceste doua date ? O linie…O simpla linie…

Ma intreb si te intreb si pe tine: Oare aceasta e tot ce a mai ramas din viata unui om ? Doar o linie … Un mare minus…Nu este aceasta “desertaciunea desertaciunilor” de care aminteste eclesiastul in cartea sa  ( Eclesiastul 1, 2 )?  O viata intreaga de munca, de vise si aspiratii, de fapte bune sau rele, o viata plina de realizari sau insuccese, plina de dragoste sau ura, e limitata la o simpla linie intre data nasterii si cea a mortii ! Cat de nedrept ni se pare !

De cate ori te-ai aflat pe pragul unui mormant, privind indurerat cum bulgarii de pamant cad sec si indiferent peste cel ce a fost pana ieri o persoana draga?  De cate ori izvorul lacrimilor a secat de durerea pierderii unei fiinte iubite, lasand in inima ta un gol imens pe care nimeni si nimic nu ti-l poate umple? De cate ori chiar tu ai trecut prin momente de cumpana, cand intreaga ta fiinta se zbatea intre viata si moarte?

Indiferent de postura in care ne-am afla , pe pragul mormantului are loc o intalnire de gradul 0 cu cel mai mare dusman al omului: moartea. Este o intalnire inevitabila…Este numai o chestiune de timp ca ea sa se intample… Cata dreptate avea poetul:

“Din zei de-am fi scoboratori,

C-o moarte tot suntem datori!” ( G. Cosbuc – poezia “Decebal catre popor” )

Mai curand sau mai tarziu, pregatiti sau surprinsi de sosirea ei, aceasta intalnire va avea loc cu certitudine. Dureros este faptul ca, deocamdata, din aceasta confruntare dintre viata si moarte, iese invingatoare mereu cea din urma. Deocamdata…

Avem in noi o teama instinctuala de moarte . Atat de mult ne temem de ea incat ajungem uneori chiar pana la negarea ei. Am intalnit persoane care, de teama mortii, evita sa rosteasca cuvantul “moarte”. Daca in textul unui imn religios apare temutul cuvant, acele persoane evita sa cante strofa respectiva.

Negarea realitatii mortii nu este insa o solutie, dupa cum strutul care isi ascunde capul in nisip nu va fi ferit de pericolele de care se teme. Ascunderea “dupa deget” este solutia naivilor…

Poate ca si tu traiesti acelasi sentiment ca si mine atunci cand meditezi la acest subiect: moartea, rupta din contextul general al luptei dintre bine si rau, reprezinta supremul absurd. Un evolutionist va avea intotdeauna mari dificultati in a explica existenta mortii. Daca dam la o parte religia, moartea  este pur si simplu absurda, fara nicio ratiune, fara nicio finalitate. Sa te nasti, sa fii ingrijit cu cea mai mare atentie de parinti, sa inveti 15-20 de ani pentru a te pregati profesional, apoi sa muncesti din greu intreaga viata…pentru ca in final sa mori. Este supremul absurd.

Care este rostul existentei noastre? Doar perpetuarea speciei? Dar aceasta fac si animalele…

Da, moartea este ceva cu totul absurd daca e scoasa din contextul marelui conflict cosmic dintre bine si rau, dintre Christos si Satana. Daca nu am avea la indemana revelatia Scripturii, nu am putea explica modul in care a aparut moartea in Univers, nu am putea sa-i intelegem sensul si, mai ales, nu am putea intelege mesajul de speranta pe care il transmite Dumnezeu tuturor celor ce trec prin “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ).

Biblia ne descopera ca moartea este un intrus in Creatia lui Dumnezeu. Ea nu a facut si nu va face niciodata parte din planurile Creatorului cu privire la creaturile Sale. Moartea este straina de caracterul Sau si de natura Sa , caci “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ). Exista o incompatibilitate deplina intre Creator, ca sursa a vietii, si notiunea de moarte, fapt ce face ca aceasta sa fie pe deplin si pentru totdeauna eliminata din noua Creatie fagaduita in profetie:

“El va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat , nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut.” ( Apocalipsa 21, 4 )

La finalul celor o mie de ani, Dumnezeu va face o lucrare radicala de curatire a Universului de tot ce a fost manjit de pacat si a purtat stigmatul mortii. Apocalipsa ne asigura ca insasi moartea si lociunta mortilor vor fi distruse pentru vesnicie, pentru a nu mai umbri fericirea creaturilor lui Dumnezeu ( vezi Apocalipsa 20, 14 ).

Desi cuvantul “moarte” a existat inca din primele zile in vocabularul primilor nostri parinti, sensul le era cu totul necunoscut. Creatorul i-a avertizat pe protoparintii nostri ca, in cazul neascultarii, moartea va patrunde in lume:

“Domnul , Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: “Poti sa mananci dupa placere din toti pomii din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el vei muri negresit.” ( Geneza 2, 16-17 ).

Dar tragedia s-a produs… Din clipa in care cei doi au ales calea spinoasa a neascultarii de Dumnezeu, moartea nu a mai fost un simplu cuvant din vocabularul lor. Ea a devenit realitate…O teribila si nedorita realitate…  “Gandul vesniciei” ( Eclesiastul 3, 11 ), sadit in fiinta lor de Insusi Creatorul, a devenit un zbor intrerupt, un zbor cu aripile frante. Prin caderea lor, Adam si Eva au atras intreaga omenire in prapastia pacatului , caci odata cu caderea lor in pacat, s-a prabusit si platforma pe care se aflau. Si, de atunci, toti urmasii lor s-au nascut in “valea umbrei mortii” ( Psalmul 23, 4 ), gustand din plin din amaraciunea pacatului. Desi inca purtam in noi acest “gand al vesniciei” , cu totii ne indreptam cu pasi mai mari sau mai marunti, mai agale sau mai grabiti, spre mormant.

“ De aceea, dupa cum printr-un singur om a intrat pacatul in lume, si prin pacat a intrat moartea, si astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor din pricina ca toti au pacatuit…” ( Romani 5, 12 )

Ce poate simti un om care isi vede frant zborul spre vesnicia pentru care a fost creat ? Ce uragane se dezlantuie in sufletul sau ! Cate ganduri agatate de tot atatea semne de intrebare isi fac cuibul in mintea sa tulburata !

In fiecare mormant deschis se prabuseste un intreg univers. Mormantul este o adevarata “gaura neagra” ce absoarbe cu nesat toate planurile, toate aspiratiile, toate visele si toata truda noastra de o viata.

In fata perspectivei mortii, reactia omului parcurge, de obicei, cateva etape, aproape mereu aceleasi:

1) Prima reactie in fata mortii este, de obicei, negarea ei. Cand primesti vestea mortii cuiva drag, primele cuvinte rostite sunt , de cele mai multe ori: “ Nu se poate ! Nu e adevarat ! “ Timpul trece insa , aducand cu el certitudinea ca moartea e o realitate, nu doar un vis urat de noapte.

2) Urmeaza revolta. Te revolti impotriva oamenilor care ar fi putut face ceva ca sa preintampine moartea, te revolti impotriva sistemului sanitar, impotriva  guvernului , impotriva celor care raspund de ordinea publica…Te revolti, in cele din urma, impotriva lui Dumnezeu, care a ingaduit ca persoana iubita sa moara… In astfel de momente de maxima traire emotionala, se aud adesea intrebari de genul: “De ce ai ingaduit, Doamne ?”, “Dumnezeule, unde erai cand a murit cel drag ?”, “De ce nu ai facut, Doamne, o minune ca sa-l salvezi?” …

3) Dupa ce flacarile revoltei incep sa se stinga, urmeaza o alta etapa: compatimirea si autocompatimirea. Obosit de lupta, incepi sa plangi si sa te plangi de soarta cruda care ti-a fost harazita. Inconstient, cauti ajutorul celor din jur,  asteptand de la ei intelegere, compasiune, sprijin…

4) In final, cand izvorul lacrimilor a secat, cand revolta sufletului s-a stins, lasi garda jos , te resemnezi si iti recunosti infrangerea . Resemnarea este ultima etapa prin care trece sufletul celui confruntat cu cel mai mare vrajmas al fiintei umane: moartea.

Desigur, de la caz la caz, pot exista mici variatii in derularea etapelor amintite, care , in esenta, nu sunt altceva decat niste trairi sufletesti profunde provocate de prezenta mortii.

Insa aceasta nu este totul. Mai exista o etapa, parcursa si traita doar de cei ce isi pun deplina incredere in Dumnezeu si in Cuvantul Sau: speranta. Ea este lumina de la capatul tunelului , e balsamul care ne vindeca aripile frante ale zborului spre vesnicie. In acest punct, acela al sperantei pe marginea unui mormant deschis, omenirea se imparte in doua:

1) Oameni fara nicio speranta, a caror singura filozofie de viata e concentrata in doua expresii devenite celebre : “Sa mancam si sa bem, caci maine vom muri “ ( Isaia 22,13 ) si “Dupa mine potopul !” Pentru acesti oameni mormantul este un punct, un epilog, un capitol incheiat definitiv. Expresiile necredintei sunt prezente mereu in limbajul lor, mormantul reprezentand pentru ei un “loc de veci” pentru un “somn de veci”.

2) Oameni care privesc cu nadejde pana dincolo de portile locuintei mortilor, spre acel timp in care Dumnezeu va nimici moartea pentru totdeauna si ii va readuce la viata pe cei de care trebuie sa ne despartim temporar.

“ Nu voim, fratilor, sa fiti in necunostinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati ca ceilalti, care n-au nadejde “. ( 1 Tesaloniceni 4, 13 )

Indraznesc sa te intreb deschis: tu din ce categorie faci parte ? In mormantul in care se odihneste cineva drag tie a fost ingropata si speranta ? As vrea sa te ajut si sa-ti ofer cateva motive de speranta, motive intemeiate nu pe filozofiile omenesti, ci pe Cuvantul lui Dumnezeu:

1) Atunci cand se refera la moartea de care avem parte cu totii, Biblia foloseste doua cuvinte aparent ciudate: “somn” si “adormire” ( in peste 50 de versete ).

Poate cel mai elocvent exemplu in acest sens este raspunsul pe care Mantuitorul il da ucenicilor cu ocazia mortii lui Lazar: “Lazar, prietenul nostru, doarme; dar Ma duc sa-l trezesc din somn.” ( Ioan 11, 11 ) Vesetul 13 ne asigura ca “Iisus vorbise despre moartea lui” si, pentru ca sa nu existe niciun dubiu, El precizeaza: “Lazar a murit “ ( vers. 14 )

Asadar, moartea aceasta nu este, in viziunea biblica, un final, un punct, dincolo de care se afla neantul. Ea este doar o virgula in povestea vietii. De ce se infricoseaza oamenii in fata mortii, crezand ca ea reprezinta sfarsitul ? Nu, sfarsitul nu se afla in aceasta moarte ! Mormantul nu e un “loc de veci”, iar odihna celui decedat nu e un “somn de veci”, asa cum se obisnuieste sa se spuna. Daca mormantul ar fi sfarsitul, Mantuitorul ne-ar fi spus lucrul acesta.

Somnul este o metafora deosebit de sugestiva. Cand cineva adoarme, el devine rupt de realitatea din jur. Unii muncesc, altii se distreaza in jurul lui, dar el nu stie ce se petrece. In somn nu mai percepi trecerea timpului: te culci si nu stii cand au trecut atat de repede ore si ore in care ai fost cu totul absent. De seara si pana dimineata, parca s-ar fi scurs o singura clipa. Asa este somnul mortii.

Dar metafora contine chiar in structura ei samburele sperantei: dupa “somn”, oricat ar fi el de lung si adanc, exista o “trezire”: invierea. Aceasta e speranta oricarui crestin: dincolo de somnul mortii, exista chemarea la inviere care va fi facuta la timpul potrivit de Creatorul tuturor lucrurilor. Problema care se ridica este insa alta: de care inviere vei avea parte ?  Caci “multi din cei ce dorm in tarana pamantului se vor scula: unii pentru viata vesnica, si altii pentru ocara si rusine vesnica.” ( Daniel 12, 2 )?

Depinde numai de tine !

2 ) Desi apare ca cel mai crunt blestem , moartea contine in sine, in conditiile pacatului,  si o binecuvantare .

Imi amintesc de bunica mea batrana si din ce in ce mai neputincioasa, cum plangea , dorind ca Dumnezeu sa o cheme la odihna. Avea dureri mari de picioare si privea moartea ca pe o eliberare… Cati oameni nu privesc lucrurile in acelasi  fel ?

Te-ai gandit vreodata cum ar arata pamantul nostru, plin de nelegiuiri de tot felul, fara sa existe moarte ?  Ar fi un adevarat iad…Un iad vesnic ! Pamantul ar fi suprapopulat cu bolnavi incurabili, care zi si noapte ar striga la Dumnezeu ca sa-i elibereze din chinurile interminabile. Ar trebui sa vietuim o vesnicie alaturi de criminali ca Nero, Hitler, Torquemada sau Jack Spintecatorul . Daca nu ar exista moartea,  raul s-ar dezvolta fara nicio limita, nelegiuitii ar prinde curaj si viata ar deveni insuportabila. Da, pamantul s-ar fi transformat intr-un adevarat iad …

Din aceasta perspectiva, moartea este un veritabil mijloc de franare si de control al raului pe care Creatorul il foloseste in final spre binele oamenilor.

3 ) Biblia vorbeste in cuvinte deosebit de mangaietoare despre moartea celor care L-au iubit si ascultat pe Dumnezeu.

Despre Avraam sta scris ca “si-a dat duhul si a murit dupa o batranete fericita, inaintat in varsta si satul de zile; si a fost adaugat la poporul sau.” ( Geneza 25, 8 )  Despre Isaac , Biblia ne spune ca “si-a dat duhul si a murit si a fost adaugat la poporul sau, batran si satul de zile.” ( Geneza 35, 29 )  Profetului Daniel ingerul ii spune : “Iar tu du-te, pana va veni sfarsitul; tu te vei odihni si te vei scula iarasi odata in partea ta de mostenire, la sfarsitul zilelor.” ( Daniel 12, 13 )

Oare greseste Cuvantul lui Dumnezeu in modul lui de exprimare ? Nu era mai corect sa se spuna ca acesti oameni au fost “scazuti” din poporul lor ? Nu lipsesc ei dintre noi ? De ce Biblia considera ca , prin moarte, cei credinciosi sunt “adaugati” ( nu scazuti ! ) la poporul lor ?

Aici intervine diferenta radicala de mentalitate. Noi, oamenii, percepem moartea ca pe o mare pierdere, ca pe o mare lipsa, un mare minus. In mentalitatea noastra, cei ce ne parasesc sunt “scazuti”, din poporul lor si lucrul acesta se observa in expresii ca “somn de veci”, “loc de veci”, etc. Chiar minusul pe care-l scriem pe piatra funerara a celor ce ne-au parasit, intre data nasterii si ca a mortii, oglindeste aceasta mentalitate.

Dumnezeu nu priveste moartea celor iubiti de El ca o pierdere. Pentru El, linia dintre data nasterii si cea a decesului se transforma intr-un mare “plus”. Imaginea sugerata de textul biblic este aceea a unui fruct  sau a unor grane coapte pe care cineva le aduna ca sa le puna la pastrare: “Vei intra in mormant la batranete, ca snopul strans la vremea lui.” ( Iov 5, 26 )

Privita din acesta perspectiva, moartea celor care au avut o relatie de prietenie cu Creatorul lor nu este o pierdere, ci un castig. Acesta e motivul pentru care psalmistul David afirma: “Scumpa este inaintea Domnului moartea celor iubiti de El.” ( Psalmul 116, 15 )

Mai mult decat atat, referindu-se la perioada de timp premergatoare revenirii in slava a Mantuitorului, o perioada de mare criza mondiala, profetul Ioan , inspirat de Duhul lui Dumnezeu, rosteste o fericire mai putin obisnuita: “ Si am auzit un glas din cer care zicea: “Scrie: Ferice de acum incolo de mortii care mor in Domnul ! Da, zice Duhul, ei se vor odihni de ostenelile lor, caci faptele lor  ii urmeaza !” ( Apocalipsa 14, 13 )

De unde acest optimism al Bibliei in fata celui mai temut dusman al omului ? Cum se face ca ea nu priveste moartea ca pe o tragedie, ci doar ca pe o umbra trecatoare, ca pe o ceata ce se va risipi la primele raze de soare ?

Raspunsul este Unul Singur: Iisus, Cel care Se recomanda pe Sine ca fiind “Cel dintai si Cel de pe urma” ( Apocalipsa 1, 17 ).

Cand te afli pe marginea unui mormant, te rog sa nu uiti niciodata ca nu moartea este cea de pe urma, ci Iisus este Cel de pe urma. Nu norul este vesnic, ci soarele. Fericiti sunt cei care, asemenea apostolului Pavel, pot spune cu seninatate: “Caci pentru mine a trai este Christos si a muri este un castig”. ( Filipeni 1, 21 )

4 ) Mantuitorul ne garanteaza: “Eu tin cheile mortii si ale locuintei mortilor”( Apocalipsa 1,18 )

Dumnezeu a incredintat creaturilor Sale tot felul de responsabilitati, idee sugerata de metafora cheii: un inger tine cheia Adancului ( Apocalipsa 20, 1 ); Mantuitorul ii da lui Petru ( si nu numai lui, ci tuturor ucenicilor !)  “cheile Imparatiei cerurilor” ( Matei 16, 19 ); invatatorii Legii detineau “cheia cunostintei”…

O singura “cheie” a pastrat-o Dumnezeu pentru Sine: “cheile mortii si ale locuintei mortilor”

“ Cand L-am vazut, am cazut cu fata la picioarele Lui ca mort. El Si-a pus mana dreapta peste mine si a zis: “Nu te teme ! Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale locuiuntei mortilor.” ( Apocalipsa 1, 17-18 )

Este incurajator sa stii ca Iisus are in mana Sa aceste chei ! Doar El, in calitate de Domn al vietii, are puterea sa deschida si sa inchida usa dintre lumea celor vii si a celor morti. Nici cei mai puternici oameni de pe pamant, nici ingerii plini de slava, nici demonii, nici chiar Satana nu pot inchide sau deschide aceasta usa. Cand va suna orologiul timpului, la implinirea vremii, Dumnezeu va deschide usa locuintei mortilor si nimeni nu I se va putea impotrivi.

Avem o garantie ca lucrurile se vor intampla asa ? Mormantul gol al Mantuitorului este garantia suprema. “Am fost mort si iata ca sunt viu in vecii vecilor”- ne asigura El. Pe acest fapt se intemeiaza credinta si speranta noastra.

“Nu ma tem de moarte, ci de vesnicia ei”-spunea Alexandru Vlahuta. Da, nu trebuie sa ne temem de moartea aceasta. Ea este doar un popas pe calea spre vesnicie de vesnicie. Daca exista insa un motiv de temere, atunci trebuie sa ne temem de adevarata moarte, cea pe care o vor gusta nelegiuitii dupa judecata finala a cerului. Aceea va fi cu adevarat vesnica…

Pe acest pamant traim cu totii in “valea umbrei mortii”. Repet: in “valea umbrei mortii”, nu in “valea mortii”. Si atunci, de ce sa ne temem de “umbre” ?

Un tata merge, impreuna cu fiica lui, la un serviciu de inmormantare. Decedase cineva drag si fiica nu poate intelege de ce a trebuit sa moara acea persoana ? Tatal incearca sa-i explice fiicei sale ca moartea aceasta nu este o tragedie atat de mare in comparatie cu adevarata moarte ce va urma judecatii lui Dumnezeu. In sinea lui, tatal se roaga lui Dumnezeu pentru intelepciunea de a da un raspuns multumitor fiicei sale.

Dar nu apuca sa-si incheie rugaciunea. Un TIR mare ii depaseste in viteza si, pentru cateva secunde, umbra acestuia trece peste masina lor, ascunzandu-le soarele. In clipa urmatoare, tatal se intoarce spre fiica si-i spune: “Ce ai prefera sa treaca peste noi: umbra camionului sau camionul insusi ? Vezi, fiica mea, moartea aceasta este doar o umbra a mortii vesnice de la sfarsit si de care vor avea parte doar cei ce-I vor intoarce spatele lui Dumnezeu.”

Nu te teme de umbre ! Moartea aceasta este doar o virgula in povestea vietii. “Daca ti-e frica sa mori, nu esti in stare sa traiesti”-spunea James Baldwin. Ne asteapta o inviere mareata si o vesnicie traita alaturi de Cel care S-a numit pe Sine “Invierea si Viata”( Ioan 11, 25 ). Iar lacrimile care acum iti mai curg pe obraz atunci cand “umbra mortii” trece peste cineva drag, iti vor fi sterse chiar de mainile strapunse pe Golgota. Iisus Insusi ne promite lucrul acesta:

“El va sterge orice lacrima din ochii lor si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tanguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintai au trecut…

Amin ! Vino, Doamne, Iisuse !” ( Apocalipsa 21, 4 ; 22 ,20 )

Lori Balogh