Biserica – ceremonii sau spiritualitate?
Pasajul biblic din 2 Cronici 13:8‑12 ne invită la reflecție. Deși se relatează un crâmpei din istoria poporului evreu, găsim aici o lecție importantă pentru viața bisericii din toate timpurile. Este vorba de un fragment din discursul ținut de Abia – împăratul Regatului lui Iuda între anii
914‑912 î.Ch., înainte de a începe lupta cu rivalul său – Ieroboam, împăratul Regatului de Nord.
Abia – fiul lui Roboam și nepot al lui Solomon – a avut o domnie scurtă, de doar trei ani. Cartea a doua a Cronicilor consemnează lupta dată între împărații celor două regate surori – un război fratricid și inegal. Dacă iudeii din sud se puteau prezenta pe câmpul de luptă cu aproape 400 000 de luptători, israeliții din nord, conduși de apostaziatul împărat Ieroboam, numărau circa 800 000 de luptători.
Nu lupta în sine ne interesează pe noi astăzi, deși a fost surprinzător rezultatul ei: cei puțini (iudeii) i-au învins pe cei mulți (israeliții). Ceea ce ne atrage atenția în mod deosebit este conținutul discursului împăratului Abia înainte de începerea luptei.
Dacă urmărim cu atenție acest discurs, putem observa că împăratul repetă aproape obsesiv câteva cuvinte: „voi”, „vostru” și „noi”, „noastră”. „Voi” și „noi”, într-o permanentă antiteză. Împăratul Abia face o paralelă îndelungată, o comparație între „noi” – cei care slujim lui Dumnezeu – și „voi” – cei care sunteți departe de El. Care este argumentul forte al împăratului în susținerea ideei că Dumnezeu îi va ajuta pe ei și nu pe israeliții din nord? Iată argumentul adus de împăratul Abia:
„Noi aducem în fiecare dimineață și în fiecare seară arderi de tot Domnului, ardem tămâie mirositoare, punem pâinile pentru punerea înaintea Domnului pe masa cea curată și aprindem în fiecare seară sfeșnicul de aur cu candelele lui, căci păzim poruncile Domnului Dumnezeului nostru.
Dar voi L-ați părăsit. Iată că Dumnezeu și preoții Lui sunt cu noi, în fruntea noastră, și avem și trâmbițele răsunătoare ca să sunăm din ele împotriva voastră. Copii ai lui Israel, nu faceți război împotriva Domnului, Dumnezeului părinților voștri, căci nu veți avea nicio izbândă!” (vers. 11‑12).
Ceremonia – iată argumentul forte pe care împăratul Abia îl aduce în favoarea sa și a poporului pe care-l conduce:
– Noi aducem arderi de tot seara și dimineața.
– Noi ardem tămâie mirositoare.
– Noi punem pâinile înaintea Domnului.
– Noi aprindem sfeșnicul în fiecare seară.
– Noi avem preoții care sunt de partea noastră..
– Noi sunăm din trâmbițele răsunătoare.
La toate aceste argumente teologice pe care le invocă în susținerea ideii că Dumnezeu era cu el, împăratul mai putea adăuga încă unul, după terminarea luptei: biruința. Versetul 18 subliniază faptul că oamenii lui Abia „au câștigat biruința pentru că se sprijiniseră pe Domnul, Dumnezeul părinților lor.” O biruință ce nu poate fi negată. Dimpotrivă, ea este cu atât mai surprinzătoare cu cât armata iudeilor era de două ori mai mică decât a israeliților din nord.
Cu toate acestea, era Dumnezeu într-adevăr cu împăratul Abia? Conform argumentelor invocate de Abia și conform raportului biblic ce consemnează biruința dată de Dumnezeu, am putea să răspundem afirmativ la această întrebare. Și totuși… era doar o aparență.
„El (împăratul Abia n.n.) s-a dedat la toate păcatele pe care le făcuse tatăl său înaintea lui și inima lui n-a fost întreagă a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David” (1 Împărați 15:3).
Poate să fie Dumnezeu cu un om „dedat la toate păcatele părinților săi” și având o inimă împărțită? Categoric, nu! În lumina Bibliei, păcatul îl desparte pe om de Dumnezeu, creând un „zid de despărțire” între cei doi (vezi Isaia 59:2). Dar cum rămâne atunci cu biruința dată de Domnul? Ea nu este altceva decât o manifestare a milei lui Dumnezeu față de omul păcătos și revărsarea unor binecuvântări târzii datorate credincioșiei unor predecesori. „Dar din pricina lui David, Domnul Dumnezeul lui i-a dat o lumină la Ierusalim…” (1Imparati15:4).
Înțelegem din acest crâmpei de istorie sacră că, dacă Dumnezeu ne scoate dintr-un necaz, dintr-o criză sau suferință, aceasta nu înseamnă în mod obligatoriu că El este cu noi. Sau, mai bine zis, că noi suntem cu El. Nu înseamnă că suntem în cele mai bune relații cu cerul, dacă suntem binecuvântați. Raportul biblic este fără echivoc: „din pricina lui David” a dat Domnul biruința și nu „din pricina lui Abia”.
Mântuitorul ne spune că Tatăl ceresc dă ploaie și soare și peste cei buni și peste cei răi (Matei 5:45). Aceasta nu înseamnă că relația celor răi cu Dumnezeu este bună. Așadar, nici biruința împăratului Abia nu dovedește ca relațiile sale cu Domnul erau dintre cele mai bune. Biblia ne prezintă și alte exemple asemănătoare: cazul împăratului Ahaz – un împărat nelegiuit, dar căruia totuși Domnul îi dă o biruință asemănătoare (vezi 2 Împărați 16:1‑4).
Lăsând acum la o parte istoria biblică, să facem un salt peste timp la noi – biserica timpului sfârșitului. Nu ați observat că, în disputele dintre creștinii diferitelor confesiuni apare mereu comparația între „noi” și „voi „? Nu ați observat că argumentele care sunt aduse de o parte sau alta sunt legate în primul rând de ceremonii, de acte de cult?
„Noi avem… noi facem… Voi nu aveți… voi nu faceți…” Și ce e rău în asta? Identitatea noastră ca biserică nu e legată și de aceste aspecte ceremoniale, de actele de cult pe care le practicăm? Desigur! Însă acestea nu reprezintă esențialul unei biserici. Este cât se poate de primejdios de a ne stabili identitatea ca biserică bazându-ne doar pe lucruri exterioare. Căci este posibil să le avem pe toate acestea și totuși relațiile dintre noi și Dumnezeu să nu fie dintre cele mai bune.
Dar succesele în lucrarea misionară a bisericii? Dar organizația, admirată de cei din afara bisericii? Dar gradul înalt de educație din școlile bisericii? Dar mulțimea universităților, spitalelor și centrelor de educație sanitară? Acestea nu sunt un argument suficient de puternic că Dumnezeu este mulțumit cu starea noastră spirituală?
Nu, nici acestea nu reprezintă un argument suficient, după cum biruința împăratului Abia nu dovedea că el era în cele mai bune relații cu Dumnezeu. Apostolul Pavel le scria credincioșilor din Filipi despre unii care-L predicau pe Christos „din pizmă și duh de ceartă” (Filipeni 1:15), în timp ce, privind la propria sa lucrare, se temea că, după ce a predicat Evanghelia atâtor oameni, el însuși să nu-și piardă răsplată.
Da! Putem fi schele pentru mântuirea altora, pentru zidirea Bisericii lui Christos. O schelă însă nu rămâne. După ce și-a încheiat rolul, ea este îndepărtată. În niciun loc pe paginile Scripturii nu ni se sugerează îndemnul de a fi doar niște schele la zidirea Bisericii, ci „pietre vii” (vezi 1 Petru 2:5) zidite în clădirea spirituală a ei.
Eusebiu de Cezareea, autorul „Istoriei Eclesiastice” și consilier al lui Constantin cel Mare, descrie atmosfera triumfalistă care a caracterizat Conciliul de la Niceea din anul 325 d.Ch. La acest conciliu au participat episcopi din toată lumea creștină. Mulți dintre ei fuseseră torturați în anii de persecuție anteriori, înainte ca împăratul Constantin să dea libertate religiei creștine.
Mulți dintre ei erau mutilați, fără mâini, fără picioare… Când i-a văzut defilând prin fața gărzii împăratului, când a văzut cum garda împăratului le dă onorul și însuși Constantin cel Mare îi salută pa acești episcopi martiri, Eusebiu a exclamat: „Am simțit că Împărăția lui Dumnezeu a coborât pe pământ.”
El nu știa că, ceea ce simțea ca fiind o mare biruință a creștinismului, era de fapt înregistrat în cer ca fiind o mare înfrângere. Cartea Apocalipsei aseamănă această perioadă din istoria bisericii creștine cu un cal negru (vezi Apocalipsa 6:5), care și-a pierdut curăția inițială și având asupra sa însemnele morții. În șirul celor șapte epistole adresate celor șapte biserici (Apocalipsa cap. 2 și 3), perioada la care se referă Eusebiu din Cezareea este numită Pergam. Știți ce spune Martorul Credincios despre Pergam?
„Știu unde locuiești: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei… Tu ai acolo niște oameni care țin de învățătura lui Balaam… Tot așa și tu ai câțiva care, de asemenea, țin învățătura nicolaiților, pe care Eu o urăsc. Pocăiește-te dar. Altfel voi veni la tine curând și mă voi război cu ei cu sabia gurii mele” (Apocalipsa 2:13‑16).
Ce diferență între percepția pe care o are omul cu privire la un anumit eveniment și felul în care vede Dumnezeu același lucru!
Biserica Laodicea – ultima etapă din istoria creștinismului – este mustrată de Dumnezeu pentru atitudinea ei triumfalistă și plină de încredere în sine. Ea se laudă: „Sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic”, neștiind că cerul o evaluează după alte criterii și o vede într-o stare deplorabilă: „Și nu știi că ești ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17).
Și, poate cel mai trist lucru pe care cerul îl constată în dreptul acestei ultime biserici este faptul că Iisus este văzut în afara ei, stând la o ușă zăvorâtă pe dinăuntru și așteptând să I se audă glasul și să I se deschidă. Înainte de a fi prea târziu…
În anii petrecuți în sânul bisericii, am avut ocazia să întâlnesc o mulțime de oameni care se legau de formele religiei mai mult decât de esența ei. Am întâlnit oameni care, deși trăiau o viață fără principii morale, țineau „cu dinții” la calitatea de membru al bisericii, la „legitimația de membru”. Nu i-am înțeles niciodată și nici nu cred că am să-i pot înțelege vreodată. Pentru că mântuirea e o problemă de esență, nu de forme.
Ce i-a folosit împăratului Abia faptul că se lăuda cu o mulțime de forme religioase pe care le împlinea (și care, de altfel, nu erau deloc condamnabile, dimpotrivă!)? Biruința asupra vrăjmașilor? Nu era meritul lui. Dumnezeu i-a dat această biruință pentru că voia să împlinească făgăduințele făcute lui David, înaintașul său. Faptul că se lăuda cu împlinirea unor forme religioase nu l-a așezat într-o poziție favorabilă înaintea cerului. Când Biblia îi face portretul moral, Abia este zugrăvit ca un om cu o inimă împărțită, trăind o viață păcătoasă, departe de Dumnezeu și de atmosfera cerului.
V-ați imaginat vreodată ca până și rugăciunea noastră Îl poate obosi pe Dumnezeu și ne poate despărți de El? Da, chiar rugăciunea, acest intim mijloc de comunicare cu cerul, poate deveni o formă fără esență și fără valoare. Este scris: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte Legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” (Proverbele 28:9).
Vechiul popor Israel se lăuda cu o mulțime de forme religioase. Aveau un sistem ceremonial bogat și plin de semnificații mesianice; aveau lumina adevăratei zile de odihnă, precum și o mulțime de principii de viețuire sănătoasă și reguli care guvernau relațiile interumane. Cu toate acestea, Dumnezeu ajunge să rostească, prin gura profetului Isaia, cuvinte de o gravitate rar întâlnită: „Nu mai aduceți daruri de mâncare nefolositoare, căci Mi-e scârbă de tămâie! Nu vreau luni noi, Sabate și adunări de sărbătoare… Urăsc lunile voastre cele noi și praznicele voastre. Mi-au ajuns o povară, nu le mai pot suferi…” (Isaia 1:13‑14).
Câtă durere răzbate din aceste cuvinte! Este durerea inimii unui Dumnezeu care-Și vede poporul iubit și ales punându-și nădejdea mântuirii în forme și nu în esență. Nu formele și ceremoniile erau de vină! Ele aveau locul lor în planul divin și în închinarea adusă de popor. Dar atunci când aceste ceremonii luau locul unei viețuiri sfinte, unei ascultări depline de Legea Morală, lui Dumnezeu nu-I rămâne altceva decât să deplângă formalismul rece al omului: „Nu pot să văd nelegiuirea unită cu sărbătoarea!” (Isaia 1:13).
Apostolul Pavel afirmă un lucru, care, dacă ar fi înțeles de creștini, ar fi revoluționar: „El (Christos n.n.) a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înțelepciune, neprihănire, sfințire și răscumpărare” (1 Corinteni 1:30).
Știți ce înseamnă aceasta? Că, dacă Îl avem pe Christos, dacă avem esența viețuirii creștine, avem totul, inclusiv viața veșnică pe care ne-o dorim cu atâta ardoare. Dar la fel de adevărat este că fără El, nu avem nimic. Viața bisericii fără Christos este doar o suită de forme reci, plictisitoare, care îi obosesc nu doar pe oameni, ci pe Însuși Dumnezeu.
Poate ați auzit parabola tramvaiului – o parabolă modernă în care am putea să ne regăsim că individ, dar și că biserica:
Într-o stație se află un tramvai oprit. Ușile sunt deschise, conductorul este la cârmă, iar pe o tăbliță sunt scrise destinația și traseul. Oamenii urcă și se așază pe scaune, însă tramvaiul nu pornește… Călătorii încep să discute, se uită la ceas, apoi iar discută, așteptând ca să plece din clipa în clipă. Însă tramvaiul tot nu pornește…
Oamenii se gândesc că poate conductorul lor nu este bun și cer să li se dea un altul. Noul conductor – un om cu o experiență impresionantă în domeniu, vine, se așază pe scaunul lui, dar tramvaiul tot nu pornește…
La un moment dat, călătorii se gândesc că, dacă tot nu pornește tramvaiul, ar fi bine să schimbe scaunele, să pună pe jos o mochetă nouă și să vopsească tramvaiul pe dinafară. Zis și făcut! Tramvaiul este reînnoit, recondiționat, adaptat noilor cerințe, însă el tot nu pornește…
Unii călători se gândesc că tramvaiul lor nu va porni până ce nu vor fi ocupate toate locurile. Ca urmare, ei coboară din tramvai și se duc pe la colțuri de stradă, convingându-i pe oameni să urce și ei în același tramvai. Unii se lasă convinși și urcă, scaunele se umplu, însă tramvaiul tot nu pornește…
Se mai încearcă o soluție, propusă de unii călători preocupați de situația neplăcută în care se aflau: coboară și împing tramvaiul o bucată de drum, dar tramvaiul tot nu pornește… Descurajați, cei mai mulți se decid să coboare și să se urce într-un alt tramvai, când, un trecător se uită la ei, se uită la tramvai și le spune: „Mai, oameni buni! Nu vedeți că tramvaiul vostru nu atinge rețeaua de alimentare?”
Parabola acesta ne face să zâmbim, însă pe plan spiritual, poate că nu suntem prea departe. Oricâte ceremonii și ritualuri am inventa în biserică și oricât de confortabile am face locașurile de cult, dacă nu suntem conectați la sursa puterii spirituale – Iisus Christos – „tramvaiul” nu va înainta nici măcar un pas.
În 1904, un tânăr american își predă viața lui Christos în urma unei evanghelizări conduse de Moody. Pastorul bisericii locale îi dă un sfat: „Ia-L pe Iisus cu tine în orice lucru! Roagă-te Lui, citește despre El, vorbește despre El, trăiește ca El!”
Tânărul era student, iubea viața, era pasionat de mașini, de excursii, de baseball… La doi ani după convertire, moștenește o avere de circa 40 milioane de dolari. Dvs. ce ați fi făcut în locul lui? Poate că ați fi construit o biserică, un orfelinat… Dar cu restul ce ați fi făcut?
Tânărul acesta dă totul pentru lucrarea misionară, fără să oprească nici măcar un singur dolar. Mama lui se gândește ca fiul ei nu face bine, că ar trebui să-și oprească măcar o mică sumă de bani. Tânărul însă dă totul, apoi se dedică misiunii în lumea musulmană. După câteva luni însă, tânărul moare de meningită, la Cairo. De abia atunci mama lui înțelege că și un singur cent reținut de fiul ei ar fi fost pierdut.
Mă întreb: eu ce sfat i-aș fi dat acestui tânăr care iubea viața, dacă aș fi fost în locul pastorului local? Poate că l-aș fi sfătuit să se lase de baseball, să renunțe la pasiunea lui pentru mașini, înlocuind-o cu pasiunea pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Poate că l-aș fi sfătuit să țină Sabatul biblic, să plătească zecimea, să controleze etichetele alimentare mai cu atenție, să nu întârzie la adunare, să nu lipsească de la serviciile divine… Și multe altele…
Acel pastor i-a spus însă un singur lucru – un lucru de esență: „Ia-L pe Iisus cu tine oriunde!” Și asta a fost destul. Christos a intrat în inima lui și i-a arătat ce are de făcut la fiecare pas. Acesta este adevărul de care Satana se teme cel mai mult, căci o biserică în care locuiește Christos este o forță care aruncă în aer lumea păcatului și a întunericului.
Lori Balogh
