Psalmul 1 – Secretul fericirii

Psalmul 1 – Secretul fericirii

1. „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi, nu se oprește pe calea celor păcătoși și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori!
2. Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului, și zi și noapte cugetă la Legea Lui!
3. El este ca un pom sădit lângă un izvor de apă, care își dă rodul la vremea lui și ale cărui frunze nu se veștejesc: tot ce începe, duce la bun sfârșit.
4. Nu tot așa este cu cei răi: ci ei sunt ca pleava pe care o spulberă vântul.
5. De aceea cei răi nu pot ține capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți.
6. Căci Domnul cunoaște calea celor neprihăniți, dar calea păcătoșilor duce la pieire”.

„Ferice de omul…”

Uneori mă întreb dacă David nu era cumva un idealist. Să vorbești despre fericire într-o lume dominată de suferințe de tot felul, culminând în final cu suferința supremă – moartea, pare a fi dovadă că nu trăiești cu picioarele pe acest pământ.

Sau poate că lumea în care a trăit psalmistul acum circa trei milenii era cu totul diferită de a noastră !? … Poate că pe vremea aceea oamenii aveau mai multe șanse să fie fericiți. Ei nu aveau deasupra capului lor amenințarea nucleară, nu cunoșteau șomajul, atentatele teroriste, accidentele de mașina sau aviatice, nu știau ce înseamnă poluarea, mizeria de pe internet, crizele economice și financiare…

Și totuși, esența naturii umane nu s-a schimbat prea mult. Lumea în care trăia David avea și ea problemele ei, neliniștile și crizele ei. V-ar fi plăcut să trăiți în acea lume? Credeți că ați fi fost mai fericiți atunci decât acum?

David începe „Cartea de laude” ( Cartea Psalmilor ) cu una dintre numeroasele fericiri rostite în Psalmi: „Ferice de omul…” Da, aceasta este vestea cea bună pe care o găsim în Psalmi: omul păcătos, lovit fără cruțare din toate direcțiile și gustând din plin cupa amară a suferinței, are încă deschis drumul spre fericire.

Când David vorbește despre posibilitatea ca omul păcătos să fie din nou fericit, el ne vorbește din propria experiență. Aruncați o scurtă privire asupra vieții lui. Cine poate spune că David a avut o viață ușoară? Să fii unsul Domnului și totuși să fii pribeag prin pustiuri și printre străini, având sabia lui Saul deasupra capului zi și noapte, nu era ușor ! Să cazi în păcatul adulterului, tu, împăratul poporului ales, iar apoi să-ți recunoști public păcatul, nu a fost ușor ! Să ai un copil pe care îl iubești din tot sufletul, dar care să-ți dorească nu doar tronul, ci chiar moartea, nu a fost ușor ! Să fii dușmănit de toate popoarele din jur, având înainte mereu perspectiva războiului, nu era ușor !

Și totuși, David era un om fericit. Care a fost secretul? David găsise Izvorul fericirii și nu s-a îndepărtat de el până la sfârșitul vieții: „Eu zic Domnului: „Tu ești Dumnezeul meu. Tu ești singura mea fericire” ( Psalmul 16, 2 )

„Calea celor păcătoși” 

 Psalmul 1 este construit pe scheletul unei antiteze între omul neprihănit și omul rău. Primele trei versete zugrăvesc caracterul celui neprihănit; următoarele două ( vers. 4‑5 ) zugrăvesc caracterul celui rău, în timp ce finalul psalmului ( vers. 6 ) este o subliniere a acestei antiteze și, în același timp, concluzia psalmului.

Un prim adevăr pe care psalmistul îl subliniază încă de la început este acela că păcatul nu constă atât de mult într-o vorbă necugetată rostită sau o faptă rea săvârșită, ci în atitudinea pe care o are omul după ce a făcut un anumit păcat.

„Toți greșim în multe feluri…” – spune apostolul Iacov ( Iacov 3, 2 ). Se pot întâmpla accidente. Poți rosti un cuvânt jignitor, care rănește adânc chiar ființă cea mai dragă. Poți face un gest cu urmări grave… Oricui i se poate întâmpla acest lucru. Dar ce faci după aceea? Regreți și încerci să îndrepți răul făcut sau te dezvinovățești și continui în a face răul?

Latinii spunea pe vremuri: „Erare humanum est; perseverare, diabolicum” ( „A greși este omenește; a persevera în greșeală este diabolic” ). Câtă dreptate aveau acești păgâni ! Biblia ne oferă suficiente dovezi că și pe Dumnezeu Îl interesează mai mult ceea ce facem după ce am comis un păcat. Suntem asigurați că El îi va judeca pe oameni după „căile” lor ( Iov 34, 11; Ieremia 32, 19) și după „umbletele” lor ( Ezechiel 33, 20 ).

Cât de încurajator este acest gând ! Adesea suntem dezamăgiți de un cuvânt pe care l-am rostit neatent sau de o faptă rea pe care am făcut-o. Dar să nu uităm: pe Dumnezeu Îl interesează mai mult calea și tendința vieții noastre. Pe El Îl interesează filmul vieții, nu fotografiile care ne surprind în anumite momente nefavorabile nouă. Păcatul poate fi un accident în viața unui copil al lui Dumnezeu, iar nu o atitudine permanentă.

Psalmul 1 zugrăvește păcatul ca fiind nu doar un gest sau o faptă, ci o atitudine, o mentalitate, o cale – „calea celor păcătoși” ( vers. 1 ). Și psalmistul ne mai spune ceva foarte important: dacă vrem să fim fericiți, trebuie să ne ferim de aceasta „cale”.

Trei ipostaze: a te duce, a te opri și a te așeza

Deoarece păcatul înseamnă mai mult decât un cuvânt, un gest sau o faptă, și pentru că el este în primul rând o cale, în mod firesc trebuie să existe și niște etape pe care le parcurge un om care se afla pe această „cale”. Etapele sunt surprinse de psalmist încă din primul verset:

„Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor răi ( 1 ), nu se oprește pe calea celor păcătoși ( 2 ) și nu se așază pe scaunul celor batjocoritori ( 3 ).”

1) Prima etapă: a te duce la sfatul celor răi sau, cu alte cuvinte, a te duce spre calea celor păcătoși.

Poate că te afli pe drumul cel bun, ești împăcat cu Dumnezeu și cu semenii, dar, din curiozitate sau plictiseală, ești ademenit de perspectiva unei fericiri mai depline. Vrei să afli ce e dincolo de gard. Eva a făcut lucrul acesta și a plătit scump… Ferice de omul care nici din curiozitate și nici măcar pentru o clipă nu-și părăsește drumul pentru a vedea ce se află pe calea celor răi.

Iosif ne este model în această privință. La vârsta tinereții, singur într-o societate cu totul străină și trăind într-un mediu cu totul corupt și ademenitor, Iosif rezistă în fața ispitei cu trup de femeie: „Cum aș putea să fac un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” ( Geneza 39, 9 ). La doar 17 ani, tânărul Iosif refuză categoric să se ducă „la sfatul celor răi”. A avut tăria să spună „Nu !” căii păcatului și acest lucru a însemnat secretul fericirii lui de mai târziu.

Cuvântul Scripturii ne îndeamnă: „Ochii tăi să privească drept și pleoapele tale să caute drept înaintea ta. Cărarea pe care mergi să fie netedă și toate căile tale să fie hotărâte. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga și ferește-te de rău !” ( Proverbe 4, 25‑27 ). Sau, altfel spus: Închide ușa ispitei ori de cate ori e posibil ! Acesta e primul secret al fericirii.

2) A doua etapă: a te opri pe calea celor păcătoși

Dacă ai fost amăgit într-un moment de neatenție și te-ai trezit pe calea celor păcătoși, nu te descuraja ! Fericirea mai este încă posibilă. Cu o condiție însă: Nu te opri pe această cale ! Nici măcar pentru o zi, nici măcar pentru o clipă.

Da, fericirea mai este posibilă – o fericire târzie și precedată de o experiență tristă. Însă Domnul poate transforma blestemul în binecuvântare ( Neemia 13, 2 up. ). Dorești un exemplu? Poate că cel mai potrivit exemplu este experiența lui David, cel care s-a dus accidental pe calea celor păcătoși, dar nu s-a oprit pe ea. Atitudinea lui după ce a căzut în păcat o vedem zugrăvită în cunoscutul psalm al pocăinței lui – Psalmul 51.

A mai fost posibilă fericirea pentru un om ca David după cele pe care le-a făcut? Iată ce raport ne oferă Biblia referitor la sfârșitul vieții acestui om: „A murit la o bătrânețe fericită, sătul de zile, de bogăție și slava…” ( 1 Cronici 29, 26‑28 )

3) A treia etapă: a te așeza pe scaunul celor batjocoritori

Cel care a ajuns în acest moment al experienței lui cu păcatul este în cel mai mare pericol. Aici nu mai putem vorbi de amăgire sau de un păcat comis accidental, din lipsă de veghere. Avem de-a face cu o atitudine definitivă, iremediabilă a omului. Nimeni și nimic nu-l mai poate întoarce din alegerea sa. Atâta timp cât omul e în picioare și aleargă, mai poți spera să-și schimbe sensul vieții. Dar când acel om se așază, acesta e semnul că e hotărât să rămână acolo. Alegerea sa e definitivă de partea păcatului.

Despre astfel de oameni scrie apostolul Pavel că „au fost luminați odată, și au gustat darul ceresc, și s-au făcut părtași Duhului Sfânt, și au gustat Cuvântul cel bun al lui Dumnezeu și puterile veacului viitor, și care totuși au căzut.” ( Evrei 6, 4‑6 ) Știți ce au în comun acești oameni? Spiritul batjocoritor față de credință, față de valorile Bibliei și față de oamenii care se „încăpățânează” să-și pună încrederea în Dumnezeu.

Apostolul Petru ne atrage atenția că, pe măsură ce ne apropiem de sfârșit, numărul acestora se va mări ( vezi 2 Petru 3, 3‑5 ). Este vorba de așa-numitul „păcat cu mâna ridicată” ( păcatul cu voia, în V. T.) sau „hula împotriva Duhului Sfânt” ( în N. T. – Matei 12, 31‑32 ). Pentru un astfel de om nu mai există cale de întoarcere. Nu pentru că Dumnezeu nu l-ar mai primi, ci pentru că el nu mai dorește întoarcerea. S-a așezat pe scaunul celor batjocoritori și se simte bine acolo. E ca la el acasă…

Există o limită în orice lucru. Există o limită și în privința harului lui Dumnezeu. Nimeni însă nu cunoaște această limită, nimeni nu știe cât de departe poate merge în păcat și apoi să se poată întoarce. Cei care studiază marile căderi de apă ( cascadele ) știu că există un punct critic dincolo de care nu mai e posibilă întoarcerea.

Preotul Constantin Galeriu spunea odată pe un post de televiziune: „Nu poate omul păcătui cât poate ierta Dumnezeu.” Sună frumos și deosebit de încurajator, dar nu și biblic. Mântuitorul ne învață că există o limită dincolo de care harul nu mai poate acționa iar jertfa Sa devine zadarnică. Iuda este un exemplu în acest sens. După trei ani și jumătate de instruire alături de Iisus, el alege „să se ducă la sfatul celor răi, să se oprească pe calea celor păcătoși și să se așeze ( definitiv ) pe scaunul celor batjocoritori”.

„Iuda, după ce a luat bucățica, a ieșit afară în grabă. Era noapte…” ( Ioan 13, 30 ) Acesta a fost punctul culminant al vieții lui, momentul alegerii lui definitive când „s-a așezat” pe scaunul celor care-L batjocoreau pe Fiul lui Dumnezeu venit să mântuiască lumea.

A fost Iuda mai fericit părăsindu-L pe Iisus? Nicidecum ! Regrete tardive, zbucium sufletesc, iar în final – spânzurătoarea. Iar la sfârșitul tuturor lucrurilor, pe Iuda îl așteaptă și judecata finală…

Plăcerea Legii

Dar oare fericirea omului constă doar în abținerea de la rău? În lume există o mulțime de oameni „morali” care nu fac rău nimănui ( cel puțin în aparență! ). Pe astfel de oameni îi fericește psalmistul?

Dacă primul verset al Psalmului 1 ne vorbește despre un creștinism pasiv, care se rezumă doar la a nu face rău, începând cu versetul 2 ne este prezentată imaginea unui creștinism activ: „Ci își găsește plăcerea în Legea Domnului și zi și noapte cugetă la Legea Lui.”

V-ați întrebat vreodată: Ce plăcere poate să găsească un om în a medita asupra unor legi care îi limitează libertatea? Evident, niciuna. Psalmistul reușește să treacă dincolo de litera dură și rece a Legii, încercând, prin cugetare, să înțeleagă caracterul Legiuitorului și principiile guvernării Sale.

Este cunoscut faptul că orice lege oglindește caracterul celui care a dat-o. Cu atât mai mult, Legea morală este, dincolo de litera ei, oglindirea caracterului lui Dumnezeu. Găsim aici exprimarea armoniei perfecte care trebuie să existe între dragostea față de Dumnezeu și ascultarea față de Legea Sa. Nu poți să-L admiri și să-L iubești pe Creator dacă nu admiri și nu recunoști că valabile principiile exprimate în Lege.

Aici începe drumul spre fericirea deplină… „Dar cine își va adânci privirile în Legea desăvârșită, care este Legea slobozeniei, și va stărui în ea, nu ca un ascultător uituc, ci ca un împlinitor cu fapta, va fi fericit în lucrarea lui.” ( Iacov 1, 25 )

Ideea de a cugeta „zi și noapte” la Legea lui Dumnezeu pare fanatică dacă nu e înțeleasă corect. Nici vorbă să avem de-a face aici cu spălarea creierului ! David vrea să sublinieze nevoia de permanență și continuitate în ceea ce privește cunoașterea de Dumnezeu prin cugetarea la Legea Sa.

Cuvântul lui Dumnezeu e prea important pentru a-l lăsa la discreția emoțiilor și a dispoziției sufletești de moment. Mântuitorul ne asigură că de cunoașterea lui Dumnezeu depinde viața veșnică ( Ioan 17, 3 ). Așadar, fericit este omul care în mod regulat își ia timp de calitate pentru a-și cunoaște Dumnezeul ! În definitiv, oare nu trebuie să știm Cine este Cel lângă care sperăm să petrecem veșnicia? Cum ar arăta viața veșnică trăită lângă un Dumnezeu pe care nu-L cunoști?

„Un (p)om sădit”

Iată imaginea desăvârșită a omului care a găsit fericirea. Sau, mai corect spus, a omului pe care l-a găsit fericirea. De ce afirm acest lucru? Pentru că ideea ne este sugerată de expresia „un pom sădit”.

Ați văzut vreodată pomi umblând de colo-colo în căutarea izvorului? „Ce întrebare absurdă !” – ar zice unii. Nu, nici eu n-am văzut așa ceva, deși am umblat mult în mijlocul naturii. Pomul din Psalmul 1 a ajuns lângă izvor nu pentru că el s-a dus acolo, ci pentru că cineva l-a sădit acolo. El nu are niciun merit. Singura lui menire este să-și întindă rădăcinile spre izvor și apoi să aducă rodul așteptat.

Dacă mi-ar cere cineva să-i arăt un verset biblic care condamnă îndreptățirea prin fapte, atunci aș arăta spre acest verset. Adjectivul „sădit” cuprinde întreaga teologie a îndreptățirii prin credință, a mântuirii prin har, nu prin fapte.

Este evident: omul care-L caută pe Dumnezeu și care cugetă la caracterul Lui nu va cunoaște niciodată ce înseamnă seceta spirituală. Din inima lui vor curge „râuri de apă vie”, conform făgăduinței Mântuitorului ( Ioan 4, 14 ).

Dar rămâne o nedumerire: psalmistul vorbește și de frunzele pomului, nu doar de roadele lui. Știm ca roadele sunt folositoare. Dar frunzele? Cui folosesc frunzele (p)omului? Evangheliile ne prezintă două cazuri în care Mântuitorul a blestemat un smochin pentru că nu avea roade ( Luca 13, 6‑9 și Marcu 11, 12‑14 ). Dar atenție ! Iisus a blestemat (p)omul nu pentru că avea frunze, ci pentru că nu avea roade. Frunzele sunt podoaba unui (p)om, dar dacă el nu aduce și rod, el nu-și atinge menirea.

Lângă un (p)om care are doar frunze poți muri de foame admirându-i coroana. Nu frunzele îi hrănesc pe cei înfometați de lângă noi, ci roadele noastre: faptele de sacrificiu pentru semenii noștri. De aceea criteriul cerului la judecata finală va fi: „După roadele (nu frunzele! ) lor îi veți cunoaște” (Matei 7, 20). Oricât de frumos ar fi un (p)om vara, ceea ce contează la venirea iernii nu sunt frunzele, care oricum cad și putrezesc, ci roadele pe care le-a oferit trecătorilor flămânzi.

„Tot ce începe duce la bun sfârșit” – continuă psalmistul. Ideea completează imaginea (p)omului roditor. Un (p)om care se rezumă doar la împodobirea cu frunze, fără a aduce rod, nu duce la bun sfârșit planul Creatorului cu privire la el. Frunzele sunt necesare fotosintezei, iar fotosinteza există pentru a produce rod. Un (p)om fără rod s-a oprit la jumătatea drumului. Și, dacă nu se îndreaptă, mai curând sau mai târziu va fi tăiat. Pentru totdeauna…

„Cei răi”

„Nu tot așa este cu cei răi…” Așa începe antiteza pe care este construit Psalmul 1. Expresia „nu tot așa” vrea să ne spună că acești oameni, spre deosebire de primii:

1) Nu sunt fericiți.

2) Nu-și găsesc plăcerea în Legea Domnului.

3) Nu sunt „sădiți”, ci cresc la întâmplare.

4) Nu sunt adăpați de izvor, ci suferă de secetă spirituală.

5) Nu aduc roade, sau, dacă le aduc, sunt roade rele.

6) Încep multe proiecte, dar nu le finalizează.

Esența răutății lor este atitudinea de răzvrătire față de voința lui Dumnezeu exprimată în Legea sa. Din această atitudine se nasc toate gândurile, cuvintele și faptele lor rele, căci păcat înseamnă tot ceea ce face omul atunci când este despărțit de Dumnezeu.

„Ci ei sunt că pleava pe care o spulberă vântul” ( vers. 4 ) Iată comparația perfectă care ne arată că păcatul împreună cu cei care îi slujesc nu au niciun viitor. Ce contrast între un pom bine udat, care aduce roadele așteptate, și un pumn de pleavă, spulberată la cea mai mică adiere de vânt !

Compararea celor răi cu pleava ne aduce în atenție un adevăr dureros pentru o anumită categorie de oameni. Pentru „construcția” bobului de grâu pleava nu reprezintă decât o simplă schelă, bună doar pentru protejarea bobului fragil, până ce acesta ajunge la maturitate. Când bobul de grâu devine copt, pleava nu mai folosește la nimic. Ideea desprinsă de aici este aceea că Dumnezeu se poate folosi de condițiile păcatului de pe pământ, de oamenii răi și răzvrătiți, pentru ca să-i crească și să-i maturizeze spiritual pe copiii Săi. Când aceștia ajung la maturitatea spirituală cerută, pleava, asemenea unei schele îndepărtate de pe clădirea terminată, este spulberată de vânt.

„Ziua judecății”

„De aceea, cei răi nu pot ținea capul sus în ziua judecății, nici păcătoșii în adunarea celor neprihăniți” ( vers. 5 ) A ține capul sus este o manifestare a demnității și a curajului răspunderii. Nu este însă cazul celor care în întreaga lor viața au întors spatele lui Dumnezeu.

Când sunt cântăriți în balanța cerului, după standardul moral al Legii pe care au disprețuit-o, cei răi sunt găsiți ușori. Mult prea ușori… Sentința rostită asupra împăratului Belșațar: „Ai fost cântărit în cumpănă și ai fost găsit ușor” ( Daniel 5, 27 ) va fi auzită de mulți oameni în marea zi a judecății.

Mă întreb cu toată seriozitatea: În acea zi a adevărului, voi fi găsit grâu sau pleava? Voi ține capul sus în fața Divinului Judecător, spunând asemenea lui Iov: „Inima nu mă mustra pentru niciuna din zilele mele?” ( Iov 27, 6 )

În fața dreptului Judecător, a cărui privire va pătrunde până în cele mai adânci cute ale sufletului, cei răi nu vor mai găsi niciun argument în favoarea poziției lor. Vor amuți asemenea omului fără haina de nuntă din parabolă ( vezi Matei cap. 22 ). Își vor aduce aminte de toate ocaziile în care Duhul Sfânt i-a chemat la pocăință, de toate dovezile dragostei lui Dumnezeu, de marele sacrificiu de pe Golgota pe care l-au respins…

Ziua judecății va reprezenta momentul adevărului, când oamenii își vor mușca buzele și vor scrâșni din dinți la gândul că au pierdut pentru totdeauna șansa de a fi mântuiți. Cât de ușor au pierdut veșnicia ! … Aceasta este esența morții adevărate – moartea a doua.

„Domnul cunoaște”

Finalul Psalmului 1 este o încurajare pentru cei ce se încred în Dumnezeu, deși nu-I înțeleg întotdeauna planurile. Este oare suficient ca El să cunoască drumul meu? Nu ar trebui să cunosc și eu acest drum?

Setea de cunoaștere a viitorului i-a împins pe mulți oameni în brațele ocultismului. La o cerere atât de mare există și o ofertă pe măsură: astrologie, chiromanție, vrăjitorie, spiritism, clarviziune, profetism, dar și preoți care citesc în „cărți”.

Creștinul are însă o altă opțiune. Pentru el e suficient să știe că Dumnezeu îi cunoaște calea. La urma-urmei, la ce ne-ar folosi să ne cunoaștem viitorul? Cine dintre noi ar rezista să cunoască toate necazurile prin care va trece până la sfârșitul vieții? La ce i-a folosit lui Saul, aflat în „vizită de lucru” la vrăjitoarea din En-Dor, să știe că a doua zi va muri pe câmpul de luptă?

Când Mântuitorul i-a chemat pe ucenici la slujire, le-a spus El toate necazurile prin care vor trece? Cu siguranță ca ucenicii s-ar fi speriat dacă ar fi știut dinainte prin ce persecuții vor trece. Însă, pe măsură ce L-au cunoscut pe Domnul lor, ei au dobândit și maturitatea spirituală necesară pentru a înțelege câte ceva din viitorul caii lor.

Nu sunt decât două căi: cea a neprihănirii, având promisiunea vieții veșnice, și cea a răutății, care nu are alt final decât pieirea veșnică. În fața marelui standard al Legii lui Dumnezeu nu există nuanțe de gri, ci doar alb și negru. Cel care crede că poate trăi între cele două căi, într-o zona neutră, se înșeală amarnic.

Și acum concluzia: Dacă Domnul îmi cunoaște calea, pentru mine e suficient să văd doar un singur pas – cel care urmează. Și mai e ceva important: acest pas care urmează, doresc să-l fac cu El ținându-mă de mână. Îmi e îndeajuns…

Lori Balogh