Psalmul 3 – O rugăciune de dimineață
- ” Doamne, ce mulți sunt vrăjmașii mei! Ce mulțime se scoală împotriva mea!
- Cât de mulți zic despre mine: „Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu! ” (Oprire)
- Dar, Tu, Doamne, Tu ești scutul meu, Tu ești slava mea și Tu îmi înalți capul!
- Eu strig cu glasul meu către Domnul, și El îmi răspunde din muntele Lui cel sfânt. (Oprire)
- Mă culc, adorm și mă deștept iarăși, căci Domnul este sprijinul meu.
- Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă împresoară din toate părțile.
- Scoală-Te, Doamne! Scapă-mă, Dumnezeule! Căci Tu bați peste obraz pe toți vrăjmașii mei și zdrobești dinții celor răi.
- La Domnul este scăparea: binecuvântarea Ta să fie peste poporul Tău.” (Oprire)
„Absalom, fiul meu, fiul meu…”
Oare poate exista o experiență mai dramatică decât aceea trăită de un părinte care își vede copilul ridicându-se împotriva lui? Pe „scara Richter” a cutremurelor sufletești ce se pot produce în timpul vieții, această durere este una dintre cele mai devastatoare.
După ce ai investit dragoste dezinteresată față de copilul pe care îl iubești ca lumina ochilor, făcând sacrificii inimaginabile și imposibil de cuantificat, să ai parte de ura lui, mergând până la intenția de a-ți lua viața, nu poate fi ceva mai dureros decât aceasta. David, „omul după inima lui Dumnezeu” ( Fapte 13, 22 ) a trăit această tristă și dureroasă experiență.
Din ea, din acesta teribilă trăire sufletească, s-a născut Psalmul 3. Așa cum ne arăta preambulul, acest psalm a fost scris cu prilejul fugii lui David dinaintea oștirii condusă de fiul său Absalom, uzurpatorul tronului.
De ce oare îngăduie Dumnezeul iubirii să trecem prin asemenea experiențe? Nu mai caut demult răspuns la asemenea întrebări. Va sosi în curând timpul răspunsurilor… Un singur lucru îmi este clar: trăind astfel de experiențe dramatice ( ca cea a lui David, Iov, Avraam ș.a. ), oamenii credinței pot înțelege mai profund Evanghelia. Un om ca David va înțelege câte ceva din imensa durere pe care o simte inima de Tată a lui Dumnezeu atunci când își vede fiii risipitori de pe pământ ridicându-se împotriva Lui, hulindu-I Numele, batjocorind credința sau ( mai rău ! ) ignorându-L.
Privite din această perspectivă, astfel de experiențe dramatice nu rămân fără un sens precis. Și dacă au sens, înseamnă că ele conțin o mare binecuvântare. O binecuvântare pe care o primești printre lacrimi fierbinți și gemetele unei inimi sfâșiate de durere.
O rugăciune de dimineață
„Istovit de durere și de oboseala fugii sale, el și cei care-l însoțeau s-au oprit lângă Iordan pentru a se odihni câteva ceasuri. S-a trezit de strigătele care îl somau să fugă imediat. În întuneric, trecerea râului adânc și repede a trebuit să fie făcută de toată acea grupă de bărbați, femei și copii mici, deoarece se apropiau de ei forțele fiului trădător.” ( E. G. White, „Educație”, pag. 164, 165 ).
Acesta era contextul în care a fost scris Psalmul 3: fugă dezordonată, panică, nesiguranță, debusolare… Supranumit și „o rugăciune de dimineață”, Psalmul 3 este înrudit cu următorul care este „o rugăciune de seară”.
Cele patru strofe ale poemului urmăresc pe rând următoarele idei:
– Strofa 1 ( vers. 1‑2 ) ne prezintă câte ceva din situația primejdioasă în care se găsea David în acele momente.
– Strofa 2 ( vers. 3‑4 ) reprezintă o rememorare a ajutorului dat de Dumnezeu în trecut.
– Strofa 3 ( vers. 5‑6 ) ne descrie simțământul de siguranță trăit de David în mijlocul primejdiei prezente.
– Strofa 4 ( vers. 7 ) este o rugăciune pentru biruința asupra dușmanilor.
Psalmul se încheie cu o nota optimistă: o binecuvântare rostită pentru poporul lui Dumnezeu. Asemenea multor psalmi, cel de-al treilea suferă o schimbare bruscă și dramatică începând cu versetele de la mijloc, făcându-ne să înțelegem că în sufletul autorului se produce o evoluție sufletească: de la descurajarea și oboseala trăite la căderea nopții, la încrederea și speranța aduse de ivirea unei noi dimineți.
Istoria ne relatează că hughenoții din armata lui Conde cântau Psalmul 3 la schimbarea gărzii, în timpul războaielor religioase.
„Ce mulți sunt vrăjmașii mei ! „
Uneori trebuie să trecem prin anumite împrejurări ale vieții pentru ca să ne dăm seama de două lucruri: cine sunt adevărații prieteni și cine ne este cu adevărat vrăjmaș. Probabil că în zilele bune ale domniei lui, David nu putea să-i delimiteze atât de clar pe prietenii săi de dușmanii pe care-i avea. A fost nevoie de o criză în viața sa pentru a-și cunoaște semenii așa cum erau ei dincolo de mască.
Care este concluzia împăratului? Nici lui nu-i vine să creadă. Este atât de uluit de ceea ce constată încât de trei ori folosește expresia „ce mulți sunt vrăjmașii mei!”. Oameni pe care îi ajutase și pe care îi considerase prieteni de nădejde își dau acum arama pe față, dovedind că nu au fost niciodată prietenii adevărați ai împăratului.
Oare cum este gustul trădării? Cât de intensă e amărăciunea trăită de un om care se vede trădat și părăsit de cei pe care-i considera prieteni? Cu toții cunoaștem acest gust amar, într-o măsură mai mică sau mai mare. David însă a băut paharul acestei amărăciuni până la fund…
În Psalmul 41, 9, David își exprimă imensa amărăciune a trădării: „Chiar și acela cu care trăiam în pace, în care îmi puneam încrederea și care mânca din pâinea mea, ridică și el călcâiul împotriva mea.”
Mă întreb: De ce a trebuit să treacă „omul după inima lui Dumnezeu” printr-o astfel de experiență? Din nou, nu caut motive sau cauze. Un lucru este însă cert: David, asemenea lui Avraam, a „văzut” ziua Mântuitorului și a înțeles mai profund Evanghelia. Ceea ce a trăit David a fost doar o licărire a ceea ce urma să trăiască Christos, cel trădat, părăsit și batjocorit de propriul Său popor pe care venise să-l mântuiască.
Încrederea în Dumnezeu vs. spiritul de masă
De la căderea în păcat și până la sfârșitul istoriei lumii, una dintre cele mai redutabile arme folosite de Satana împotriva poporului lui Dumnezeu a fost și va fi spiritul de masă. E deosebit de greu să lupți contra curentului. E greu să fii tu însuți, diferit de mulțimea care nu îi acceptă decât pe cei ce îi seamănă.
Creatorul a cunoscut forța spiritului de masă, încercând să ne ocrotească de influența ei negativă: „Să nu te iei după mulțime ca să faci răul.” ( Exod 23, 2 ) Nici David nu a fost scutit de forța spiritului de masă. Cu stupoare el este nevoit să constate: „Ce mulți zic despre mine: „Nu mai este scăpare pentru el la Dumnezeu.” ( vers. 2 )
Conform proverbului: „Dacă doi îți spun că ești beat, du-te și te culcă”, David ar fi trebuit să-i creadă pe cei mulți care făceau o asemenea afirmație. Și, crezându-i, să se prăbușească definitiv în disperare… David știa însă un lucru pe care mult mai târziu marele gânditor Nicolae Iorga îl exprima într-una din cugetările sale: „Dacă doi îți spun că ești beat, du-te și te culcă. Dar dacă tu știi că n-ai băut, înseamnă că ei sunt beți.”
În ciuda previziunilor mulțimii care gândea că „nu mai este scăpare la Dumnezeu pentru el”, David știe că poate să se încreadă în continuare în Domnul său: „Dar Tu, Doamne, Tu ești scutul meu, Tu ești slavă mea și Tu îmi înalți capul.” ( vers. 3 ). Care este secretul unei puteri spirituale atât de mari? Cum poate un om, fie el chiar și împărat, să stea singur față în față cu mulțimea vrăjmașă, care nu-i mai acordă nicio șansă?
Secretul este cel exprimat cu atâta convingere cu circa un mileniu mai târziu de un alt titan al credinței – Pavel: „Știu în Cine am crezut” ( 2 Timotei 1, 12 ) Privind la sine, David nu vedea niciun motiv de încredere. Păcătuise grav, fusese mustrat de Dumnezeu prin profetul Natan, iar acum suporta consecințele păcatului său. Dar el Îl cunoaște pe Dumnezeu. El știe că acest Dumnezeu pe care Îl cunoștea din copilărie este îndurător, milostiv și gata să ierte. Gândul descurajării e alungat și David se prinde puternic de brațul care-l pedepsește, la fel cum un câine linge mâna stăpânului care-l lovește.
„Doamne, Tu ești scutul meu”
Un scut pentru păcătos? Oare Dumnezeu ia apărarea păcatului, devenind complice cu el? Găsim în metaforă „scutului” o întreagă teologie a mijlocirii. Dumnezeu Însuși, în Persoana Fiului Său, se interpune între cerințele Legii sfinte și omul păcătos. Dar atenție ! Cine va îndrăzni să lovească în omul ce se încrede în Dumnezeu, va lovi în „scutul” său. Adică în Iisus Christos, Mijlocitorul. Și vai de acela care îndrăznește să facă acest lucru, căci „cel ce se atinge de voi se atinge de lumina ochilor Lui.” ( Zaharia 2, 8 up. )
„Tu ești slava mea” ( vers. 3 )
Unde erau fastul și bogăția palatului împărătesc? Rămăseseră în Ierusalim. Unde era slava de care se bucurase atâta timp din partea unui popor întreg? Dispăruse peste noapte. Acum David era un fugar spre necunoscut, cu câteva calabalâcuri luate în fugă, depinzând de bunăvoința celor rămași fideli.
Poate că niciodată nu a realizat David cât de trecătoare e slava lumii noastre ca în acele momente. Uneori avem nevoie de această lecție esențială: trebuie să pierdem valorile trecătoare ale lumii pentru a deveni conștienți de adevăratele valori veșnice oferite de Dumnezeu.
„Tu îmi înalți capul” ( vers. 3 )
Dacă Biblia ne asigură că „mândria merge înaintea pieirii și trufia merge înaintea căderii” ( Proverbe 16, 18 ), la fel de adevărat este și corolarul: umilința merge înaintea înălțării.
În fața păcatului comis David avusese două opțiuni: fie să continue în păcat, sfidându-L pe Dumnezeu, fie să se umilească, recunoscându-și căderea și încrezându-se în harul divin. Găsim în acest verset exprimarea poetică a unuia dintre marile adevăruri ale Evangheliei: îndreptățirea prin credință. „Înălțarea” capului unui păcătos care merită moartea este efectul final al lucrării lui Dumnezeu de a-l ridica pe cel căzut și a-i reda demnitatea și viața. Cu alte cuvinte, „înălțarea” capului nu este altceva decât repunerea în drepturi depline a păcătosului.
„Eu strig cu glasul meu către Domnul” ( vers. 4 pp. )
Iată secretul puterii spirituale a lui David: o viață de rugăciune vie, dinamică. „Strigătul” sugerează perseverență, insistență, un simțământ de neajutorare dar și de încredere în persoana apelată. Are Dumnezeu nevoie de strigătele noastre când ajungem într-un necaz? Nu cunoaște El totul înainte de a ne ruga Lui? Desigur ! Însă nu El este cel care are nevoie de rugăciunile noastre stăruitoare.
„Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mantuisaca, nici urechea Lui prea tare ca să audă” ( Isaia 59, 1 ). Noi suntem cei care avem nevoie de stăruință în rugăciune pentru a deveni conștienți de nevoia noastră de Dumnezeu, de faptul că, în calitate de creaturi, suntem dependenți de El.
„Eu mă culc, adorm și mă deștept iarăși”
Împărate, mai poți dormi liniștit când Absalom e pe urmele tale? Ți se mai lipește somnul de pleoape când mulțimea vrăjmașilor tăi e gata să te înghită de viu? Nu, somnul lui David nu era urmarea oboselii, ci era un act de credință. De mare credință ! Nu e vorba aici nici de lene, nici de încredere în sine, cu atât mai puțin de inconștientă față de pericolul iminent care îl pândea. E vorba aici de încredere în ocrotirea lui Dumnezeu.
Ultimul gând, înainte de a adormi, fusese un gând al încrederii depline. Primul gând, la deșteptare, este de asemenea un gând al încrederii: „Nu mă tem de zecile de mii de popoare care mă înconjoară din toate părțile.”
Cum de nu te temi, David? Tu nu ești un om ca și noi, cu lumini și umbre, cu slăbiciuni și defecte? Ce lecție de viață ! Cine se teme de Dumnezeu nu mai are de ce să se teamă. „Ce pot să-mi facă niște oameni?” – se întreba retoric psalmistul într-un alt psalm. Câtă credință la un om căzut în păcat, arătat cu degetul de Satana, urât de propriul lui fiu care-i dorea moartea și urmărit de mulțimea vrăjmașă ! Cum să nu-l iubească Dumnezeu pe un astfel de om? Cum să nu-l considere „om după inima Mea”?
Lori Balogh