Urgență de gradul 0: Salvați relațiile!
De ce merg oamenii la biserică? Care e motivul care îi îndeamnă să caute atmosfera unui locaș de închinare? Și, mai ales, de ce aleg unii o biserică modestă, deși în localitatea lor există catedrale impunătoare și strălucitoare?
Întrebările acestea ar putea fi subiectul unui sondaj de opinie, care probabil ar scoate la lumină o mulțime de motive pentru care oamenii merg la biserică (aceia care încă o fac!): fie nevoia sufletului după Cuvântul lui Dumnezeu, fie dorința de a-L lăuda pe Creatorul nostru și a ne închina Lui, fie căutarea mântuirii sufletului sau desăvârșirea caracterului, și multe altele. Toate acestea însă pot fi atinse și dincolo de zidurile bisericii. Și acasă, și pe stradă, și în concediu, Îl poți căuta pe Dumnezeu, Îl poți lăuda, poți să cercetezi Biblia și să meditezi la adevărurile ei, poți lucra la caracterul tău…
Dacă toate acestea pot fi realizate și în afara bisericii, de ce atunci merg oamenii la biserică? Răspunsul pe care vi-l propun este unul singur: relațiile. Am fost creați ființe sociale și sociabile, drept pentru care noi nu putem trăi fără a stabili relații: fie între noi și Creator, fie între noi ca oameni.
„Nu este bine că omul să fie singur”– acesta a fost adevărul pe care Creatorul l-a exprimat încă din primele zile ale Creației (Geneza 2:18). Nevoia de a trăi în relație cu Dumnezeu și cu semenii este întipărită adânc în ființa umană și, poate că într-o zi, vom afla că există o genă în codul nostru genetic ce răspunde de această nevoie a omului.
Viața ne dovedește cu prisosință cât de ucigătoare sunt singurătatea, izolarea și înstrăinarea. Am avut ocazia să fac o parte din serviciul militar la gardă permanentă. Zi și noapte, vara sau iarna, trebuia să ne îndreptăm spre postul de pază, unde ni se interzicea orice comunicare cu cei din jur. Relațiile cu ceilalți erau interzise (de altfel, din rațiuni temeinice!), iar pedepsele pentru cei care călcau regulamentele erau severe.
Îmi amintesc ce greu le venea unor camarazi să se îndrepte spre postul de pază, în mod deosebit cel de la drapelul unității. Unii mărturiseau că înnebunesc în cele trei sau patru ore de pază, tocmai din cauza faptului că nevoia de comunicare și relaționare era înnăbușită.
Nevoia de a stabili (sau a restabili) relația cu Dumnezeu, nevoia de a face parte dintr-o colectivitate care să te accepte, care să împărtășească aceleași idealuri și aceeași credință cu tine – iată unul dintre cele mai serioase motive pentru care oamenii merg (încă!) la biserică.
Să observăm acum un lucru! În calitate de biserică a rămășiței (biserica din ultima perioadă istorică ce precede revenirea Mântuitorului), suntem foarte atenți la semnele prezentate în Biblie care anunță iminența acestui eveniment. Dezastrele tot mai dese și mai întinse ca efecte, cursa înarmărilor, criza economică profundă, decăderea morală, terorismul, poluarea etc. sunt însă semne exterioare bisericii. Suntem foarte informați cu privire la tot ce se întâmplă zilnic pe mapamond. Și nu e rău lucrul acesta!
Dacă e ceva rău, atunci este faptul că neglijăm să observăm semnele apropierii sfârșitului din interiorul bisericii. Cartea Apocalipsa ne deschide o perspectiva deloc îmbucurătoare din acest punct de vedere: „Vai de voi, pământ și mare! Căci Diavolul s-a coborât la voi cuprins de o mânie mare, fiindcă știe că are puțină vreme” (Apocalipsa 12:12).
Oare pe cine e mâniat Diavolul? Pe mările și oceanele lumii? Pe munții, dealurile și câmpiile pământului? E mâniat el oare pe oamenii nelegiuiți care ascultă orbește de el? Cu siguranță că nu! Obiectul mâniei lui este biserica, împreună cu Cel care este Capul ei – Domnul Iisus Christos. „Și balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămășița seminței ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu și țin mărturia lui Iisus” (Apocalipsa 12:17).
Dacă biserica aceasta nu ar fi ocrotită de mâinile Mântuitorului (vezi Apocalipsa 1:16,20;
Isaia 49:14‑16), demult ea ar fi fost nimicită de ura vrăjmașului. Însă așa cum este ea, plină de greșeli și slăbiciuni, biserica este singurul obiect de pe pământ pe care Dumnezeu îl prețuiește și pe care-l va transfera în Împărăția slavei Sale. Totuși, deși El nu-i va permite Diavolului să o nimicească, îi va îngădui să o încerce, să o probeze.
Cu experiența sa milenară în cele ale răului, Satana își folosește întreaga abilitate și inteligență malefică pentru a distruge infrastructura spirituală a bisericii – relațiile. El știe să taie funii groase, să dezlege noduri, să rupă relații vechi și consolidate din sânul bisericii. De ce o face? Pentru că știe că un creștin cu relații șubrede, fie pe verticală – cu Dumnezeu -, fie pe orizontală – cu semenii -, este o victimă sigură a planurilor lui.
Cu siguranță că ați vizionat documentare din viața animalelor. În fiecare caz în parte, tactica unui prădător este aceeași: observă atent turma, alege viitoarea victimă și apoi încearcă să o izoleze de restul turmei. Dacă reușește să o izoleze, să rupă relațiile cu restul turmei, bietul animal este o victimă sigură. Această comparație este folosită chiar de apostolul Petru în prima sa epistolă, când îi îndeamnă pe creștini: „Fiți treji și vegheați! Pentru că protivnicul vostru, Diavolul, dă târcoale ca un leu care răcnește și caută pe cine să înghită” (1 Petru 5:8).
Așadar, atenție la păstrarea relațiilor din sânul bisericii, căci ele sunt ținta preferată a Diavolului în aceste zile din urmă! Vă invit să ne oprim telegrafic asupra unui crâmpei de istorie sacră, din care putem înțelege câte ceva din importanța pe care Dumnezeu o acordă relațiilor.
Geneza 20:1‑18: Avraam în Gherar- un capitol pe care l-am citit de multe ori, însă niciodată nu l-am înțeles mai bine decât în contextul ideii de salvare a relațiilor. Dacă m-ar fi întrebat cineva, cu un timp în urmă de ce cred eu că există acest capitol în Biblie, aș fi răspuns: ca să înțelegem că și Avraam – părintele credincioșilor – a avut slăbiciuni și defecte, ca să înțelegem mai multe despre Providența divină, despre caracterul lui Dumnezeu etc. Acum însă aș da un alt răspuns: ca să înțelegem noi, oamenii, cât de importante sunt pentru Dumnezeu relațiile dintre oameni și dintre noi și El și ca să vedem dincolo de cortină ce eforturi face Dumnezeu pentru a salva aceste relații.
Să intrăm puțin în atmosfera momentului surprins de inspirație! Ce s-a întâmplat de fapt în viața lui Avraam? O situație delicată îl confruntă pe bătrânul patriarh: să spună sau să nu spună adevărul în legătură cu Sara, soția lui? Și Avraam alege, însă alege prost, aflat sub imperiul fricii de a nu i se întâmpla ceva rău. El se gândește doar la sine, pierzând din vedere urmările alegerii lui – faptul că-și putea pierde definitiv familia.
Faptul că Avraam alege să spună un adevăr doar pe jumătate (ceea ce, de fapt, era o minciună întreagă!), scoate în evidență latura slabă a caracterului său. Cât de umilit a trebuit să fie patriarhul – omul lui Dumnezeu – când un păgân ca Abimelec îl mustră pentru păcatul lui: „Ai făcut față de mine lucruri care nu trebuiau nicidecum făcute” (Geneza 20:9).
Greșeala lui Avraam îl aduce, fără ca el să prevadă acest lucru, într-o situație cât se poate de critică. Ar fi trebuit să învețe din experiența tristă a călătoriei făcute în Egipt, când i s-a întâmplat exact același lucru. Cât de greu învățăm însă unele lecții de viață! Rămânem mereu corijenți la aceleași materii, iar Dumnezeu, care nu admite corijența sau repetenția, ne oferă ocazii repetate de a trece examenul.
În ce a constat situația critică, fără ieșire din punct de vedere omenesc, în care a ajuns patriarhul? Criza consta în posibilitatea ruperii iremediabile a unor relații:
– între Avraam și Sara, în calitate de soți. Familia s-ar fi destrămat, Sara ar fi fost luată în haremul lui Abimelec, probabil pentru tot restul vieții, iar făgăduințele divine făcute lui Avraam ar fi rămas neîmplinite.
– între Avraam și Dumnezeu, căci păcatul ridică un zid de despărțire între om și Dumnezeu, conform celor afirmate de Isaia: „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să vă asculte” (Isaia 59:2).
– între Abimelec și Dumnezeu. Se pare că acest conducător păgân începuse să-L cunoască pe Dumnezeu și o anumită relație începuse să se înfiripeze între ei (vezi Geneza 20:3‑6). Și Domnul vrea să nu se stingă acest început de relație promițător…
Noi nu putem cunoaște exact toate urmările greșelii lui Avraam. Putem doar construi diferite scenarii cu privire la ce i se putea întâmpla lui Avraam și familiei lui, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit. Oricum, ceva deosebit de rău s-ar fi întâmplat, iar astăzi Avraam nu ar mai fi fost numit „tatăl credincioșilor” și nici „prietenul lui Dumnezeu.”
Iată o criză majoră în viața familiei patriarhului. Biblia nu consemnează acest lucru, însă sunt convins că, după ce s-a văzut în strâmtoarea în care a intrat prin propria alegere, Avraam s-a trezit la realitate, și-a dat seama că a păcătuit, a strigat la Dumnezeu după ajutor, s-a pocăit profund și s-a încrezut în Providența divină ca niciodată până atunci. Această atitudine de pocăință I-a permis lui Dumnezeu să intervină în mod miraculos și să salveze relațiile deja stabilite cu atâta trudă.
Rezultatul intervenției divine a fost salvarea relațiilor pe toate planurile:
– A fost salvată relația lui Avraam cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, relația sa cu cerul, în mod paradoxal, a ieșit întărită, căci, atunci când lucrează Dumnezeu, El poate transforma blestemul în binecuvântare și lanțurile – în cununi de glorie.
– A fost salvată relația soț-soție, iar familia lui Avraam a rămas la fel de unită ca înainte, un model pentru societatea în care trăiau.
– A fost salvată și relația, poate timidă, a lui Abimelec cu Dumnezeu. Din această experiență, Abimelec a înțeles mai mult din ceea ce înseamnă păcatul și consecințele sale, L-a cunoscut mai bine pe Dumnezeu și caracterul Lui.
O lecție prețioasă pe care trebuie să o învățăm din acest crâmpei din istoria sacră este următoarea: La baza oricărei crize în care se strică relația dintre oameni, dintre frații de credință sau dintre om și Dumnezeu, se află păcatul cu toate formele și nuanțele lui. Oricum am numi păcatul: defecte de caracter, slăbiciuni, rămâneri în urmă, nedesăvârșiri etc., el tot păcat rămâne în esența lui. Aceasta nu este o noutate pentru nimeni și fiecare om, la nivelul existenței lui, descoperă acest adevăr nedorit.
Noutatea este însă alta: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții cum v-am iubit Eu, așa să vă iubiți și voi unii pe alții. Prin aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:34‑35).
Porunca iubirii față de aproapele nu este o poruncă nouă, ci una veche, lăsată omului încă din Eden. Porunca iubirii se cere însă reînnoită în viața fiecărui creștin, în fiecare generație, în fiecare clipă. Și ea trebuie reînnoită nu după un model omenesc, nedesăvârșit, ci după cel ceresc: „cum v-am iubit Eu”.
În viața de familie, în cea de biserică și în societate vor fi mereu crize relaționale. Atâta vreme cât trăim în imperiul păcatului, sub tirania unei firi nesfințite, astfel de crize sunt inerente. Vestea cea bună este că nu suntem lăsați singuri în mijlocul lor. Îngerii cerului și Duhul Sfânt se vor lupta pentru a ne ajuta să ieșim biruitori din impas, salvând familii, salvând biserici, salvând relații de prietenie.
Sunt fericiți cei ce sunt capabili de o iertare completă, îngropând definitiv jigniri, ofense, fapte de nedreptate, atitudini nesfinte. Cât de nefericiți și nemântuiți sunt însă aceia care, după ce au îngropat răul ce li s-a făcut, pun un semn deasupra, la fel cum facem cu morții noștri. Am văzut într-o carte îngălbenită de vreme o caricatură ce îi înfățișa pe doi oameni ce fuseseră certați și care își întind mâinile spre împăcare.
Frumos! Foarte frumos! Numai că cei doi, deși își dădeau mâna și își zâmbeau, cealaltă mână o țineau la spate, având în ea câte un topor. Comentariul caricaturistului era următorul: „Te iert, dar nu te uit.”
Expresia „a dezgropa morții” își găsește înțelesul nefericit în viața tuturor acelora care îngroapă greșelile semenilor față de ei, dar care pun semne deasupra. La ce bun? Poate le va prinde bine în viitor, în cazul unei alte divergențe. „Dezgroparea ” este ușoară atunci când ai lăsat un semn de aducere aminte.
Nu vi se pare urât să dezgropi, să scormonești mereu prin gunoaiele păcatelor din trecut, să le aduci mereu la suprafață, în actualitate? Având o astfel de atitudine, relațiile noastre nu se vor vindeca niciodată.
Cât de diferit procedează Dumnezeul nostru față de păcatele cu care L-am dezonorat!
„Care Dumnezeu este ca Tine, care ierți nelegiuirea și treci cu vederea păcatele rămășiței moștenirii tale? El nu-și ține mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea ! El va avea iarăși milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre și va arunca în fundul mării toate păcatele lor” (Mica 7:18‑19).
Observați deosebirea dintre felul de a proceda al lui Dumnezeu și al nostru? Și El îngroapă păcatele noastre, însă într-un loc anume: în fundul mării. De ce tocmai acolo? Pentru că pe mare nu se pun semne! Și mai e un motiv: fundul mării este cel mai adânc loc geografic posibil (Groapa Marianelor are circa 11 km adâncime!). Aceasta e o garanție că iertarea oferită de Dumnezeu e deplină, totală și veșnică.
Lecția oferită de Dumnezeu cu privire la importanța salvării relațiilor este minunată. Și cum ar putea fi altfel, când El a dăruit neamului omenesc ceea ce a avut mai scump – pe Fiul Său preaiubit? Dacă El a sacrificat totul pentru a salva relația Sa cu omul, noi de ce nu am face totul pentru a ne salva relațiile?
Dacă este vreo urgență de gradul 0 pentru Biserica lui Christos care trăiește și lucrează la sfârșit de istorie, atunci aceasta este:
„Salvați relațiile!”
Lori Balogh
