Babilon în mileniul trei?

Babilon în mileniul trei?

Viața fiecăruia dintre noi este un mozaic de lumini și umbre, un amestec de bine și de rău, o alternanță între biruințe și înfrângeri. Dar, oricât de crâncenă ar fi lupta pe care o ducem cu răul din noi sau din afara noastră, aceasta nu este decât o infimă parte din marea luptă care se duce între bine și rău, între Christos și Satana.

În marea Sa iubire față de noi, Mântuitorul oferă fiecărui om care se naște pe pământ suficientă lumină și destule ocazii pentru ca el să decidă în deplină cunoștință de cauză de partea cui va trece în această mare luptă. Și dacă omul a făcut alegerea cea bună, El îi oferă apoi suficientă putere pentru a duce lupta până la capăt ca biruitor.

„Scumpul nostru Mântuitor ne va trimite ajutorul chiar atunci când avem nevoie de el. Calea spre ceruri este sfințită de urmele Sale. Orice spin care ne rănește picioarele, le-a rănit și pe ale Sale. Orice cruce pe care suntem chemați să o purtăm, El a purtat-o înainte de noi. Domnul îngăduie lupta pentru a pregăti sufletul pentru pace” (1).

În această luptă cosmică între bine și rău – luptă care s-a mutat pe pământ după căderea omului în păcat -, există și niște centre de comandă, unde se elaborează strategiile de luptă și de unde se trimit întăriri pe câmpul de luptă. Aceste centre de comanda sunt Ierusalimul și Babilonul.

În timpurile Vechiului Testament a existat un conflict permanent între cele două cetăți. Ierusalimul („orașul păcii”) era cetatea care găzduia templul lui Dumnezeu, locul în care se manifesta prezența divină și care găzduia statul major al luptei împotriva păcatului.

Babilonul („bab-ilu” – „poarta zeilor”) era capitala răzvrătirii omului împotriva lui Dumnezeu, cea care găzduia statul major al luptei împotriva adevărului și neprihănirii.

Despre Ierusalim, găsim în Biblie suficiente referințe, căci el era centrul vieții religioase și spirituale al poporului lui Dumnezeu din acele timpuri. Despre Babilon, avem mai puține referințe, însă cele existente sunt suficiente pentru a înțelege caracterul său.

În Geneza 10:8‑11 citim despre un personaj oarecum misterios, pe nume Nimrod, care „a început să fie puternic pe pământ”, ca „un viteaz vânător înaintea Domnului.” Din această scurtă referință biblică înțelegem că Nimrod a fost primul care i-a organizat pe oameni în orașe, apoi într-un regat. Regatul lui Nimrod („el a domnit”) este primul regat menționat de Biblie.

Numele lui Nimrod înseamnă „cel răzvrătit” (de la cuvântul „marad” – „el s-a răzvrătit”). Enciclopedia Ebraică spune că Nimrod a fost „cel care i-a făcut pe toți oamenii să se răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.” Aceeași idee o găsim și la istoricul evreu Iosif Flavius, care afirmă că Nimrod a fost cel care i-a provocat pe oameni împotriva lui Dumnezeu.

Expresia biblică „viteaz vânător înaintea Domnului” poate să însemne și „viteaz vânător împotriva Domnului”, căci adesea cuvântul „înaintea”, în original, înseamnă „împotriva”. Soția lui Nimrod – Semiramida – i-a născut un fiu pe nume Tamuz. După moartea lor, conform obiceiurilor păgâne vechi, ei au fost divinizați: Nimrod a devenit zeul soare, Semiramida – mamă de zei, iar Tamuz a devenit o reîncarnare a lui Nimrod. De aici s-a răspândit în toată lumea păgână, iar mai târziu și în creștinismul apostaziat, cultul mamei care tine pruncul divin în brațe.

Sub domnia lui Nebucadnețar, în timpul Imperiului Neobabilonian, Babilonul a devenit „capul de aur” al lumii păgâne (vezi Daniel cap.2). Metafora aceasta, care-i aparține lui Dumnezeu, nu omului, ne arată că Babilonul devenise un centru de comandă, creierul, inteligența pusă în slujba răului.

Principiile Babilonului urmau să fie transmise prin timp, de-a lungul istoriei, către toate imperiile universale care i-au urmat, ajungând până în zilele noastre. Este interesant de observat că, deși Babilonul antic a fost distrus, ajungând un morman de ruine în pustiu, bântuit de fiare sălbatice, deși Ierusalimul a fost și el distrus în anul 70 d.Ch. de către armatele romane ale lui Titus, conflictul dintre cele două cetăți a mocnit până în ziua de azi.

Sadam Hussein, fostul președinte al Irakului, considerându-se un urmaș al lui Nebucadnețar, a dorit să reconstruiască Babilonul, în ciuda profeției biblice care spune că acesta nu va mai fi construit niciodată (vezi Ieremia 50:39‑40). În același timp, el a fost cel mai înverșunat vrăjmaș al Ierusalimului, făcând tot ce i-a stat în putere să-l lovească.

În timpurile Noului Testament, conflictul geografic dintre Babilon și Ierusalim trece pe plan secundar. Marea luptă se duce acum între Ierusalimul ceresc, capitala Împărăției lui Dumnezeu în care, la sfârșitul istoriei păcatului, Însuși Mântuitorul va fi încoronat ca Rege al regilor, și Babilonul pământesc, spiritual, acolo unde se află, după Apocalipsa 2:13, „scaunul de domnie al Satanei.”

Babilonul zilelor noastre este o realitate, chiar dacă Babilonul antic zace în ruine, acoperit de nisipul deșertului irakian. Spiritul Babilonului plutește în aerul pe care-l respirăm, este prezent în limbajul de zi cu zi, în muzica pe care o ascultăm, în media, în afaceri și în „științele oculte.” Emisiuni TV cu titluri ca „Babilonia” sau „Turnul Babel”, nume de firme ca „Babilon SRL”, melodii de muzică ușoară ce vorbesc despre Babilon, expresii din limbajul cotidian ca „babilonie” etc. dovedesc faptul că spiritul Babilonului este prezent și în secolul al 21‑lea. Într-o ocazie, moderatoarea unei emisiuni TV le spunea telespectatorilor că „tot mai mulți babilonieni scriu la redacție, arătându-și interesul pentru emisiune.”

Observând toate acestea, un sincer cercetător al Scripturii poate afirma cu oarecare satisfacție: „Uite! Chiar și lumea secularizată, înstrăinată de Dumnezeu și de Cuvântul Său, își dă seama că trăim într-un veritabil Babilon modern.” Cine este de fapt acest Babilon modern, acela despre care cartea Apocalipsa are atât de multe lucruri să ne spună?

Sunt trei concepții generale cu privire la identitatea Babilonului modern:

1. Babilonul modern este lumea întreagă. Acesta este și sensul în care se folosește termenul de Babilon în presă sau în limbajul cotidian. Conform acestei concepții, Babilonul este lumea întreagă în diversitatea ei, fapt zugrăvit artistic în câteva versuri ale poetului Adrian Păunescu:

„Pe pământ avem de toate,

Și mai bune, și mai rele,

Și-nchisori și libertate,

Și noroi și stele…”

Cu altă cuvinte, Babilonul modern suntem noi, lumea întreagă, formată dintr-un mozaic uriaș de oameni buni și răi, inteligenți și proști, bogați și săraci, puternici și slabi, cuminți și neastâmpărați, morali și imorali… Într-un cuvânt: lumea întreagă este o „babilonie”. Și, dintr-un anumit punct de vedere, așa și este.

1. Babilonul modern este creștinismul în totalitatea lui, cu sutele de confesiuni, care nu aduc decât confuzie în inima celui care-L caută pe Dumnezeu cu sinceritate. Să ne gândim cât de greu este pentru un om sincer, care caută adevărul, să-l găsească între atâtea sute de confesiuni creștine, fiecare dintre ele pretinzând că are adevărul suprem. Nu la întâmplare poetul spune:

„Atâtea lucruri vin și trec,

‘Naintea cărui să mă plec?

Atâtea lucruri trec și vin,

‘Naintea cărui să mă-nchin?”

O viață de om nu ar ajunge cuiva, care caută adevărul, să cerceteze doctrinele tuturor confesiunilor creștine, pentru a o găsi pe cea dreaptă și biblică. Dacă astăzi, în această confuzie mondială în care se află creștinismul, un om găsește adevăratul Staul și pe adevăratul Păstor, este numai datorită harului lui Dumnezeu.

Referitor la această a doua concepție cu privire la Babilonul modern, nu putem decât să afirmăm că, dintr-un anumit punct de vedere, ea este adevărată. Creștinismul, prin confuzia pe care o generează, este, într-un anumit sens, un uriaș Babilon modern.

3. Babilonul modern nu este lumea întreagă, ci o parte a ei; nu este creștinismul în întregime, ci o parte a lui.

Există și aici, în cadrul acestei concepții, diferite nuanțe. Când s-a produs „marea schismă” în sânul creștinismului în anul 1054, între biserica apuseană și cea răsăriteană, fiecare parte a excomunicat-o și anatemizat-o pe cealaltă, considerându-se pe sine biserica adevărată a lui Christos, iar pe cealaltă – biserica apostaziată, Babilonul zilelor noastre.

Confesiunile creștine, atunci când ajung în conflict, pun adesea eticheta de Babilon altor confesiuni cu care se află în divergență. Fiind înconjurați de atâtea concepții cu privire la identitatea Babilonului modern și de atâtea nuanțe în cadrul aceleiași concepții, rămâne în picioare întrebarea: Cine este cu adevărat Babilonul secolului al 21‑lea, de care vorbește ultima carte a Bibliei? Pasaje întregi din capitolele 14, 16, 17 și 18 ale Apocalipsei se ocupă cu această tainică entitate numită Babilon.

Înainte de a încerca să identificăm Babilonul zilelor noastre, trebuie subliniat faptul că acestuia îi convine această confuzie ce există în lume cu privire la identitatea sa. De ce? Pentru simplul motiv că, între atâtea concepții, el se poate ascunde mai ușor. Dacă într-o colectivitate s-a produs o infracțiune cu autor necunoscut, adevăratului infractor îi convine de minune existența mai multor suspecți. Cu cât aceștia sunt mai mulți, cu atât mai mare este șansa lui de a nu fi identificat.

Mai mult decât atât, adevăratul infractor lansează uneori diversiuni care au menirea să-i conducă pe cei care-l caută pe o pistă falsă. La fel stau lucrurile și în ceea ce privește identitatea Babilonului modern. Pentru a nu fi descoperit ușor, el însuși lansează diversiuni, creând confuzie în jurul termenului de Babilon.

Aceste diversiuni le putem găsi chiar în notele de subsol ale unor traduceri confesionale ale Bibliei. Citind aceste note explicative ce însoțesc textul biblic, aflăm, de exemplu, că Antioh Epifanul este adevăratul corn mic din profeția lui Daniel cap. 7 și 8; că numărul 666 din Apocalipsa cap.13 este numărul numelui lui Nero sau Dioclețian; că termenul de Babilon din Apocalipsa cap. 14, 16, 17 și 18 se referă la Roma păgână, nicidecum la o parte a creștinismului actual apostaziat. Diversiuni care îi pot conduce pe unii pe o pistă greșită, însă nu și pe cercetătorii sinceri ai Cuvântului, care iubesc adevărul mai mult decât propria lor viață.

Natura, așa cum arată ea după pătrunderea păcatului în lume, este plină de asemenea diversiuni. Vezi pe fundul mării niște forme care ți se par a fi niște pietre acoperite de alge, nisip și corali, în timp ce peștișori nevinovați se plimbă prin preajmă, fără să bănuiască primejdia. Însă deodată vezi cum o gură uriașă se deschide fulgerător și înghite prada. Ceea ce păreau a fi niște pietre pe fundul mării, în realitate nu sunt altceva decât niște pești răpitori, care au luat forma, culoarea și aspectul mediului ambiant, astfel încât să se ascundă cât mai bine pentru a ataca pe neașteptate.

Vezi printre frunzele unui copac niște insecte nevinovate cum își caută rostul. Și apoi, dintr-o dată, vezi cum „o crenguță” prinde o asemenea insectă și o devorează de vie. Ceea ce părea o banală crenguță, de forma și culoarea miilor de crengi din acel copac, se dovedește a fi o călugăriță, o insectă atât de crudă încât își devorează chiar propriul partener.

Aceasta este tehnica folosită de milenii de către Satana și acoliții săi. Babilonul modern nu face excepție de la aceasta. Creând diversiuni, punându-și măștile evlaviei, Babilonul modern poate lucra liniștit până ce îi va sosi ceasul să atace, prinzând lumea întreagă nepregătită.

Să-I mulțumim lui Dumnezeu că nu a lăsat Biserica Sa nepregătită și în necunoștință față de adevărata identitate a Babilonului modern. În cartea Apocalipsa, care nu este altceva decât o descoperire a lui Iisus Christos, ni s-au dat suficiente criterii după care putem identifica Babilonul zilelor noastre. Din partea noastră este nevoie doar de rugăciune, de puțin studiu și de puțină atenție pentru a înțelege ceea ce acum ni se pare o taină de nepătruns.

Una dintre fericirile pe care le găsim în Apocalipsa este și cea din capitolul 1:3: „Ferice de cine citește și de cine ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape.”

Așadar, vrem să fim păziți de rătăcirile și diversiunile zilelor din urmă? Iată soluția cerului: Să citim, să ascultăm și mai ales, să păzim ceea ce Dumnezeu ne-a transmis prin profeții Săi.

Lori Balogh

Referințe:

(1) E. G. White, „Tragedia Veacurilor”, p. 580