Rugăciunea – esența vieții spirituale

Rugăciunea – esența vieții spirituale

Eram încă elev la o școală postliceală, când mi-a căzut în mână o carte scrisă de un autor ateu, intitulată „Drama religioasă a omului.” Autorul își propunea să lovească puternic în sentimentul religios al creștinilor, încercând să explice „științific” evenimente, fapte și minuni relatate pe paginile Bibliei. Scopul era dărâmarea edificiului credinței cititorului.

Mi-am propus să citesc această carte și să mă port ca un veritabil apologet al creștinismului, aducând, la argumentele autorului, contraargumente pe care le însemnam pe marginea textului. Eram un adolescent fără înțelepciune…

Însă înainte de a începe să citesc această carte, Dumnezeu mi-a dat un gând înțelept, pentru care Îi voi fi recunoscător întreaga veșnicie: „Roagă-te ca Domnul să te împiedice să citești această carte, dacă El știe că ea iți va face rău!”

Și m-am rugat: „Doamne, dacă Tu știi că această carte îmi va face rău, te rog să mă împiedici să o citesc.” Apoi am început lectura… Pagină după pagină, luam contact cu o viziune atee asupra istoriei sacre, însă mintea mea găsea mereu contraargumente în apărarea credinței creștine, pe care le notam pe marginea paginilor. Și asta se întâmpla zi după zi…

Pe neobservate însă, ceva se producea în inima mea: credința se răcea, devenind tot mai slabă, până aproape să se stingă. Simțeam că tot edificiul credinței mele se prăbușea în praf, iar eu rămâneam gol și pustiu. Aproape că ajunsesem să mă îndoiesc de existența lui Dumnezeu. Ceea ce se petrecea în sufletul meu de adolescent în acele zile este greu de explicat în cuvinte. Doar cel care a trăit o experiență asemănătoare poate înțelege drama pe care o trăiam. Era într-adevăr „o dramă religioasă” însă nu a unui om oarecare, ci era propria mea dramă.

Era timpul ca cerul să intervină și să împlinească rugăciunea făcută de mine la început. Dumnezeu nu mi-a smuls cartea din mână, așa cum facem noi adesea cu copiii noștri, când îi vedem citind ce nu trebuie. El a îngăduit să mă îmbolnăvesc suficient de grav pentru ca lectura să fie întreruptă.

Chiar dacă aș fi dorit să mai citesc, nu aș fi putut. Dar lucrurile nu s-au oprit aici: la școală se schimbase orarul și în Sabat, care până atunci era liber, trebuia să particip la o mulțime de cursuri. Lucrul acesta mă durea mai mult decât boala, căci chiar dacă treceam printr-o criză spirituală, conștiința încă trează m-ar fi mustrat să calc ziua de odihnă lăsată de Dumnezeu.

Eram lovit din toate părțile: bolnav trupește, bolnav sufletește și cu perspectiva de a deveni un călcător al Sabatului. Îmi voi aminti totdeauna ceea ce s-a întâmplat în acea seară de vineri, când fiind singur în camera unde găzduiam, L-am „văzut” pe Tatăl ceresc cum lucrează pentru oameni păcătoși ca mine. Eram în pat, cu febră și frământat de o mulțime de gânduri: boala, necredința, problema orarului. Nu se întrezărea nicio ieșire…

Atunci am primit din eter gândul salvator: să mă rog în ciuda necredinței mele și să apelez la acel Dumnezeu în care îmi pierdusem credința. M-am plecat pe genunchi și am „strigat” la Dumnezeu, rugându-mă: „Doamne, dacă exiști undeva în acest Univers, vino în ajutorul meu! Dă-mi un semn al existenței Tale și fă să se schimbe orarul la școală.”

După ce am rostit aceste cuvinte mai fierbinți decât febra trupului, am trăit simțământul unei lumini puternice care a coborât în camera în care mă aflam. Nici până azi nu știu dacă a fost într-adevăr o lumină fizică sau a fost doar o lumină interioară, a spiritului. Un lucru îl știu cu siguranță: m-am ridicat de pe genunchi cu o bucurie inexplicabilă și cu certitudinea că Dumnezeu există și că mi-a ascultat rugăciunea.

Nu am putut rămâne în pat, ci m-am plecat din nou pe genunchi, de data această mulțumindu-I lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemelor mele. Apoi m-am suit din nou în pat și am așteptat fericit. După numai o jumătate de oră, colegul de cameră, care îmi era și coleg de clasă, a venit de la școală și primele cuvinte pe care mi le-a spus cu bucurie au fost: „S-a schimbat orarul! Sâmbăta nu mai avem nicio oră.” Iar eu, cu fața senină și plină de o bucurie greu de explicat, i-am răspuns: „Știam lucrul acesta de o jumătate de oră.”

Am povestit această experiență personală din anii adolescenței mele pentru a sublinia un adevăr de care avem cu toții nevoie: rugăciunea este esența vieții spirituale. Dacă nu aș fi dat ascultare gândului venit de la Dumnezeu de a mă ruga înainte de a începe să citesc acea carte și dacă nu aș fi dat ascultare gândului de a mă ruga în ciuda necredinței mele, atunci când mă găseam în criză, astăzi nu aș mai fi scris aceste rânduri. Aș fi fost un om pierdut, nemântuit…

Dacă cineva v-ar întreba care lucru îl considerați cel mai important din domeniul vieții spirituale, ce ați răspunde? Poate vă gândiți la Jertfa lui Christos, poate la studiul Bibliei, sau poate la serviciile divine din biserică, sau la harul lui Dumnezeu, sau la nevoia noastră de Duh Sfânt, etc. Dar să ne gândim mai profund:

– Jertfa Mântuitorului este esențială pentru mântuirea noastră, dar cum apelăm la sângele ispășitor care a curs pentru păcatele noastre? Prin rugăciune..

– Biblia este inestimabilă în ceea ce privește cunoașterea adevărului și a Planului de Mântuire, dar cum ajungem să o înțelegem mai bine? Prin rugăciune…

– Biserica este deosebit de importantă în planul divin pentru pregătirea noastră pentru cer, dar cum am aflat de ea? Prin rugăciune… Fie noi ne-am rugat ca Dumnezeu să ne conducă în Biserica Sa cea adevărată, fie altcineva s-a rugat pentru noi.

– Credința este și ea deosebit de importantă, însă ea poate slăbi. Tatăl copilului demonizat, pe care ucenicii n-au putut să-l vindece, simțea și recunoștea că are o credință slabă, dar el avea ceva esențial la îndemână: rugăciunea… „Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajuta necredinței mele!” (Marcu 9:24).

– Duhul Sfânt – fără prezența Lui, nu există pocăință, nici sfințire a vieții. Dar cum putem primi darul Duhului Sfânt? Prin rugăciune… „Deci dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L cer” (Luca 11:13).

Desigur, toate acestea sunt deosebit de importante pentru viața noastră spirituală, dar rugăciunea ocupa un loc primordial. Ea este mijlocul prin care venim în legătură cu Izvorul tuturor darurilor spirituale sau materiale, vremelnice sau veșnice.

Dacă îmi este permis, aș asemăna darul rugăciunii cu un telefon mobil pe care Tatăl ceresc ni l-a încredințat fiecăruia. Nu trebuie să ne frământăm de numărul „impulsurilor” consumate, căci „abonamentul” este permanent și gratuit. Iisus l-a plătit pentru noi pe cruce! Nu trebuie să ne îngrijorăm că nu există relee suficiente sau că nu există semnal. Viața m-a adus în situații în care am fost nevoit să mă rog în cele mai diverse locuri, unele în care nu este deloc plăcut să stai. Am avut însă asigurarea din partea cerului că și acele rugăciuni au fost ascultate. Cerul ne pune la dispoziție un mijloc de comunicare mai rapid decât orice viteza cunoscută – viteza gândului.

Rugăciunea este un mijloc de comunicare cu o acoperire nu de 5 stele, așa cum se laudă unele companii de telefonie mobilă, ci cu o acoperire de miliarde și miliarde de stele și galaxii, până în centrul acestui Univers fascinant, acolo unde se află tronul lui Dumnezeu.

Da, rugăciunea este cel mai important lucru pe care îl avem la dispoziție în trecerea noastră prin această lume. De aceea:

– când simți că îți slăbește credința și flacăra ei de abia mai pâlpâie în candela inimii tale,

– când ochii spirituali ți se întunecă și nu mai poți vedea deslușit iubirea lui Dumnezeu,

– când izvorul iubirii de Dumnezeu și de semeni începe să sece,

– când începe să dispară foamea și setea după neprihănire,

– când nu mai ai plăcere să studiezi Cuvântul lui Dumnezeu și

– când nu mai simți deloc nevoia să te rogi, fă totuși lucrul acesta:

Pune mâna pe „telefon” și aleargă la rugăciune! Ia legătura cu Tatăl ceresc și spune-I Lui ce te frământă! El are în mână cheia rezolvării oricărei probleme cu care te confrunți. Roagă-te în ciuda necredinței pe care o simți în inimă, speră în ciuda tuturor aparențelor nefavorabile și „încredințează-ți soarta în mâna Domnului, încrede-te în El și El va lucra” (Psalmul 37:5).

Lori Balogh