Rugăciune la vreme potrivită
„Toate își au vremea lor și fiecare lucru de sub ceruri își are ceasul lui” – spune înțeleptul Solomon în Eclesiastul 3:1. Apoi, el enumeră o listă întreagă de lucrări, activități și trăiri sufletești ale omului despre care afirmă că există un timp prielnic pentru orice lucru, când eficiența poate fi maximă: nașterea, moartea, săditul, ziditul și dărâmatul, plânsul și râsul, bocitul și jucatul, căutarea și pierderea, războiul și pacea… În final, eclesiastul ne îndreaptă atenția spre Însuși Dumnezeu, despre care spune că „orice lucru El îl face frumos la vremea lui…” (Eclesiastul 3:11).
Există multă încurajare în aceste cuvinte. Poate că ai o problemă nerezolvată de mult timp. Nu fii descurajat! Dumnezeu o va rezolva „frumos și la vremea lui.”Poate că te rogi de mulți ani pentru o persoană iubită, ca să se întoarcă la Dumnezeu și să se bucure de mântuire. Nu obosi în așteptarea ta! Dumnezeu va salva tot ce se poate salva, așa cum nici nu ne imaginăm. Și o va face „frumos și la vremea lui.”
Poate că răbdarea începe să te părăsească în așteptarea unor schimbări pe care le dorești împlinite în biserica ta. Nu-ți pierde răbdarea! Biserica e a lui Christos și El va face totul „frumos și la vremea lui.” Dar oare în această lista lungă amintită de Solomon poate fi inclusă și rugăciunea? Există o vreme potrivită și pentru rugăciune sau rugăciunea este la fel de eficientă oricând ne-am ruga? Contează momentul ales pentru comuniunea cu cerul?
Pentru a găsi un răspuns biblic la aceste întrebări, mă voi folosi de câteva exemple:
- Geneza 27:32‑35.38 – Esau și binecuvântarea pierdută: „Esau a zis tatălui său: „N-ai decât această singură binecuvântare, tată? Binecuvântează-mă și pe mine, tată! Și Esau a ridicat glasul și a plâns” (vers.38).
A fost bună rugăciunea lui Esau? A cerut el ceva rău tatălui său? Binecuvântarea în urma dreptului de întâi născut nu era ceva rânduit de Dumnezeu? Desigur! Rugăciunea sa a fost bună din punct de vedere al conținutului. Ca timp însă, ea era tardivă. Trecuse vremea potrivită pentru ea. Esau ar fi trebuit să facă această cerere atunci când, lihnit de foame, a fost dispus să-și vândă dreptul de întâi născut pentru o farfurie de ciorbă. Atunci ar fi trebuit el să plângă și să se lupte în rugăciune pentru a birui ispita de a desconsidera dreptul de întâi născut. Acum era prea târziu. Mult prea târziu…
Dacă ne gândim la ceea ce presupunea dreptul de întâi născut, care în mod natural i-ar fi revenit lui Esau, și dacă privim peste timp la ceea ce au ajuns urmașii lui Esau (poporul edomit), ne putem da seama ce binecuvântări imense a pierdut acest om, împreună cu urmașii săi, doar pentru că a pierdut ocazia, pentru că a ratat vremea potrivită rugăciunii. Despre Edom, profeții Bibliei au numai cuvinte de judecată:
„Pâraiele Edomului se vor preface în smoală și pulberea lui în pucioasă. Da, țara lui va fi ca smoala care arde. Nu se va stinge nici zi, nici noapte și fumul lui se va înălța în veci. Din veac în veac va fi pustiit și nimeni nu va trece prin el în veci de veci” (Isaia 34:9‑10).
Edomitii – un popor care a ieșit din istorie pe ușa din dos… Și aceasta pentru că strămoșul lui – Esau – a pierdut vremea potrivită pentru rugăciune, pentru pocăință și pentru orice valoare spirituală care l-ar fi putut îmbogăți pe el și pe urmașii săi.
- Matei 27:3‑4 – Iuda pierde ultima ocazie de pocăință: „Atunci Iuda, vânzătorul, când a văzut că Iisus a fost osândit la moarte, s-a căit, a dus înapoi cei treizeci de arginți, i-a dat preoților celor mai de seamă și bătrânilor și a zis: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei. „Treaba ta.”
A fost bună rugăciunea de mărturisire a lui Iuda? Nu era el cu inima sfâșiată din cauza celor pe care le făcuse Mântuitorului lumii? Desigur! Îi lipseau însă două lucruri:
- Destinatarul cuvintelor sale de pocăință era greșit. Nu preoților și cărturarilor ar fi trebuit el să le recunoască grozăvia faptei sale, ci el ar fi trebuit să o facă în primul rând înaintea lui Dumnezeu.
- Trecuse vremea potrivită pentru pocăința sa. Știți care a fost pentru Iuda ultima ocazie de pocăință pe care i-a oferit-o cerul? În seara aceea de joi – în noaptea în care Iisus Mântuitorul își lua rămas bun de la ucenicii Săi în intimitatea camerei de sus – lui Iuda i se oferise ultima ocazie de har. Iisus a condus în așa fel discuția încât să-l determine pe ucenicul trădător să-și recunoască păcatul teribil.
Cu tact și delicatețe, Domnul, prin Duhul Său cel Sfânt, a făcut ultimul apel la inima lui Iuda. Dacă el și-ar fi mărturisit păcatul în acea seară, cu câteva ore înainte de răstignire, cu siguranță că ar fi fost iertat și numele lui Iuda ar fi fost scris pe una dintre cele douăsprezece temelii ale Noului Ierusalim ceresc. Dar nu a fost să fie așa. Deși a fost la un pas de pocăință și de iertare, Iuda a pierdut ultima ocazie.
„Ucenicii nu știau nimic despre planurile lui Iuda. Numai Iisus putea să cunoască taina lui. Și, cu toate acestea, nu l-a demascat. Iisus îl iubea din toată inima. Simțea pentru el aceeași povară ca pentru Ierusalim, când a plâns pentru cetatea nepocăită. Inima Lui plângea. „Cum pot să te părăsesc?” Puterea constrângătoare a acestei iubiri a fost simțită de Iuda. Când mâinile Mântuitorului i-au spălat picioarele murdare și le-au șters cu ștergarul, inima lui Iuda s-a cutremurat de dorința ca atunci și acolo să-și mărturisească păcatul.
Dar n-a vrut să se umilească. Și-a împietrit inima și nu s-a pocăit, iar vechile porniri, date pentru o clipă la o parte, au ajuns din nou să-l stăpânească pe Iuda… Era stăpânit de un demon și s-a hotărât să desăvârșească lucrarea pe care o acceptase, de a trăda pe Domnul său.” (E. G. White, „Viața lui Iisus”, pag. 601)
Până la momentul în care Iuda a ieșit afară din camera de sus, în întunericul de afară, pentru a-și desăvârși lucrarea de trădare, el a mai avut har. Din acel moment însă, vremea potrivită pentru pocăință lui trecuse. Pentru totdeauna…
- Psalmul 32:3‑6 – David, un om pocăit la vremea potrivită: „Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. Atunci ți-am mărturisit păcatul meu și nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Și Tu ai iertat vina păcatului meu. De aceea orice om evlavios să se roage Ție la vreme potrivită! Și chiar de s-ar vărsa ape mari, pe el nu-l vor atinge deloc.”
Deși a fost un om cu slăbiciuni și păcate, David este apreciat de Scriptură ca fiind un „om după inima lui Dumnezeu” (vezi Fapte 13:22; 1 Samuel 13:14). Printre calitățile pe care le avea David se numărau și cele care reies din Psalmul 32 – psalmul pocăinței sale. Spre deosebire de Iuda, care greșește destinatarul, David știe către cine să îndrepte rugăciunea sa de pocăință: „să se roage Ție…”
Dar mai este un motiv pentru care acest împărat al lui Israel a devenit un om al lui Dumnezeu: el a știut să se roage la vremea potrivită, să se pocăiască în timp optim, când harul era încă deschis pentru el. Această înțelepciune de a face ceea ce trebuie făcut la vremea potrivită, l-a salvat pe David de la o cădere definitivă și a făcut din el un model de urmat în ceea ce privește legătura sa cu Dumnezeu.
Și, pentru ca să nu credem că David era doar un bun sfătuitor pentru alții, el însuși se dă drept exemplu: „De aceea către Tine îmi înalt rugăciunea, Doamne, la vremea potrivită…” (Psalmul 69:13).
Concluzii
Există un timp optim pentru orice lucru. Dacă se pierde ocazia, fie că acel lucru nu mai poate fi făcut, fie el va fi făcut cu lipsuri. Rugăciunea este unul dintre lucrurile pe care trebuie să le facem la vremea potrivită, dacă dorim ca viața noastră spirituală să aibă eficiență maximă.
Trăim încă în timp de har. Nu știm când harul lui Dumnezeu se va închide pentru totdeauna. Dacă acum nu este vremea potrivită să ne rugăm mai mult, mai fierbinte și mai insistent, atunci când va veni acel timp?
Nu este oare acum vremea potrivită să ne rugăm pentru copiii noștri, pentru soții sau soțiile noastre, pentru părinții noștri care încă nu au gustat din bunătatea lui Dumnezeu? Când Mântuitorul nostru – Marele nostru Preot din Sanctuarul ceresc – va înceta lucrarea Sa de mijlocire pentru păcătoși, rugăciunile, oricât de fierbinți și insistente vor fi, nu-și vor mai găsi destinația. Va fi prea târziu… Mult prea târziu…
Nu este oare acum vremea potrivită să ne rugăm pentru Duhul Sfânt, ca El să ne pregătească pentru criza finală în care va intra întreaga omenire? Nu este oare acum vremea potrivită să ne rugăm pentru ca Evanghelia să fie dusă la orice suflet, iar nouă să ni se descopere locul nostru în această nobilă și sfânta lucrare? Dacă nu acum, atunci când va fi vremea potrivită?
„Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi! Chemați-L câtă vreme este aproape. Să se lase cel rău de calea lui și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55:6‑7).
Lori Balogh
