Pilda neghinei

Pilda neghinei

Matei 13,24-30; 36-43

Pildele Mântuitorului sunt adevărate provocări la meditație și cercetare de sine, atât pentru mințile cele mai strălucite, cât și pentru cei mai umili și neinstruiți dintre oameni. Orice cuvânt al Său este plin de putere, fie că e rostit direct, fie că e rostit sub forma unor pilde sau ilustrații.

Chiar și cei mai mari dușmani ai Săi au fost nevoiți să recunoască puterea care emana din cuvintele Lui: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” – au recunoscut aprozii trimiși de farisei ca sa-L aresteze pe Iisus (Ioan 7,46).

Pildele Domnului au o forță de sugestie care face ca acest mod de predicare să aibă un efect mai mare decât vorbirea directă. Prin ilustrații simple, luate din viața zilnică, Mântuitorul a reușit să ne transmită adevăruri veșnice. Marele avantaj al acestui gen de predicare este acela că, ori de câte ori ascultătorii Săi se întâlneau cu imaginile și simbolurile folosite în pilde, își aduceau aminte de adevărurile predicate, fiind îndemnați să mediteze mai departe la ele.

Pilda neghinei, relatată în Matei 13,34‑30 și 36‑43, este o pildă a eticii, a moralității. Din cuprinsul ei învățăm ceva important cu privire la noțiunile de bine și rău.

Dintr-un punct de vedere, adevărul care reiese din această pildă este unul cât se poate de trist și dureros: În Biserica lui Christos există și grâu și neghină, și oameni integri, dar și oportuniști, și suflete care caută cu toată inima mântuirea, dar și ființe fără caracter, mânate în biserică de cine știe ce interese josnice.

Oricât de trist ar fi acest adevăr, el ne este de cel mai mare folos. Și dacă este ceva special de apreciat la Domnul Iisus, pe lângă multe alte binecuvântări pe care ni le-a rezervat din studiul pildelor Sale, este faptul că El a avut grijă să ne pregătească din timp pentru cele mai grele și descurajatoare situații cu care ne vom confrunta în sânul Bisericii Sale.

Pentru a ne pregăti să ne confruntăm cu „neghina” din Biserică, Domnul ne-a lăsat și alte pilde: Pilda năvodului, care vorbește despre „pești buni și răi” prinși in același „năvod” al Evangheliei; Pilda celor zece fecioare, care ne spune că în Biserica lui Christos sunt și „fecioare înțelepte”, dar și „neînțelepte”; Pilda celor doi robi, care ne arată că în Biserică sunt două feluri de slujitori; Pilda talanților, care ne arată, dacă mai era cazul, că în Biserică sunt oameni care-și folosesc darurile, dar și unii care le îngroapă; și Pilda judecății finale („oile” si „caprele”), care trage un semnal clar de alarmă că în Biserica lui Christos există și vor exista până la sfârșit două clase de credincioși.

Oamenii au tendința firească să-și creeze iluzii și să aibă așteptări nerealiste în diferite domenii. Biserica nu face excepție. Mai ales în cazul Bisericii, oamenii își fac multe iluzii. Și, pentru că realitatea este cu totul alta, Mântuitorul a dorit să ne pregătească pentru multe deziluzii și dezamăgiri pe care le-am putea trăi în legătură cu acest subiect.

În Pilda neghinei, ca de altfel în multe alte pilde ale Domnului, Biserica nu e zugrăvită ca fiind o societate utopică, ideală, în care toate lucrurile sunt perfecte. Dacă o astfel de imagine am avea despre Biserică, am fi în mare pericol, deoarece, la prima probă contrarie, ne-am descuraja amarnic. Două motive principale care L-au determinat pe Domnul să ne lase această pildă:

– Pentru a ne feri de descurajare, cel mai temut dușman al vieții spirituale.

Prezența păcatului în Biserică este o realitate pe care mulți dintre noi o acceptăm cu greu. Venind dintr-o lume a păcatului, unde nelegiuirea se bea ca apa, cei mai mulți văd în Biserică un liman liniștit, un refugiu, o detașare față de răul din lume. Când constatăm însă că și în Biserică există păcate și răutăți de tot felul, dezamăgirea este una dintre cele mai mari.

– Pentru a ne feri de cea mai frecventă greșeală ce se poate face în Biserică – judecarea semenilor.

Cei ce costată că în Biserică există păcate și totuși nu se descurajează din această cauză, cad adesea într-o altă greșeală, poate mai gravă decât prima: îi judecă pe semenii lor. Dintr-o dorință, de altfel bună – aceea de a avea o Biserica curată, ei încearcă să facă o lucrare care Îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu.

Analiza Pildei neghinei

O prima observație care trebuie făcută este aceea că formula de început a pildei are verbul la prezent: „Împărăția cerurilor se aseamănă…” Acest amănunt ne sugerează faptul că adevărul pe care Domnul Iisus a intenționat să-l transmită este mereu și universal valabil în toată istoria creștinismului. În orice epocă, de la nașterea Bisericii creștine până la ultima generație, Biserica lui Christos a cunoscut, cunoaște și va cunoaște și în viitor prezența celor răi în sânul ei.

A cui este țarina: a omului, a vrăjmașului sau a lui Dumnezeu? În această privință, pilda nu ne lăsa fără un răspuns clar: țarina, ca simbol al lumii în care trăim, dar și al Bisericii, nu-i aparține de drept nici omului, nici vrăjmașului. Pilda neghinei ne spune clar că țarina este „țarina Lui”, a Fiului lui Dumnezeu. Lumea noastră în general, și Biserica în mod special, nu sunt ca o masă de joc în care Dumnezeu și Satana joacă pe poziții egale, ca doi parteneri egali.

Pilda neghinei nu ne lasă să înțelegem că lumea și Biserica Îi aparțin și lui Dumnezeu și lui Satana, fiecare semănându-și sămânța pe care o dorește. Pilda neghinei aduce o viziune nouă asupra lumii și a luptei dintre bine și rău, în care Dumnezeu este Stăpânul absolut, Proprietarul de drept al țarinei, în timp ce Satana este un supus, un salahor, un vrăjmaș care face doar ceea ce i se permite de către adevăratul Stăpân.

Acest amănunt important reiese chiar din faptul că vrăjmașul care seamănă neghina nu pretinde să semene alături de proprietarul țarinei, ci el o face noaptea, pe ascuns.

Trebuie de asemenea să subliniem un alt amănunt important, legat de luptă dintre bine și rău, prezentată în această pildă: Stăpânul permite vrăjmașului să-și semene propria sămânță în țarina sa. De unde știm acest lucru? Pilda ne lasă să înțelegem că Stăpânul țarinei nu a fost surprins de ceea ce a făcut vrăjmașul Său.

La întrebarea slugilor, el nu a ezitat să-l identifice pe autorul răului produs. Ar fi putut bănui că propria sa sămânță a fost amestecată cu neghină sau că neghina a răsărit din semințele căzute din anul trecut… Stăpânul țarinei însă știe precis cine e autorul: „Un vrăjmaș a făcut lucrul acesta” (vers.28) – le spune el slugilor sale. În Orient era o practică obișnuită ca cineva să se răzbune în felul acesta.

Oare stăpânul își cunoștea vrăjmașul? Desigur. De unde știm însă că stăpânul țarinei i-a permis vrăjmașului să-și facă lucrarea sa cea rea? Știind faptul că are vrăjmași și cunoscând practica răzbunării prin semănarea unor semințe străine, stăpânul țarinei ar fi putut pune paznici de noapte pe toată durata semănatului. Și totuși el nu a făcut-o. De ce? Din neglijență? Categoric nu!

Pilda neghinei ilustrează lupta dintre bine și rău, care nu este o luptă fizică (pui paznici, tragi cu pușca, lovești cu măciuca etc…), ci una ideologică. Or, într-o luptă ideologică fiecare parte are dreptul să-și expună principiile, să-și facă propria demonstrație. Stăpânul țarinei l-a lăsat intenționat pe vrăjmașul său să-și semene neghina, pentru ca răul să iasă la iveală, să încolțească, să aducă rod și, în final, la judecată, când se cumpănesc faptele și rodul fiecăruia, să biruie binele și adevărul.

Ce simplu ar fi dacă Dumnezeu nu i-ar permite lui Satana să semene neghină în Biserica Sa! Biserica ar fi atunci o societate formată numai din oameni buni, bine intenționați și care ar fi un adevărat paradis pe acest pământ. Dar, aceasta ar fi o victorie a lui Dumnezeu obținută prin forță, nu prin argumente.

Satana ar putea obiecta în fața lui Dumnezeu și a întregului Univers: „Desigur, Biserica e curată pentru că nu sunt lăsat să mă apropii de ei și să-i conving. Nu e drept. Lasă-mă numai să-mi expun și eu principiile între ai tăi și vom vedea atunci câți mai rămân de partea Ta.”

Metoda de lucru a celor doi semănători este cu totul diferită: Stăpânul țarinei seamănă ziua, căci el nu are nimic de ascuns. El lucrează în adevăr. Vrăjmașul însă lucrează noaptea, în ascuns, la adăpostul întunericului. El nu lucrează în adevăr.

Întotdeauna faptele luminii și ale adevărului se fac în văzul lumii, în timp ce faptele întunericului se fac în ascuns. Mă întreb: Oare câte dintre faptele și gândurile noastre suportă lumina zilei, fără să ne fie rușine cu ele?

Pilda neghinei ne învață, printre altele, că „semănarea semințelor” (lucrarea misionară) trebuie să fie făcută cât se poate de transparent, de natural, la lumina zilei și respectând principiile adevărului. Se poate face lucrare misionară și „noaptea” (prin mijloace nedrepte)? Desigur! Însă rodul unei astfel de lucrări nu va fi grâul, ci neghina.

Ce spuneți de propunerea cuiva ca să se facă lucrare misionară cu prostituatele dintr-o capitală europeană folosindu-se banii din zecimea cuvenită Domnului? Ce spuneți de oamenii care vor să intre în Biserică pentru că li s-au promis diferite ajutoare materiale? Dar de cei care intră în Biserică doar pentru că au perspectiva unei căsătorii? Ce părere aveți de oamenii care vin în Biserică speriați de perspectiva judecății lui Dumnezeu? Desigur, ei vor îngroșa rândurile Bisericii, însă ei nu sunt înregistrați de cer ca fiind grâu, ci neghină.

Ce este neghina?

Neghina este o plantă înrudită cu garofița (Lolium perene), un frate bun cu grâul, numit popular și „zizanie”. Este o graminee cu spic dezordonat, foarte asemănător cu grâul.

Ce putem învăța de aici?

a) Că răul se poate asemăna uneori mult cu binele, de unde confuzia și dificultatea în a le deosebi. Să observăm că nici chiar slujitorii nu au observat că în țarină era semănată neghină, decât târziu, când a apărut rodul.

În Biserică, diferențele între „grâu” și „neghină” pot fi greu observate în unele momente. Avem cu toții aceeași credință, aceleași principii, aceeași firma denominațională, intrăm pe aceeași ușa în sala de cult, împlinim aceleași ritualuri și îndeplinim aceleași îndatoriri, însă vremea rodului este momentul adevărului. Diferența între cei buni și cei răi din Biserica crește pe măsură ce se apropie secerișul, pe măsură ce sfârșitul tuturor lucrurilor se apropie.

Oare cine dintre noi – deși acum nu se vede – are în el codul genetic al grâului și cine îl are pe cel al neghinei?

b) Pilda ne mai învață că la început nu a existat decât grâul, adică binele. Răul a apărut ulterior și el nu poate fi pus în seama lui Dumnezeu.

De ce e rea neghina? Ea nu este tot un rod ce poate fi pus în grânar?

Ceea ce este rău la bobul de neghina este faptul că el nu folosește nimănui, decât sieși, adică înmulțirii răului. Dacă se întâmplă ca boabele de neghina să fie măcinate accidental împreună cu cele de grâu, va rezulta o făină cu un gust neplăcut și cu proprietăți toxice.

De ce cei răi nu pot moșteni și ei Împărăția lui Dumnezeu? Pentru că „puțin aluat dospește toată plămădeala”. Aceștia ar strica atmosfera sfânta a cerului și ar transforma cerul într-un loc de nedorit.

Greșeala cea mai frecvența pe care o fac „slujitorii” stăpânului țarinei este că vor să smulgă neghina înainte de vreme. Deși intenția este bună, rezultatele ar fi dezastruoase. De ce?

a) Grâul și neghina încă nu sunt coapte, fapt pentru care pot fi confundate. Smulgând neghina, pot fi smulse din greșeală și fire de grâu.

b) Rădăcinile sunt atât de întrepătrunse încât, smulgând un fir de neghină, ar ieși mai multe fire de grâu.

c) Dacă slujitorii ar fi încercat să smulgă toată neghina din țarină, ei ar fi călcat în picioare toată recolta. Chiar dacă stăpânul le-ar fi permis slugilor sale să smulgă toată neghina, în cele din urmă, rezultatul ar fi fost un dezastru total: întreagă recoltă ar fi fost distrusă.

De fapt în ce a constat greșeala slugilor? Ei au vrut să facă o lucrare bună, dar care îi depășea. Judecata e o lucrare care Îi aparține în exclusivitate lui Dumnezeu.

Se naște o dilemă: Oare Pilda neghinei ne învață că nu trebuie să se ia nicio măsură față de păcatele din Biserică? Nicidecum! Biblia ne învață contrariul și exemplul apostolului Pavel în raport cu desfrânatul din Biserica din Corint este concludent (vezi 1 Corinteni 5,1‑5).

„Domnul Christos a învățat clar că aceia care stăruiesc în păcate cunoscute trebuie separați de Biserică, dar nu ne-a încredințat sarcina de a judeca caracterul și motivele omului. El ne cunoaște prea bine firea ca să ne încredințeze așa ceva. Încercând să-i îndepărtăm din Biserică pe aceia care ni se par nesinceri trebuie să fim siguri că vom face greșeli.

De multe ori noi apreciem ca oameni pentru care nu mai este speranță tocmai pe aceia pe care Iisus îi atrage la Sine. Omul judecă după aparențe, dar Dumnezeu cunoaște inima. Neghina și grâul vor crește împreună până la seceriș, iar secerișul este sfârșitul timpului de probă” ( E. G. White, „Parabolele Domnului”, pag. 71‑72).

Disciplină Bisericii trebuie să facă deosebire între păcatele cunoscute, în care trăiește un membru al ei, și defectele de caracter pe care le putem avea unii dintre noi. De ce nu ne este dată nouă lucrarea de separare a grâului de neghină?

a) Pentru că nu suntem destul de buni, de neprihăniți pentru a face o asemenea lucrare. În fiecare dintre noi există și grâu, dar și destulă neghină. Cum am putea scoate paiul din ochiul semenului nostru dacă noi înșine avem o bârnă în ochiul nostru?

b) Pentru că nu suntem destul de înțelepți. Înțelepciunea este capacitatea de a deosebi binele de rău și de a alege binele. Viața noastră demonstrează însă prea adesea că uneori suntem confuzi. Cum aș putea să despart grâul de neghină dacă în propria mea viață apar confuzii în deosebirea binelui de rău?

c) Pentru că nu cunoaștem inima, motivele celuilalt. Din cauza păcatului, am pierdut o capacitate pe care primii noștri părinți au avut-o: aceea de a putea citi în inima celuilalt.

Concluzia firească este că judecata este o lucrare pe care o poate face doar Dumnezeu, singurul care cunoaște interiorul ființei omenești.

Concluzii

Biserica lui Christos este cel mai de preț lucru pe care El îl are pe acest pământ. Cu toate acestea, Pilda neghinei ne descoperă un adevăr trist: În Biserica lui Christos există două clase de credincioși, reprezentați prin grâu și neghină. E bine să nu uităm acest lucru nici acum, dar nici în viitor, când, în timpul crizei finale, neghina se va ridica trufașă deasupra spicelor umile de grâu, încercând să le răpească lumina „Soarelui dreptății”.

Noi știm că în timpul strâmtorării celei mari de la finele istoriei, cei mai mari vrăjmași ai copiilor credincioși ai lui Dumnezeu nu vor fi cei din afara Bisericii, ci „neghina” dinăuntru. De aceea e bine să fim pregătiți sufletește pentru o asemenea situație, pentru a nu cădea în descurajare. Acesta a fost și unul din scopurile pe care le-a urmărit Domnul atunci când a rostit această pildă.

Biserica nu este o galerie de sfinți buni de pus în ramă, ci ea este un spital din care doar unii vor ieși sănătoși, pentru a se bucura de noua viață în Împărăția lui Dumnezeu. Alții, care vor refuza tratamentul Marelui Medic, vor ieși și ei din acest spital, însă pe la morgă.

Lucrarea noastră nu este aceea de a-i îndepărta pe cei ce ni se par nesinceri, ci de a salva tot ceea ce se poate salva. Să nu uităm că „țarina” (lumea și biserica) este a lui Dumnezeu și orice se întâmplă în ea, fie bine, fie rău, se întâmplă cu permisiunea Sa și totul este sub controlul Său.

Să nu uităm că menirea noastră nu este aceea de a smulge neghina, ci de a aduce rod bogat! Iar atunci când va sosi secerișul final, să fim găsiți boabe curate, coapte, gata pentru a fi depozitate în „grânarul” ceresc.

Lori Balogh