Comportamentul în biserică – o jertfă a nebunilor?
Câte lucruri nu se pot întâmpla în decurs de 40 de ani, chiar dacă e vorba doar de viața unui păstor? Oricât de monotonă ar părea viața, există momente pe care un cunoscut autor literar le numește „astrale” (Ștefan Zweig” în „Orele astrale ale omenirii”). Termenul nu mi se pare deloc pretențios și voi încerca să explic.
Cunoaștem din istoria biblică faptul că Moise a petrecut 40 de ani în pustia Madianului, păscând turma socrului său. O viață de om – am putea spune – petrecută în monotonia aproape ucigătoare a deșertului. Să faci zi de zi același lucru, fără nicio variație, să vezi zi de zi același peisaj arid, să auzi zi de zi același behăit al oilor, nu este o viață de invidiat. Dimpotrivă!
Și totuși, în această scurgere aproape atemporală a existenței sale, Moise a trăit o clipă „astrală” care i-a schimbat definitiv cursul vieții. Și nu doar cursul propriei vieți, ci pe a unui popor întreg.
Exodul 3:1‑6: „Rugul aprins”
De ce oare Duhul lui Dumnezeu, care a inspirat întreaga Biblie, a ales tocmai acest moment, și nu altele, din această perioadă a existenței lui Moise? Biblia ar fi putut să relateze, în legătură cu acea perioadă, despre frământările sufletești ale lui Moise după eșecul din Egipt, despre dezamăgirile lui, despre umilința pe care o trăia ca păstor în deșert, deși fusese educat în cele mai înalte școli egiptene.
Biblia ar fi putut să relateze despre problemele din familia lui, despre felul de închinare al socrului său Ietro, preot al Madianului, sau despre o mulțime de alte lucruri. Inspirația trece însă peste toate acestea, oprindu-se în schimb asupra acestui moment din viața lui. De ce? Pentru că acesta este momentul de cotitură al vieții lui Moise, momentul chemării lui la o misiune unică în istorie și din care putem învăța câteva lucruri valabile pentru oricare generație de credincioși.
Să observăm câteva idei ce se desprind din această „ora astrală” a vieții lui Moise, a poporului evreu și a omenirii întregi:
1. Moise s-a putut întâlni cu Dumnezeu numai după ce a mânat turma „dincolo de pustie” (vers. 1). Dumnezeu e prezent oriunde în acest Univers. Atributul Său de a fi omniprezent garantează acest lucru. El este prezent mai ales acolo unde e dorit și chemat de omul pe care l-a creat. Expresia biblică „dincolo de pustie” ne spune însă ceva important: O întâlnire specială cu El poate avea loc doar atunci când trecem dincolo de „pustia” grijilor, dincolo de frământările și neliniștile cotidiene și trecătoare.
Această întâlnire cu Creatorul „dincolo de pustie” este valabilă și pentru bărbații prea ocupați cu câștigarea existenței, și pentru elevii ocupați cu examenele, și pentru soțiile împovărate de grijile gospodărești. Pentru a-L întâlni pe Domnul, fiecare trebuie să treacă „dincolo” de cotidian.
Moise avea și el pustia lui, pe care o cunoștea ca propria sa palmă. O străbătuse zi după zi, an după an, timp de 40 de ani. A sosit însă o zi în care, săturat de acea pustie monotonă, a dat curs unei chemări lăuntrice de a ieși din cotidian. A fost ziua întâlnirii lui cu Iehova, Dumnezeul cel veșnic, zi după care Moise nu a mai fost același.
Dorește cineva să-L întâlnească într-un mod deosebit pe Dumnezeu? Nu are altceva de făcut decât să treacă dincolo de rutina zilnică, luându-și un timp special pentru El. În mod garantat, Dumnezeu va fi prezent la întâlnire! Și nu cu mâna goală, ci plină de binecuvântări!
2. Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc (vers. 2). Cineva ar putea fi contrariat de faptul că în versetul 2 Biblia vorbește despre „Îngerul Domnului”, iar mai departe se spune că Dumnezeu Însuși i-a vorbit lui Moise. Este o contradicție în Cuvântul Scripturii, așa cum susțin scepticii? Nu, nu e vorba de așa ceva.
Termenul folosit în ebraica veche, care a fost tradus cu „înger”, este „malachia”, care înseamnă „sol”, „cel trimis”. Solul ceresc nu trebuia să fie în mod obligatoriu un înger în sensul de ființă creată. El putea fi Însuși Fiul lui Dumnezeu, care, în repetate rânduri în istoria Vechiului Testament, a venit pe pământ cu o misiune specială (vezi Geneza cap. 19; Iosua 5:13‑15; Judecătorii cap. 13 etc.).
„Îngerul” care i-a vorbit lui Moise din mijlocul rugului aprins a fost Însuși Iisus Christos. Înțelegem de aici că cel care are inițiativa este Dumnezeu. Încerc să înțeleg ce se petrecea în sufletul lui Moise după eșecul avut în Egipt. Timp de 40 de ani el a căutat probabil un răspuns, o rezolvare la frământările sale sufletești. Însă răspunsul nu a venit nici după un an, nici după zece ani, nici după 39 de ani… Cât de descurajat și dezamăgit trebuie să fi fost acest om care-și iubea poporul și pe Dumnezeu în același timp! Sufletul său părea a fi un pustiu mai arid decât pustiul Madianului.
Și golul lui sufletesc devine din ce în ce mai mare, până ce, într-o zi, îndemnat de Duhul lui Dumnezeu, el trece dincolo de pustie, într-un loc unde i se oferă ocazia să aibă o experiență unică: Dumnezeu însuși îi iese în întâmpinare.
3. Dumnezeu probează sinceritatea omului și, după ce aceasta e dovedită, El i se descoperă în mod deplin. Inițial, Moise vede doar rugul aprins și atât. Nu aude niciun glas, nicio chemare… Ar fi putut trece mai departe nepăsător. Sau ar fi putut fugi speriat. Sau ar fi putut crede că e victima unui miraj al deșertului. Moise nu e nici nepăsător, nici speriat. Este prea cultivat ca să nu deosebească un miraj de ceea ce vedea.
„Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată” (vers. 3) – iată proba sincerității lui, a dorinței de a ieși din monotonia și rutina vieții zilnice. „Domnul a văzut că el se întoarce să vadă și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului” (vers. 4).
Iar Moise răspunde: „Iată-mă!” Cât de exact s-au împlinit în viața lui Moise, cu această ocazie, cuvintele profetului Ieremia: „Mă veți căuta și Mă veți găsi, dacă Mă veți căuta cu toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi” -zice Domnul (Ieremia 29:13‑14).
4. În scena rugului aprins se mai află o idee valoroasă, asupra căreia voi insista mai mult: felul în care trebuie să ne comportăm în prezența lui Dumnezeu, în general, și în biserica Sa, în special. „Dumnezeu a zis: Nu te apropia de locul acesta! Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care-l calci este sfânt!” (vers. 5).
Ați citit în vreo enciclopedie sau în vreun manual de geografie că ar exista un loc sfânt în deșertul Madianului? La poalele muntelui Sinai există o mănăstire veche care pretinde că adăpostește așa-zisul rug al lui Moise. El este încă verde, însă cine poate ști dacă în acel loc s-a întâmplat minunea? Azi nu se cunoaște exact nici măcar care e vârful muntos pe care Moise a primit Legea. Se presupune doar … Cu atât mai puțin nu se cunoaște locul în care i s-a spus lui Moise să se descalțe.
Mai mult, ați găsit undeva în Biblie vreo informație legată despre acel loc sfânt? Ce a făcut ca acel loc să devină pentru scurt timp un loc sfânt? Doar prezența lui Dumnezeu. Să observăm două amănunte:
– Dumnezeu nu-l gonește pe Moise din acel loc sfânt, dimpotrivă, îl cheamă pe nume din mijlocul rugului.
– Dumnezeu nu-i cere lui Moise nimic în schimbul privilegiului de a rămâne în prezența Sa, cu excepția unui singur lucru: respect. Scoaterea încălțămintei din picioare era, potrivit locului și timpului, o manifestare a respectului sfânt și a umilinței. Iată ce afirmă un autor creștin:
„Umilința și respectul ar trebui să caracterizeze purtarea tuturor acelora care vin în prezența lui Dumnezeu. În Numele lui Iisus noi putem veni înaintea Sa cu încredere, dar nu trebuie să ne apropiem de El cu îndrăzneală și încumetare ca și când El ar fi pe aceeași treaptă cu noi.
Sunt unii oameni care se adresează Marelui, Atotputernicului și Sfântului Dumnezeu care locuiește într-o lumină de care nu te poți apropia ca și când s-ar adresa cuiva care este deopotrivă cu ei sau chiar unuia care este mai prejos decât ei. Sunt unii oameni care se poartă în casa Lui cum nu s-ar încumeta să se poarte în camera de audiență a unui conducător pământesc.
Aceștia să-și aducă aminte că se află în fața Aceluia pe care Îl adoră serafimii și în prezența căruia îngerii își acoperă fețele. Dumnezeu trebuie să fie mult mai mult onorat; toți aceia care își dau în adevăr seama de prezența Lui se vor pleca în umilință înaintea Lui și, asemenea lui Iacov când a privit descoperirea lui Dumnezeu, vor striga: „Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este Casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor” (1).
Rugul din pustia Madianului era un rug ca oricare altul: aceleași frunze, aceeași înfățișare generală… Rugul acesta însă, în acele momente adăpostea prezența sfântă a lui Dumnezeu. Biserica în care ne închinăm poate avea aceleași ziduri ca orice altă construcție, același mobilier, aceleași utilități. Dar clădirea ei se deosebește fundamental de oricare altă clădire din lume deoarece în acest loc este chemat Numele sfânt al lui Dumnezeu.
Domnul nu ne interzice, spunându-ne: „Nu intrați aici, căci e un loc sfânt!” Dimpotrivă, El Însuși ne cheamă să venim în Casa Sa pe care profetul Isaia o numește „o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 57:7). El nu ne cere să ne scoatem încălțămintea din picioare când intrăm în biserică, așa cum se întâmplă în sinagoga evreiască. El nu ne cere să avem fețe prelungi și triste în prezența Sa. Dimpotrivă, El dorește să fim plini de o bucurie sfântă.
Dumnezeu ne cere însă un lucru: să pășim în biserica cu sfială, umilință și mult, foarte mult respect. După ce întreaga săptămână am străbătut pustiul acestei vieți aride, Sabatul ne este oferit ca o oază de liniște și reechilibrare a sufletelor noastre. Biserica este acel „dincolo de pustie” unde ne putem întâlni cu Dumnezeu într-un mod cu totul deosebit. Marele nostru gol sufletesc în formă de Dumnezeu poate fi umplut în acest loc mai mult decât putem spera și mai mult decât ne putem imagina.
Cum ne apropiem de locul acesta? Ce facem aici? Ce discutăm în acest loc sfânt? „Păzește-ți piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu și apropie-te mai bine să asculți decât să aduci jertfa nebunilor, căci ei nu știu că fac rău cu aceasta. Nu te grăbi să deschizi gura și să nu-ți rostească inima cuvinte pripite înaintea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu este în cer, iar tu pe pământ, de aceea să nu spui vorbe multe. Căci dacă visurile se nasc din mulțimea grijilor, prostia nebunului se cunoaște din mulțimea vorbelor” (Eclesiastul 5:1‑3).
Două amănunte mi-au atras atenția în acest pasaj biblic:
1. „Păzește-ți piciorul când intri în Casa lui Dumnezeu!” De ce piciorul și nu gura, inima, gândurile? Nu am găsit decât un posibil răspuns, și acesta parțial: Deși picioarele noastre trupești sunt cele care ne conduc spre biserică, este atât de ușor ca „picioarele” gândurilor și simțămintelor noastre să ne poarte cine știe pe unde, prin pustia acestei lumi, cu grijile și plăcerile ei de o clipă. Chiar dacă suntem prezenți cu trupul, cu spiritul putem rătăci departe de Dumnezeu. Aceste „picioare” ale gândului trebuie în mod deosebit păzite.
2. În acest loc sfânt unii pot aduce, din nefericire pentru ei și pentru întreaga biserică, „jertfa nebunilor”. Este o expresie dură, plină de gravitate, rar întâlnită pe paginile Bibliei. Ce poate să însemne această „jertfă a nebunilor”?
Ideea de jertfă este legată de aceea de închinare. Deși după jertfa Fiului lui Dumnezeu nu se mai aduc jertfe de animale, a rămas un anumit fel de jertfă ca formă de închinare. Laudele la adresa lui Dumnezeu, rugăciunea, cântările, consacrarea noastră, darurile pe care le aducem, toate acestea sunt jertfe pe care le aducem ca recunoștință față de harul divin.
Al doilea termen – acela de „nebun” -, este folosit în Biblie cu un sens mult mai larg decât în limbajul cotidian. Când Biblia vorbește de nebunie, nu trebuie să înțelegem doar sensul restrâns de dezechilibru mintal, ci și sensul mai larg – acela de dezechilibru spiritual. Avem multe exemple în acest sens:
– Bogatul din parabola Mântuitorului (vezi Luca 12:13‑21) nu era un dezechilibrat mintal. Era un om de afaceri prosper, care știa să-și conducă afacerile, a cărui minte era activă și gata să plănuiască, să se reorienteze, să caute soluții. Cu toate acestea, Biblia îl numește „nebun”, nu din cauza vreunui dezechilibru psihic, ci din cauza egoismului său exacerbat. Bogatul acesta nu mai era un egoist oarecare, ci un egolatru – un om care se închina lui însuși.
– Nabal, soțul Abigailei, este numit nebun nu pentru că ar fi fost lipsit de discernământ, ci din cauza răutății și a lipsei sale de recunoștință (vezi 1 Samuel 25:25).
– Ateismul este și el o formă de nebunie pe care Cuvântul lui Dumnezeu o demască în Psalmul 14:1: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu.”
Și exemplele pot continua. Mă întreb: Ce dezechilibru spiritual se poate întâmpla în viața unor oameni care vin în biserică pentru a se închina, dar care, în loc de „jertfe vii, sfinte, plăcute lui Dumnezeu” (Romani 12:1), aduc „jertfa nebunilor”?
Iată câteva idei extrase din lucrarea scrisă de un autor de literatură creștină:
– Biserica de pe pământ este „poarta cerului”, în care oamenii sunt pregătiți pentru biserica de sus.
– Sfințenia atribuită sanctuarului pământesc ar trebui să ne învețe cum trebuie să ne comportăm în locul în care Dumnezeu se întâlnește cu poporul Său.
– În biserică trebuie să existe reguli cu privire la timpul, locul și modul de închinare în timpul serviciilor divine.
– Vorbirea obișnuită, șoapta și râsul nu ar trebui să fie îngăduite în Casa de rugăciune, fie înainte, fie după serviciul divin. O evlavie fierbinte și activă ar trebui să-i caracterizeze pe cei ce vin să se închine.
– Pentru oamenii care sunt conștienți că se află în prezența lui Dumnezeu tăcerea este elocventă.
– Când este rostit Cuvântul lui Dumnezeu, să nu uităm niciodată că auzim vocea Lui prin slujitorul său delegat pentru acest lucru.
– Dumnezeu dorește ascultători atenți, nu oameni care dorm în biserică. În Pilda neghinei ni se spune că, în timp ce oamenii dormeau, Satana și-a semănat neghina.
– Părinții trebuie să-și învețe copiii să arate respect față de locașul de închinare.
– Biserica nu este un loc în care să se încheie tranzacții comerciale, lumești.
– Îmbrăcămintea celor ce vin în Casa lui Dumnezeu se cere a fi simplă, de bun gust, curată și ordonată, fără podoabe exterioare care sunt nepotrivite unui sanctuar. Tot ceea ce distrage mintea de la solemnitatea serviciului divin este o ofensă adusă lui Dumnezeu.
– Orice biserică nou înființată trebuie să fie instruită în această privință, iar pastorul ei poartă o răspundere uriașă înaintea lui Dumnezeu (2).
Vrea cineva, care dorește cu sinceritate mântuirea, să aducă cu bună știință în biserica pe care o iubește „jertfa nebunilor”? Sunt convins că nimeni nu dorește acest lucru.
De aceea, marele apostol Pavel ne îndeamnă pe fiecare dintre noi: „Vă îndemn dar, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceți trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească” (Romani 12:1).
Cei care vin în Biserica lui Christos și se comportă cu respect față de tot ce este legat de Numele sfânt al lui Dumnezeu, vor pleca oameni noi, transformați. Prin astfel de oameni, asemenea lui Moise, Dumnezeu vrea să facă lucruri mari pentru lumea aceasta: ne pregătește pentru marele exod al mântuirii.
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Patriarhi și Profeți”, p. 256
(2) E. G. White, „Mărturii” vol. 5, cap. „Purtarea în Casa lui Dumnezeu”, p.522‑533
