Psalmul 2 – O cântare a Unsului Domnului

Psalmul 2 – O cântare a Unsului Domnului

1. „Pentru ce se întărâtă neamurile și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșerte?
2. Împărații pământului se răscoală, și domnitorii se sfătuiesc împreună împotriva Domnului și împotriva Unsului Său, zicând:
3. „Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor! „
4. Cel ce șade în ceruri râde, Domnul Își bate joc de ei.
5. Apoi, în mânia Lui, le vorbește și-i îngrozește cu urgia Sa, zicând:
6. „Totuși, Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt. „
7. „Eu voi vesti hotărârea Lui” – zice Unsul – „Domnul Mi-a zis: „Tu ești Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.
8. Cere-Mi, și-Ți voi da neamurile de moștenire, și marginile pământului în stăpânire!
9. Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier și le vei sfărâma ca pe vasul unui olar. „
10. Acum, dar, împărați, purtați-vă cu înțelepciune! Luați învățătură, judecătorii pământului!
11. Slujiți Domnului cu frică și bucurați-vă, tremurând.
12. Dați cinste Fiului, ca să nu Se mânie, și să nu pieriți pe calea voastră, căci mânia Lui este gata să se aprindă! Ferice de toți câți se încred în El!”

 

„Tot ce este scris despre Mine”

A cui inimă nu a vibrat, cel puțin odată în viață, la auzul impresionantului cor „Aleluia” din „Oratoriul Mesia” de Handel? Însă puțini dintre cititorii Bibliei știu că o parte din recitativele care preced acest cor din partea a doua a oratoriului se bazează pe versetele 1‑4 și 9 din Psalmul 2.

Într-adevăr, ne aflăm în fața primului dintre psalmii mesianici și, probabil, în fața unuia dintre acele pasaje biblice ale Vechiului Testament de care s-a folosit Mântuitorul pentru a le dovedi ucenicilor, după înviere, că El era Mesia cel profetizat cu secole și milenii în urmă.

„Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când eram cu voi, că trebuie să se împlinească tot ce stă scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci și în Psalmi. Apoi le-a deschis mintea ca să înțeleagă Scripturile.” (Luca 24, 44‑45)

Iată de ce acest psalm este supranumit și „imnul misionar al lui Mesia”. Cu privire la interpretarea Psalmului 2, comentatorii sunt împărțiți. Unii consideră că el anunță întronarea regelui David. Apare însă o mare problemă legată de această interpretare: multe dintre lucrurile amintite aici nu se potrivesc lui David, ci doar lui Mesia, lui Christos Împăratul.

Alți comentatori îi atribuie Psalmului 2 o origine postexilică, anunțând venirea lui Mesia. Aceștia neagă faptul că David ar fi autorul psalmului. Însă, pentru a accepta această opinie, ar trebui să punem la îndoială afirmația apostolilor care îi atribuie lui David paternitatea acestui psalm ( vezi Fapte 4, 25 ). După exilul babilonian, dispărând speranța instaurării monarhiei davidiene, s-a dezvoltat interpretarea mesianică și escatologică a psalmilor regali, între ei numărându-se și cel despre care discutăm acum.

Unii părinți ai Bisericii ca Ciprian, Ambrozie, Ioan Gură de Aur și Theodoret au văzut în acest psalm reprezentarea nașterii lui Christos, în timp ce alți părinți ai Bisericii ca Iustin, Lactanțiu și Ilarie au văzut în el prevestirea botezului lui Iisus la Iordan.

Oricum, indiferent de interpretarea dată de unii sau alții, Psalmul 2 ocupa un loc important în spiritualitatea creștină, lucru dovedit de faptul că el este citat de șapte ori de autorii Noului Testament.

 

Privire generală

     La o privire atentă, putem observa legătură strânsă care există între primii doi psalmi:

– Dacă primul se bazează pe antiteza dintre cele două căi pe care le poate alege un om, ca individ, cel de-al doilea redă antiteza dintre cele două atitudini pe care le poate alege un popor.

– De asemenea, în ambii psalmi găsim enunțată câte o fericire ( binecuvântare ): Psalmul 1 începe cu o fericire, în timp ce Psalmul 2 se încheie cu o fericire.

– Dacă Psalmul 1 este unul moral, arătându-ne datoria, Psalmul 2 este unul evanghelic, descoperindu-L pe Mântuitorul.

Psalmul 2 este unul dintre „psalmii regali” sau „împărătești”. Se presupune că inițial el era folosit la ceremonia de încoronare a regilor, dat fiind faptul că el exprima teologia regalității în general, în care regele este reprezentantul lui Dumnezeu care veghează la împlinirea voinței Lui.

Creștinii au interpretat întotdeauna Psalmul 2 ca o profeție care anunță regatul mesianic al lui Christos. În ceea ce privește tema psalmului, ea ar putea fi exprimată laconic astfel: „Omul propune, Dumnezeu dispune”. Din întregul lui cuprins răzbate ideea zădărniciei răzvrătirii omului împotriva Creatorului său, arătând spre fericirea acelor popoare care își pun încrederea în Fiul lui Dumnezeu.

Din punct de vedere structural, Psalmul 2 este alcătuit din patru părți, fiecare strofă conținând aproape același număr de cuvinte:

– Strofa 1 ( versetele 1‑3 ) redă tabloul celor puternici de pe pământ, care se răzvrătesc împotriva lui Dumnezeu și a lui Mesia.

– Strofa 2 ( versetele 4‑6 ) vorbește despre disprețul Domnului față de ocările și răzvrătirea omului, întronându-L pe Mesia.

– Strofa 3 (versetele 7‑9) Îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu contemplând decretul care a făcut din El posesorul legal al lumii.

– Strofa 4 ( versetele 10‑12 ) conține sfatul ca oamenii să se supună Unsului lui Dumnezeu, precum și binecuvântarea finală pentru toți cei care se încred în Fiul lui Dumnezeu.

Comentând acest psalm, un autor vede în sucesiunea celor patru tablouri o cameră de filmat imaginară îndreptată când spre pământ, când spre cer. Dacă în primele trei versete intră în „emisie” camera de pe pământ, în următoarele trei versete intră cea din cer. Apoi, în versetele 7‑9, camera din cer se mută la dreapta Tatălui, aducându-L în prim-plan pe Fiul Său, pentru ca în final camera de pe pământ să intre iar în emisie.

 

„Pentru ce se întărâtă neamurile? „

     Psalmul 2 începe brusc, prezentând tabloul unei coaliții universale ridicată împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său. Cele două întrebări pe care și le pune psalmistul: „Pentru ce se întărâtă neamurile și pentru ce cugetă popoarele lucruri deșerte? ” ar putea fi exprimate și altfel: „De ce sunt popoarele, împreună cu conducătorii lor, atât de porniți împotriva lui Dumnezeu și a Fiului Său? ” David nu poate înțelege de ce există în lumea noastră o asemenea stare de spirit.

Dar noi oare înțelegem? Priviți în jur și uimiți-vă câtă răzvrătire există împotriva ideii de Dumnezeu. Chiar și într-o lume care își zice creștină ! Câtă dreptate avea Nicolae Iorga când spunea că „oamenii l-au închis pe Dumnezeu în biserică pentru că ei să fie liberi în lume”! Într-adevăr, omului păcătos nu îi convine ideea existenței unui Stăpân față de care este responsabil și căruia Îi datorează o închinare adecvată. Spiritul luciferic pătruns în om nu face casă bună cu ideea de supunere, ascultare și dragoste față de Creator. De aici și până la o coaliție universală ridicată împotriva lui Dumnezeu nu mai e decât un pas.

În lumina acestei stări de lucruri descrisă de psalmist, înțelegem și mai bine măreția sacrificiului lui Christos, căci aici, în această lume „întărâtată” împotriva guvernării divine, a venit El ca să ne mântuie prin jertfa Sa.

„Pentru ce cugetă popoarele lucruri deșerte? ” – se întreabă psalmistul. Cum să nu fie deșerte, zadarnice, aceste gânduri ale omului păcătos și răzvrătit? Fie că acceptă, fie că nu acceptă, Dumnezeu tot există… Fie că se supun, fie că nu, un Stăpân tot guvernează peste întregul univers… Fie că le place, fie că nu le place, o închinare adevărată tot există și ea trebuie adusă Lui.

Parafrazând primul verset al Psalmului 2, Luther spunea: „Cum pot să izbutească cei ce se ridică împotriva lui Iehova și a Christosului Lui? „ Versetele doi și trei vorbesc despre o răzvrătire fățișă ale popoarelor față de Dumnezeu și Fiul Său:

„Să le rupem legăturile și să scăpăm de lanțurile lor !” Care sunt aceste „lanțuri”? Nu e greu de înțeles, dacă aruncăm o privire în lumea din jur. Legea lui Dumnezeu a fost privită întotdeauna ca un „lanț” care restrânge libertatea omului păcătos ce se vrea independent față de orice autoritate morală. Gândul acesta i-a fost inoculat omului încă din Eden de către „șarpele cel vechi, diavolul și Satana, acela care înșeală întreaga lume” ( Apocalipsa 12, 9 ). El i-a făcut pe primii noștri părinți să creadă că Dumnezeu le-a restrâns libertatea prin Legea Sa, că ei aveau ochii închiși și viziunea limitată și că doar trecând peste „lanțul” Legii vor fi liberi cu adevărat.

Câtă naivitate ! Omul, despre care Iov spune că „se naște și e tăiat ca o floare; fuge și piere că o umbră” ( Iov 14, 2 ), acest om atât de vulnerabil și slab, a cărui viața stă agățată într-un fir de păianjen, are tupeul să se ridice împotriva Cratorului întregului univers, cel în mâna căruia stau toate lucrurile, inclusiv propria lui viață.

Acest pasaj din psalmul 2 este citat de apostoli în Fapte 4, 27, aplicându-l literal la sfatul și coaliția realizată între Irod, Pilat, evrei și romani pentru a-L răstigni pe Iisus. Însă aplicația psalmului este mult mai largă, cuprinzând spiritul de răzvrătire universal al omului împotriva Creatorului său.

„Unsul” ( ebr. „mashiach” ) – Conform unui obicei și ritual străvechi, preoților și împăraților consacrați pentru lucrarea lor li se turnă untdelemn pe cap, semn al sfințirii ( punerii lor deoparte ) pentru o lucrare specială. Unii au atribuit calitatea de „uns” și titlul de Fiu al lui Dumnezeu împăratului David. Însă contextul întregului psalm se referă la Cineva cu o poziție mult superioară unui om, fie el chiar împăratul David. „Unsul” din Psalmul 2 nu poate fi decât Christos, Fiul lui Dumnezeu ( versetul 7 ). Ca un argument în acest sens este interpretarea Psalmului 2 de către apostolii Bisericii primare:

„Și noi va aducem vestea această bună că făgăduință făcută părinților noștri Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Iisus, după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” ( Fapte 13, 33 ).

 

„Cel ce șade în ceruri râde”

     Ce spuneți despre un Dumnezeu care râde și își bate joc de planurile oamenilor? Să fie vorba de acel râs malițios pe care îl vedem atât de des pe chipurile semenilor noștri? Imaginea unui Dumnezeu care râde de oamenii răi apare și în alți psalmi ( Psalmul 37, 13; 59, 8 ), ea părând să intre în contradicție cu ideea de dragoste infinită despre care ne vorbește Biblia. Pentru a depăși dificultatea firească pe care o poate trăi un creștin sincer vis‑à‑vis de această afirmație a psalmistului, sunt necesare câteva precizări:

1) Psalmii sunt poezii în care limbajul este diferit de cel obișnuit. În poezie este permisă folosirea unor imagini artistice ca metafora, epitetul, hiperbola ș.a., care nu se folosesc, de regulă, în limbajul zilnic.

2) Dincolo de faptul că limbajul psalmilor este poetic, ne aflăm în fața unor producții literare orientale, cu totul deosebite de cele occidentale cu care suntem obișnuiți. În cultura și limbajul oriental o expresie sau un cuvânt pot însemna cu totul altceva decât în cultura occidentală ( un exemplu: iubita lui Solomon este asemănată cu o „iapă” în Cântărea Cântărilor 1, 9, ceea ce ar fi inadmisibil în cultura noastră ).

3) Biblia este scrisă într-un limbaj omenesc, exprimând gândurile lui Dumnezeu în cuvinte accesibile omului, deci imperfecte. În Talmud stă scris: „Tora ( Legea ) vorbește în limbajul fiilor oamenilor.” Insusi Dumnezeu este prezentat in Biblie ca avand insusiri omenesti: râde, se mânie, ii pare rău…

Atunci când ne aflăm în fața unor pasaje biblice dificile, cum este cel de care ne ocupăm, este bine să ținem cont de un principiu: Cum Îl cunoaștem pe Dumnezeu din Scriptură? Care este nota dominantă a caracterului Său? Dacă Biblia ne vorbește despre un Dumnezeu care ne iubește atât de mult încât a sacrificat tot ce a avut mai scump pentru mântuirea noastră, dacă învățăm că Acest Dumnezeu respectă liberul arbitru, suferă pentru răzvrătirea oamenilor și are o inimă sensibilă la orice nevoi ale copiilor Săi, atunci texte de felul celor prezente în psalmi trebuie înțelese prin prisma a ceea ce cunoaștem deja despre El.

De aceea, nu trebuie să înțelegem că în Psalmul 2 avem de-a face cu râsul malițios al omului păcătos sau că Dumnezeu își bate joc de creaturile Sale, chiar dacă ar fi justificată o asemenea atitudine. “Dumnezeu este dragoste” ( 1 Ioan 4, 8 ) și dragostea nu poate merge mână în mână cu ironia, batjocura și râsul disprețuitor și malițios. Batjocura nu este în spiritul cerului ( vezi Iuda 9 ).

Folosind un limbaj omenesc, poetic și oriental, psalmistul vrea să arate că planurile oamenilor, oricât ar fie le de elaborate, nu-L afectează pe Creator. El este prea sus și prea puternic pentru ca guvernarea Sa să fie afectată de planurile unor biete ființe muritoare. În contrast cu zarva neamurilor răzvrătite împotriva lui Dumnezeu și a Unsului Său, Dumnezeu este zugrăvit stând calm în ceruri și „râzând” de încercările lor zadarnice.

Aceleași considerente trebuie avute în vedere și atunci când vrem să înțelegem ce înseamnă „mânia” lui Dumnezeu de care amintește psalmistul în versetul 5. Aici nu trebuie să avem imaginea unei descărcări necontrolate a nervilor, așa cum suntem obișnuiți să vedem între oameni, ci mai degrabă o dezaprobare categorică a lui Dumnezeu față de păcat și răzvrătire. Dacă mânia omului izvorăște din răutatea lui interioară, mânia divină își are izvorul în cei doi stâlpi ai caracterului Său: dragostea și dreptatea. Departe de a fi un defect, ca în cazul omului, mânia lui Dumnezeu față de păcat este o virtute și ea asigură stabilitatea Universului pe vecie.

 

„Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut „

     Strofa a doua a Psalmului 2 ( versetele 4‑6 ) se încheie cu afirmarea adevărului că planurile lui Dumnezeu rămân în picioare indiferent de atitudinea și planurile omului: „Totuși Eu am uns pe Împăratul Meu pe Sion, muntele Meu cel sfânt ” ( versetul 6 ) Sionul este numele colinei sudice a cetății Ierusalimului, devenind, pe deoparte, numele poetic al Ierusalimului, iar pe de altă parte, un simbol al Noului Ierusalim ceresc.

     „Eu voi vesti hotărârea Lui, zice Unsul …” ( versetul 7 ) Iisus, Unsul, Cuvântul lui Dumnezeu, Mesia vorbește nu în calitate de uzurpator, ci de Fiu al lui Dumnezeu. Apare în acest verset enunțarea misiunii mesianice a lui Christos: vestirea hotărârii lui Dumnezeu privind soarta lumii, mântuirea prin sângele Său și acordarea deplinei stăpâniri asupra pământului celui de-al doilea Adam – Iisus Christos.

Afirmația Tatălui: „Astăzi Te-am născut” a creat multe discuții teologice în creștinism. Unii au interpretat textul ca referindu-se la nașterea lui Iisus în Betleem. Alții l-au aplicat la botezul Mântuitorului, iar alții ajungând chiar la ideea că Iisus Christos ar avea un început al existenței, nefiind de aceeași natură cu Tatăl.

Însă în acest verset nu e vorba de o creație inițială a Fiului. Pentru a înțelege texte de felul acestuia trebuie să aplicăm principiul: Biblia se explică singură ( Biblia este propriul ei interpret ). De aceea, nu trebuie să alergăm la teologi pentru a înțelege semnificația expresiei: „Astăzi Te-am născut”, ci textul Scripturii. Iată cum au înțeles apostolii Bisericii primare acest pasaj biblic:

     „Și noi vă aducem vestea această bună că făgăduința făcută părinților noștri Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Iisus, după cum este scris în Psalmul al doilea: „Tu ești Fiul Meu, astăzi Te-am născut.” ( Fapte 13, 33 )

Așadar, textul amintit nu se referă nici la un eventual început al existenței lui Christos, nici la nașterea Sa în Betleem, nici la botezul Său, ci la învierea Sa. Iată de câte rătăciri suntem feriți atunci când lăsăm Cuvântul Sfânt să se explice singur !

Versetul 8 ne vorbește despre stăpânirea pe care Mesia ( Iisus Christos ) o va recăpăta asupra lumii, după ce primul Adam a pierdut-o prin neascultare. „Toiagul de fier” este simbolul sceptrului puterii pe care Christos a primit-o în urma biruinței de la cruce.

 

„Dați cinste Fiului ! „

     Ultima strofă a Psalmului 2 ( versetele 10‑12 ) cuprinde o serie de îndemnuri date de psalmist mai marilor acestei lumi. Este o chemare la înțelepciune și supunere față de Dumnezeu și la o atitudine de respect față de Fiul Său.

„Purtați-vă cu înțelepciune… Luați învățătură… Slujiți Domnului cu frică… Dați cinste Fiului… ” David îi îndeamnă pe conducătorii lumii să-și revizuiască atitudinea față de Dumnezeu și să renunțe la planurile deșarte, recunoscând că El este singurul Domn care merită slujire și închinare.

Este de remarcat asocierea făcută de psalmist între bucurie și temerea de Dumnezeu: „Bucurați-vă, tremurând” ( vers. 11 ). Această ciudată asociere vrea însă să ne dovedească faptul că în adevărata închinare există bucurie. Adevărată și deplină bucurie… Așa se explică și fericirea pe care psalmistul o rostește în final: „Ferice de toți cei ce se încred în El !”

Lori Balogh