Ce spune Biblia despre…Planul de Mântuire
Dintre toate consecințele intrării păcatului în lume, moartea este de departe cea mai gravă. Prezența morții în lumea noastră i-a determinat pe unii oameni să întrebe plini de revoltă: „Dumnezeu ține oare mai mult la pomii Săi decât la oamenii pe care i-a creat? Dacă nu, atunci de ce a dat o pedeapsă atât de severă pentru un păcat atât de neînsemnat?” După marea dramă a căderii omului în păcat, Dumnezeu avea trei soluții posibile:
1) Moartea veșnică a păcătosului, ceea ce presupunea nimicirea definitivă a primilor noștri părinți.
2) Schimbarea Legii divine care cerea moartea păcătosului.
3) O soluție care urma să îmbine menținerea autorității Legii cu acordarea unei noi șanse omului căzut în păcat.
Prima soluție ar fi fost o soluție a dreptății, nu și a iubirii lui Dumnezeu. Însă Creatorul nostru este în aceeași măsură drept și iubitor. Aplicarea unei soluții care să satisfacă doar o parte a naturii divine ar fi produs o ruptură în Ființa lui Dumnezeu. Însă El nu putea face acest lucru. În afară de aceasta, Satana ar fi triumfat în acuzațiile sale împotriva lui Dumnezeu, aducând argumente în plus că El este aspru, egoist și tiran.
Cea de-a doua soluție ar fi reprezentat un dezastru universal. Schimbând Legea, care este sfântă și dreaptă, Universul ar fi pierdut unul dintre stâlpii pe care se sprijină armonia și stabilitatea lui. Dacă Legea ar fi schimbată, Universul s-ar prăbuși în haos, căci fără Lege răul s-ar înmulți necontrolat.
Dumnezeu nu putea alege nici această soluție, căci schimbarea Legii ar fi însemnat schimbarea propriului Său caracter, ceea ce este o imposibilitate. Chiar aici, pe pământ, vedem cât de nesigură și relativă este viața din cauza legilor care se schimbă mereu.
Cea de-a treia soluție a fost cea aleasă de Dumnezeu pentru rezolvarea crizei produsă de apariția păcatului. Această împacă dreptatea divină, care cere moartea păcătosului, cu iubirea Sa, care cere viața celui care a greșit. Astfel, Dumnezeu a creat un Plan de Mântuire a omului pe care Scriptura îl rezumă într-un singur verset – numit și „versetul de aur” al Bibliei: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Când a fost întocmit Planul de Mântuire: înainte, în timpul sau după căderea omului în păcat?
Dacă Planul de Mântuire ar fi fost întocmit în timpul sau după căderea omului, aceasta ar fi însemnat că Dumnezeu a fost surprins nepregătit pentru o situație ca aceasta. Or El nu poate fi niciodată surprins de ceva datorită unui atribut al dumnezeirii: preștiința. Dumnezeu a prevăzut apariția păcatului înainte ca el să apară și a luat măsurile necesare pentru a-l rezolva și a readuce Universul la starea de armonie de la început.
„Să nu ne închipuim că cerul a fost luat prin surprindere, pe nepregătite, de tragedia păcatului. Planul pentru mântuirea noastră nu a fost o idee venită mai pe urmă, după căderea omului în păcat. El a fost o revelație a tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri. Dumnezeu n-a ordonat să se nască păcatul, dar i-a prevăzut existența și a luat măsuri ca să întâmpine această grozavă nenorocire” (1).
Biblia confirmă faptul că Planul de Mântuire a fost întocmit înainte de căderea omului:
„Căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine Însuși, ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremilor” (Efeseni 1:9‑11).
„După planul cel veșnic pe care l-a făcut în Christos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 3:9‑11).
„Descoperirea tainei care a fost ținută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25‑26).
Prima manifestare a Planului de Mântuire a avut loc în Eden, imediat după păcătuirea omului. Deși știa ce făcuse, Creatorul l-a căutat pe om: „Dar Domnul Dumnezeu l-a chemat pe om și i-a zis: „Unde ești?” (Geneza 3:9). Căutarea și comunicarea cu omul devenit păcătos a fost prima manifestare a Planului de Mântuire, prima dovadă a grijii și iubirii unui Dumnezeu căruia nu îi este indiferentă soarta creaturilor Sale.
Prima descoperire a Planului de Mântuire poate fi regăsită în blestemul pe care Creatorul l-a rostit asupra șarpelui: „Vrăjmășie voi pune între tine și femeie, între sămânța ta și sămânța ei. Aceasta îți va zdrobi capul, iar tu îi vei împunge călcâiul” (Geneza 3:15). Întâlnim aici prima profeție mesianică referitoare la lupta dintre Christos și Satana, având ca final zdrobirea capului șarpelui, adică nimicirea definitivă a răului.
Simbolurile din această prima profeție sunt:
– Șarpele îl reprezintă pe Satana (vezi Apocalipsa 12:9).
– Femeia reprezintă biserica (vezi Efeseni 5:25‑27; 2 Corinteni 11:2).
– Sămânța șarpelui îi reprezintă pe cei nelegiuiți (vezi Ioan 8:44).
– Sămânța femeii îi reprezintă pe Domnul Christos și urmașii Săi.
În doar câteva cuvinte, textul prezintă întreaga desfășurare a Planului de Mântuire, a luptei dintre bine și rău, precum și finalul ei. În cursul acestei lupte, sămânța femeii urma să fie „împunsă în călcâi” (moartea pe cruce a Mântuitorului), iar în finalul acestei lupte Satana urmează să fie nimicit definitiv și pe deplin.
Prima simbolistică a Planului de Mântuire o găsim în gestul lui Dumnezeu de a îi îmbrăca pe primii oameni cu haine făcute de El: „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a îmbrăcat cu ele” (Geneza 3:21). Hainele făcute de Creator prin sacrificarea unui animal nevinovat simbolizează neprihănirea pe care oamenii urmau să o primească prin moartea nevinovatului Fiu al lui Dumnezeu.
Scopurile Planului de Mântuire
A considera că Planul de Mântuire are drept unic scop mântuirea omului păcătos este dovada înțelegerii limitate a marii controverse provocată de apariția răului în Univers. Planul lui Dumnezeu are scopuri multiple care vizează nu doar viitorul omului, ci și al Universului.
„Planul Mântuirii avea totuși un scop mai larg și mai adânc decât numai răscumpărarea omului. Nu numai din acest motiv a venit Christos pe pământ; El n-a venit numai ca locuitorii acestei lumi mici să respecte Legea lui Dumnezeu, așa cum ea trebuie să fie respectată, ci pentru a îndreptăți caracterul lui Dumnezeu în fața Universului” (2).
Iată câteva dintre scopurile Planului de Mântuire:
1) Mântuirea omului păcătos (vezi Ioan 3:16).
2) Restabilirea armoniei universale (vezi Efeseni 1:9,10; Romani 8:19‑21).
3) Justificarea dreptății și sfințeniei lui Dumnezeu în fața întregului Univers (vezi Romani 3:4).
4) Glorificarea Legii ca fiind o expresie a voinței lui Dumnezeu (vezi Isaia 42:21).
5) Nimicirea deplină și definitivă a răului (vezi Apocalipsa 20:14,15).
6) Asigurarea loialității ființelor necăzute din Univers față de guvernarea divină (Apocalipsa 5:8‑14).
Prevederile concrete ale Planului de Mântuire
1) Întruparea Fiului lui Dumnezeu (îmbrăcarea naturii umane peste cea divină).
2) Viețuirea pe pământ fără a păcătui, pentru a deveni un model desăvârșit pentru omenire.
3) Preluarea vinovăției omului păcătos.
4) Suportarea plății păcatului: moartea.
5) Învierea.
6) Mijlocirea pentru omenirea căzută.
7) Judecata finală.
8) Revenirea lui Christos.
În derularea Planului de Mântuire au existat două momente cheie: întruparea Fiului lui Dumnezeu și jertfa (punctul culminant). Întruparea Fiului lui Dumnezeu a avut și ea mai multe scopuri:
– Pentru a se face înțeles de om.
– Pentru a deveni un model vizibil.
– Pentru a se putea jertfi pentru omenire.
– Pentru a descoperi caracterul lui Dumnezeu.
– Pentru a uni familia omenească cu cea cerească.
Jertfa lui Christos, cu strigătul de pe cruce: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), a însemnat că nimicirea lui Satana era pecetluită, salvarea omului era asigurată iar calea mântuirii era deschisă oricui.
Christos – singurul Mântuitor
Planul de Mântuire prevede că doar Domnul Iisus Christos este singurul Mântuitor. Orice altă învățătură, care leagă mântuirea omului de alți oameni, iese din cadrul adevărului biblic:
„În nimeni altul nu este mântuire și nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți” (Fapte 4:12).
„Iisus le-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).
„Eu, Eu sunt Domnul și afară de Mine nu este niciun Mântuitor” (Isaia 43:11).
„Eu sunt Ușa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit” (Ioan 10:9).
Plan sau predestinație?
Noțiunea de plan conceput de Dumnezeu în veșnicii a fost greșit înțeleasă de unii oameni, considerând că El a hotărât mai dinainte destinul fiecărui suflet omenesc. Cea mai clară formulare a teoriei predestinației îi aparține lui Jean Calvin, reformatorul Genevei: „Numim predestinație decretul etern al lui Dumnezeu prin care a hotărât în Sine ce anume să se întâmple cu fiecare om. Nu toți sunt creați pentru aceeași condiție, ci unii au fost predestinați la viață, alții la pieire veșnică.”
Teoria predestinației este nebiblică, ea ridicând o serie de probleme imposibil de rezolvat:
1) Dumnezeu ar fi arbitrar și nedrept, iar caracterul Său ar fi serios afectat în cazul în care El ar hotărî mai dinainte soarta fiecărui om, indiferent de alegerile pe care acesta ar dori să le facă.
2) În cazul în care ar exista predestinație, ce rost ar mai avea sfaturile și îndemnurile din Scriptură, dacă soarta omului ar fi dinainte stabilită?
3) Ce rost ar mai avea lupta credinței în cazul predestinației?
4) Unde ar mai fi nădejdea creștinului dacă Dumnezeu ar hotărî mai dinainte soarta lui?
5) Dată teoria predestinației ar fi reală, atunci Domnul Christos ar fi murit doar pentru unii oameni, ceea ce este contrazis de Biblie.
6) Predestinația ar însemna că Dumnezeu îi iubește doar pe unii oameni, ceea ce ar însemna părtinire.
7) Dacă El ar fi hotărât ca unii să fie pierduți, înseamnă că responsabilitatea Îi aparține Lui, nu omului.
8) Ce rost ar mai avea judecata în cazul în care Dumnezeu ar hotărî dinainte soarta fiecărui om?
9) Ce sens ar mai avea răsplata celor credincioși dacă ei nu au niciun merit?
Și totuși, există o predestinație – una generală. Dumnezeu a hotărât să salveze lumea din păcat. Putem spune că El a „predestinat” ca orice suflet care se predă Lui să fie mântuit: „… pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (Ioan 3:16).
Această idee a fost exprimată de Uriah Smith încă din 1893: „Predestinația este învățată în Biblie, dar această predestinare se află toată în Christos. Cel care este în Christos și rămâne în El până la sfârșit va fi mântuit cu siguranță. Este imposibil ca unul ca acesta să fie pierdut, dar niciunul ca individ nu este predestinat să fie în Christos; aceasta depinde de alegerea și decizia fiecăruia în dreptul său.”
Lori Balogh
Referințe:
(1) E. G. White, „Viața lui Iisus”, p. 19
(2) E. G. White, „Patriarhi și Profeți”, p. 68
