Decalogul în viața și lucrarea lui Iisus
În lumea creștină, exprimarea Legii lui Dumnezeu a produs întotdeauna crispare. Este de neînțeles faptul că tocmai creștinii, cei care ar fi trebuit să fie cei dintâi susținători ai Legii lui Dumnezeu, tocmai ei se ridică cu înverșunare împotriva ei, susținând ca ea nu mai are valoare și valabilitate în timpurile Noului Testament.
Această temă controversată (valoarea și valabilitatea Legii în Noul Testament) nu e nouă. Despre valoarea și valabilitatea Legii s-a vorbit și în cer, când Lucifer a contestat-o cu toată puterea. (1). Apoi, odată cu căderea în păcat a primilor oameni, controversa s-a mutat pe pământ. Și de atunci, de-a lungul istoriei, Legea lui Dumnezeu a continuat și continuă să fie contestată.
Legea e privită cu crispare de cei care vorbesc doar despre iubirea lui Dumnezeu, dar și de cei ce sunt adepții unei filozofii legaliste, văzând în Lege un mijloc de mântuire. Totuși, pe Muntele Sinai nu a fost un foc de artificii! Acolo Dumnezeul cel Atotputernic a dat Legea morală într-o solemnitate ce ar trebui să dea de gândit celor ce afirmă atât de facil și iresponsabil că Decalogul este „vechea slova” (vezi Romani 7,6), „zapisul” ce a fost pironit pe cruce (vezi Coloseni 2,14), și că noi, creștinii, nu mai suntem sub Lege, ci sub har.
Misiunea mesianică a lui Christos a cuprins și acest aspect important: să aducă lumină în această controversă cu privire la Legea lui Dumnezeu. Lucrarea mântuirii noastre trebuie să rezolve și această mare problemă: cerințele sfințeniei și iubirii lui Dumnezeu să fie din nou așezate în om, pentru ca el să recapete chipul divin pierdut.
Întrebarea-cheie de la care pornesc toate discuțiile cu privire la valoarea și valabilitatea Legii în timpurile Noului Testament este următoarea: A desființat Iisus Legea morală? Sau, cel puțin, a avut intenția să o desființeze?
Dacă răspunsul este afirmativ, atunci apar o mulțime de nedumeriri, iar ecuația capătă o mulțime de necunoscute. Dacă dimpotrivă, răspunsul este negativ, atunci înseamnă că lumea creștină are o problemă. Și această problema poate fi rezumată într-un singur cuvânt: ASCULTAREA. Sau, mai bine zis, NEASCULTAREA față de voința exprimată a lui Dumnezeu.
Câteva observații generale
Înainte de a parcurge și de a comentă pe scurt toate pasajele din Evanghelii care se referă la atitudinea lui Iisus față de Lege, în general, și față de Sabat, în special, sunt necesare câteva observații generale.
1) Dacă Iisus ar fi desființat Legea morală sau ne-ar fi lăsat indicii că a intenționat să o facă, El ar apărea ca un opozant al Dumnezeului revelat în Vechiul Testament. În felul acesta, s-ar da apă la moară ereziei lui Marcion (2) care susține că există o adversitate între Dumnezeul Vechiului Testament și Cel al Noului Testament. Cu toate acestea, pe tot parcursul vieții și lucrării Sale pământești, Mântuitorul a demonstrat că între El și Tatăl există o unitate perfectă, pe care nici oamenii, nici împrejurările protivnice și nici Satana cu legiunile sale de demoni, nu au fost în stare să o distrugă.
„Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10,30) – ne asigură Iisus. Și tot El afirmă că „Tatăl este în Mine și Eu sunt în Tatăl” (Ioan 10,38) și că „Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decât ce vede pe Tatăl făcând; tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai” (Ioan 5,19).
Dar nu numai afirmațiile lui Iisus dovedesc deplină armonie dintre El și Tatăl, ci și faptele Sale. V-ați pus vreodată întrebarea de ce Iisus petrecea nopți întregi în rugăciune înainte de un eveniment important? (vezi Luca 6,12‑13 – alegerea celor 12)
De ce la mormântul lui Lazăr Domnul nu a săvârșit minunea învierii bazându-se pe propria putere divină, ci S-a rugat Tatălui pentru aceasta (vezi Ioan 11,41‑43) ? De ce în Ghetsemani, Mântuitorul se ruga: „Tată, dacă voiești, depărtează paharul acesta de la Mine! Totuși, facă-se nu voia Mea, ci a Ta” (Luca 22, 42) ?
Răspunsul nu poate fi decât unul singur: între Tatăl și Fiul exist? o armonie perfectă și nimic din viața și activitatea Mântuitorului nu sugerează că El ar fi lucrat împotriva voinței Tatălui Său. Acest lucru este valabil și în ce privește atitudinea față de Lege.
2) Dacă Iisus ar fi desființat Legea morală sau ne-ar fi lăsat indicii că a intenționat să o facă, atunci El nu ar fi consecvent cu Sine Însuși.
Așa cum am văzut într-o ocazie anterioară (vezi articolul: „Decalogul și Iisus – Dătătorul Legii”), Fiul lui Dumnezeu a luat parte activă la darea Legii pe Sinai. El a fost Persoana divină care S-a întrupat temporar, în diferite momente ale istoriei Vechiului Testament, venind în legătură cu oamenii, călăuzindu-i și făcându-le cunoscută voia lui Dumnezeu.
Chiar anunțarea misiunii mesianice a Mântuitorului, pe care o găsim în Psalmul 40,7‑8, cuprinde, în câteva cuvinte profetice, atitudinea pe care Mesia urma să o aibă față de Legea lui Dumnezeu: „Atunci am zis: „Iată-Mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele.”
Cu un astfel de program mesianic și cu o astfel de implicare în darea Legii pe Sinai, cum ar fi putut Fiul lui Dumnezeu să lupte pentru desființarea Legii pe care tocmai El, împreună cu Tatăl și Duhul Sfânt o concepuseră?
Eventuala încercare a lui Iisus de a desființa Decalogul L-ar descoperi că fiind inconsecvent față de Sine. Ce încredere am putea avea într-un Dumnezeu care astăzi spune ceva, iar mâine altceva? Ce încredere am mai avea într-un Dumnezeu care schimbă legile la fiecare mie de ani? De unde să știm ce e bine și rău în viață dacă principiile morale ba sunt, ba nu mai sunt valabile?
Din fericire, lucrurile nu stau așa. „Iisus Christos este Același, ieri, azi și în veci!” (Evrei 13,8) – ne asigură Scriptura. Însuși Domnul afirma despre Sine: „Eu sunt Domnul, Eu nu Mă schimb” (Maleahi 3,6), pentru că în El nu este „nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iacov 1,17 up.). Iisus este, prin definiție, „Stânca veacurilor” (Isaia 26,4), consecvent cu Sine și cu standardul moral pe care l-a dat omenirii „odată pentru totdeauna” (Iuda 3 up.).
3) Dacă Iisus ar fi desființat Legea morală sau ne-ar fi lăsat indicii că a intenționat să o facă, atunci El ar arunca judecata finală într-o zonă a incertitudinii și a arbitrarului. Biblia ne învață că „toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Christos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata pentru binele sau răul pe care l-a făcut când trăia în trup.” (2 Corinteni 5,10; Romani 14,10).
Însă o judecată universală, pentru ca să fie corectă, trebuie făcută după același standard moral. În caz contrar, judecata ar fi nedreaptă. Evreii, cărora li s-a dat Decalogul și li s-a cerut să-l respecte, ar putea obiecta la judecata finală: „Bine, Doamne, dar de ce numai nouă ne-ai cerut să păzim Legea Ta, iar păgânilor și creștinilor nu le-ai cerut asta?”
Dacă Iisus ar fi desființat Legea, acest gest ar presupune că oamenii care au trăit înainte de darea Legii pe Sinai să fie judecați după anumite criterii morale, evreii – după Decalog, iar creștinii – după singurul criteriu moral (? ) lăsat de Christos – porunca iubirii (Ioan 13,34). Unde ar fi atunci dreptatea?
Scripturile nu ne lăsă însă în incertitudine. Vizionarul și bătrânul apostol Ioan, privind la scenele profetice care se derulau în fața sa, vede la un moment dat o scenă plină de solemnitate: „Și Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Sau” (Apocalipsa 11,19).
Scena este uimitoare! Probabil că acei creștini care susțin idea desființării Legii de către Christos au o mare problemă citind acest text, scris de ultimul apostol în viață spre sfârșitul primului secol creștin. Un chivot al legământului în plin secol creștin? Decalogul încă în centrul atenției lui Dumnezeu după înălțarea lui Iisus la cer? Și unde e văzut acest chivot conținând cele zece porunci? Tocmai în cer și tocmai în momentele premergătoare încheierii istoriei lumii! Aceste amănunte ar trebui să ne dea de gândit ori de câte ori suntem tentați să credem că Dumnezeu a renunțat la Legea Sa.
Tot Ioan vede cu ochii săi profetici, un popor păzitor al poruncilor lui Dumnezeu care trăiește și lucrează chiar în preajma revenirii lui Christos pe pământ: „Aici este răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Iisus.” (Apocalipsa 14,12)
Mai mult decât atât, Biblia declară că Legea este veșnică, după cum și Dătătorul ei este veșnic: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul și toate Legile Tale cele drepte sunt veșnice.” (Psalmul 119,160)
Așadar, nu avem niciun motiv să ne îndoim de dreptatea lui Dumnezeu la judecata finală. Și aceasta pentru simplul fapt că El îi va judeca pe oameni după aceleași criterii morale, după aceeași Lege pe care a întipărit-o în conștiințele tuturor oamenilor, a scris-o pe tablele de piatră ale Sinaiului (în vechiul legământ), iar apoi a scris-o în inimile noastre (în noul legământ – vezi Ieremia 31,33).
Texte care relatează despre atitudinea lui Iisus față de Lege
1) Matei 5, 17‑19: „Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Proorocii…”
Avem în față prima declarație publică a lui Iisus în legătură cu atitudinea Sa față de Lege. Mântuitorul face această afirmație încă de la începutul lucrării Sale publice, pentru a înlătura orice confuzie ulterioară și orice părere greșită pe care și-ar fi putut-o face oamenii în legătură cu acest subiect.
Probabil că încă de pe vremea Mântuitorului exista acea categorie de oameni care susțineau că El a venit să desființeze Legea lui Dumnezeu. Declarația lui Iisus este, de aceea, categorică și fără echivoc. Traducerea în limba franceză a Bibliei, făcută de abatele Crampon, folosește un termen și mai clar: „Să nu credeți că am venit să anulez („abroger”, fr. ) Legea sau Proorocii.”
Susținătorii teoriei potrivit căreia Iisus a r fi desființat Decalogul la cruce (de ex. fostul profesor de Biblie și pastor adventist Dale Ratzlaff, autorul cărții „Sabatul în criza” – „Sabbath în Crisis”) se leagă, în interpretarea acestui pasaj biblic, de un anumit sens dat verbului „a împlini”. Ei susțin că ori de câte ori se folosește acest termen în dreptul lui Christos, e vorba de un eveniment care a împlinit profețiile mesianice, iar creștinii nu trebuiau să participe la această împlinire. Deci, conchid aceștia, verbul „a împlini” din Matei 5,17‑19 nu se referă la continuitatea Legii în era creștină, ci la împlinirea profețiilor cu privire la viața și moartea lui Mesia.
Eroarea de interpretare pornește de la neînțelegerea contextului imediat al pasajului: „Contextul imediat din Matei 5,17‑19 arată clar că împlinirea Legii și Proorocilor are loc, în cele din urmă, nu la moartea lui Christos, cum susține Ratzlaff, ci la încheierea veacului actual: „Adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Matei 5, 18). Deoarece la moartea lui Christos, cerurile și pământul n-au dispărut, este vădit, conform spuselor lui Iisus, că funcția Legii va continua până la sfârșitul veacului acestuia.” (3)
Deși verbul „a împlini” se referă într-adevăr la împlinirea profetică a unor aspecte din „Lege și Proroci” în viața lui Christos, această interpretare nu poate fi aplicată și la aspectele morale ale Legii. Însuși Domnul a spus explicit ca Legea va fi valabilă „câtă vreme nu va trece cerul și pământul”.
Dar cum să înțelegem afirmația Mântuitorului potrivit căreia acela care va strica una dintre cele mai mici porunci va fi chemat cel mai mic în Împărăția cerurilor? Ce vrea să ne spună Iisus prin acesta afirmație? Vrea El să ne asigure că chiar și acei care își vor permite să strice una dintre poruncile lui Dumnezeu vor fi totuși mântuiți?
Nicidecum! Cel ce va lua locul lui Dumnezeu, intervenind în Legea Sa „sfântă, dreaptă și bună” (vezi Romani 7,12), va fi privit ca fiind atât de mic în caracter încât nu va putea moșteni cerul. Pentru a trece pragul veșniciei, apostolul Pavel ne învață că trebuie să ajungem „la starea de om mare, la înălțimea staturii lui Christos” (vezi Efeseni 4,13).
2) Matei 5, 21‑35: „Ați auzit că s-a zis celor din vechime… dar Eu vă spun…”
În Predica de pe Munte, Iisus a făcut șase antiteze „ați auzit că s-a zis… dar Eu vă spun…” (vers. 5.21.27.31.33.38.43). Contrar opiniilor adversarilor Legii, prin aceste antiteze Iisus nu îi scutește pe urmașii Săi să țină Legea. Dimpotrivă, El îi leagă și mai mult de ea, lărgind semnificațiile Legii.
Mântuitorul vrea să ne conștientizeze că Legea nu are doar o literă, ci ea are și un spirit; că se poate ucide nu doar cu mâna, ci și cu un cuvânt; că se poate desfrâna nu doar cu trupul, ci și cu o privire… De fapt, în Predica de pe Munte Iisus sondează adânc în spiritul Decalogului, arătând oamenilor că păcatul se poate comite nu doar călcând litera, ci și spiritul Legii. Aceasta nu reprezintă o înlocuire, ci o întărire a Legii. Scopul predicii este acela de a ne învăța că ascultarea de poruncile lui Dumnezeu cuprind atât acțiunile exterioare (litera Legii), cât mai ales motivele lăuntrice (spiritul Legii).
3) Matei 7, 12: „Regula de aur”: „Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel! Căci în aceasta este cuprinsă toată Legea și Proorocii”
Kung Fu Tse (Confucius, sec. 6 î.Ch.) îi îndemna pe oameni: „Tot ce nu doriți să vi se facă vouă, nu le faceți nici voi altora!”. De aici probabil și proverbul românesc: „Ce ție nu-ți place, altuia nu-I face!”
În aparență, cele trei afirmații sunt identice. Și totuși, câtă diferența există între ele! Dacă învățatul chinez ne îndeamnă să luăm o atitudine pasivă față de oameni, Iisus dimpotrivă, ne îndeamnă să luăm o atitudine activă, dinamică, pozitivă față de semenii noștri.
Mântuitorul face de fapt un rezumat al tuturor prevederilor Legii, înglobându-le într-o singură regulă simplă de viață, aflată la îndemâna tuturor. Însă un rezumat nu anulează niciodată ceea ce rezumă. Scopul unui rezumat nu este acela de a abroga, ci de a întipări în memorie acele adevăruri pe care le rezumă. Găsim aici, în această formulare a „regulii de aur”, același principiu al iubirii care stă la baza Legii morale.
4) Matei 7, 21‑23; Luca 13, 27: „Lucrătorii fărădelegii”
Iisus pune accentul aici pe fapte, nu pe mărturisire. Nu cel ce zice, ci cel ce face voia Tatălui va intra în Împărăția cerurilor. Care este însă voia Tatălui? De unde o putem cunoaște?
Sub aspect moral, voia Tatălui este cel mai bine exprimată în Legea Sa. De unde înțelegem acest lucru? Din contextul imediat al pasajului biblic. La finalul istoriei, Fiul lui Dumnezeu le va spune celor nemântuiți: „Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați FĂRĂ-DE-LEGE „ (vers. 23).
Cei ce lucrează fărădelege sunt cei care doar au pretenția de a fi creștini (ei se roagă: „Doamne, Doamne”), fără însă a face și voia Tatălui ceresc. Ei pot face multe lucruri spectaculoase pentru Dumnezeu și în Numele Lui, însa valoarea faptelor lor este nulă înaintea cerului atât vreme cât ei trăiesc într-o atitudine sfidătoare față de cerințele Legii lui Dumnezeu.
Probabil că acele cuvinte pe care le vor auzi din partea lui Iisus la sfârșitul judecății vor fi cele mai triste și lipsite de speranță cuvinte care i-au fost date unui om să le audă. Oare câți creștini care împlinesc doar formele religiei („Doamne, Doamne”) nu vor avea parte de o surpriză neplăcută? Oare câți creștini activi într-un domeniu sau altul („proorocesc, fac minuni, scot demoni „) nu vor fi surprinși să audă că întreaga lor viață a fost irosită pentru simplul motiv că au lucrat într-o atitudine de permanentă neascultare față de cerințele Legii lui Dumnezeu?
5) Matei 11, 13: „Căci până la Ioan au proorocit toți proorocii și Legea”
Traducerea Bibliei făcută de abatele Crampon în limba franceză spune: „Căci toți profeții și Legea au anunțat despre venirea Împărăției lui Dumnezeu până la Ioan.” Verbul „a proroci” înseamnă, între altele, și a învăța, a instrui pe cineva cu privire la voia lui Dumnezeu. Departe de a desființa Legea prin această afirmație, Iisus demonstrează că, până la Ioan Botezătorul, rolul de a vesti venirea Împărăției lui Dumnezeu l-au avut profeții și Legea, înțelegând prin Lege întregul sistem de coduri primite de poporul evreu. Ideea aceasta este întărită de Pavel în Galateni 3,24: „Astfel Legea ne-a fost un îndrumător (pedagog) spre Christos …”
De la Ioan Botezătorul, rolul de pedagog (de învățare și călăuzire) l-a preluat Însuși Iisus, prin Duhul Sfânt (vezi Ioan 14,26; 16,13), fără ca prin aceasta să se desființeze vreuna dintre prevederile morale ale Legii, despre care psalmistul afirmă că sunt veșnice (vezi Psalmul 119,160 up.)
6) Matei 12,1‑8; Marcu 2, 23‑28; Luca 6,1‑5: Spicele și Sabatul
Se consideră de către unii învățați că aceste pasaje, descriind un eveniment petrecut în Sabat, demonstrează autoritatea lui Christos de a călca Sabatul, anticipând prin aceasta schimbarea zilei de odihnă. Faptul că Iisus apelează la exemplul lui David și cel al preoților din Templu ar fi o dovadă, în opinia acestor învățați, că persoane cu autoritate ar avea dreptul să schimbe porunca Sabatului.
Dacă așa ar sta lucrurile, atunci între autoritatea omenească și preceptele divine ar fi un permanent conflict. Iisus însă nu vrea să spună așa ceva. El adresează o contra întrebare: „N-ați citit în Lege…?”, arătând prin aceasta că fapta lui David, precum și acțiunile preoților care lucrau în Sabat în Templu, nu se aflau în afara Legii, ci erau în cadrul Legii, erau chiar prevăzute de Lege.
Când Iisus afirmă despre Sine că este Domn al Sabatului (vezi Matei 12,8; Marcu 2,28), El nu Își ia autoritatea de a abroga Legea, ci mai degrabă de a o interpreta, în calitatea Sa de Legiuitor, de Dătător al Legii. În societatea Americană orice lege este interpretată de un for superior numit Curtea Supremă de Justiție. Aceasta instituție are ultimul cuvânt în interpretarea tuturor legilor americane. În mod similar, singura autoritate capabilă să interpreteze corect Legea morală este chiar Autorul ei.
Ideea care ne este transmisă de Mântuitorul în scena cu spicele de grâu culese în Sabat este aceea că atunci când este vorba de slujirea lui Dumnezeu sau a semenilor, nicidecum când e vorba de interese personale, slujitorii Evangheliei pot „călca” Sabatul, la fel cum făceau preoții de la Templu, care în zilele de Sabat lucrau mult mai mult decât în alte zile din săptămână.
Importantă nu e lucrarea în sine, ci scopul ei. Ucenicii Îl însoțeau pe Iisus în lucrarea Sa și erau flămânzi. Nu mergeau nici la pescuit, nici la piață, nici la câmp în Sabat. Dacă ar fi făcut gestul de a smulge în Sabat spice de grâu pentru a le mânca, fără să fie angrenați în lucrarea Mântuitorului, atunci acest gest ar fi reprezentat cu adevărat o călcare de Sabat, prin neglijența de a se pregăti pentru el.
În Marcu 2,27, Iisus specifica faptul că „Sabatul a fost făcut pentru om și nu omul pentru Sabat”, arătând în felul acesta raportul normal, cel intenționat de Creator, între om și ziua de odihnă. Nu omul trebuie să fie la dispoziția zilei, ci ziua la dispoziția omului. În concepția lui Iisus, Sabatul este ziua creată și pusă la dispoziția omului spre binele și fericirea lui, spre reluarea și păstrarea legăturii dintre om și Creatorul său. Este o zi, nu a restricțiilor, ci a deplinei libertăți.
Iisus a intenționat să-i ajute pe oameni să redobândească latura umană a Sabatului, latură ce se pierduse între atâtea ceremonii reci și formale. A nega, a neglija nevoile umane în Sabat, a nu te îngriji în Sabat de cei căzuți în suferință, înseamnă a perverti scopului originar al zilei de odihnă.
Sabatul își pierduse latura umană în mod deosebit din cauza numeroaselor articole din Talmud. Acesta este o culegere de comentarii rabinice ale Torei, cuprinzând normele religioase și social-juridice ale mozaismului și având două părți: Mișna care explică Tora (Vechiul Testament), și Ghemara (Completarea Legii), care interpretează Mișna. (4)
Conducătorii religioși iudei, de teamă ca poporul să nu calce Sabatul, au adăugat un număr mare de prevederi suplimentare cu scopul de a ocroti porunca din Decalog. S-a ajuns acolo ca un evreu nu avea voie să scuipe pe iarbă în Sabat, deoarece gestul său era interpretat ca fiind o lucrare – udarea ierbii. De asemenea, un evreu nu avea voie să poarte batistă, acest lucru însemnând purtarea unei poveri în Sabat. Pentru a rezolva totuși problema, evreii își coseau batistele de haină pentru ca ele să facă parte din ea. Evrei nu mâncau oul ouat sâmbăta și era o întreagă discuție între rabini dacă evreul care dorea să aducă o jertfă din porumbei în Sabat putea sau nu să mute scara pentru a ajunge la porumbar.
Tot acest „moloz” omenesc trebuia înlăturat din jurul Legii lui Dumnezeu. Una dintre misiunile Mântuitorului a fost și aceea de a interpreta corect poruncile Decalogului, fără adaosurile omenești.
7) Matei 12,9‑14; Marcu 3,1‑5: Vindecarea omului cu mâna uscată
Totul se desfășoară în jurul întrebării puse de Iisus: „Este îngăduit a vindeca în zilele de Sabat?” (vers.10 up. ). Observăm din nou că tot ceea ce face Iisus nu este în afara Legii, ci în cadrul ei. Dacă El ar fi avut intenția să desființeze Sabatul, întrebarea Lui ar fi trebuit să sune altfel, de exemplu: „Mai trebuie ținut Sabatul?”
Iisus însă nu pune problema în felul acesta, ci, la fel ca în cazul spicelor de grâu culese de ucenici în Sabat, El dorește să „dezlege” Sabatul de o serie de prejudecăți dăunătoare. Îmbibați până la refuz de preceptele Talmudului, iudeii nu mai știau dacă este permis în această zi să facă un bine aproapelui lor aflat în nevoie.
Din nou Iisus eliberează Sabatul de molozul regulilor omenești, redându-i adevărata valoare. Făcând afirmația „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat” (Matei 12,12 up. ) , Iisus, în calitate de Legiuitor, întărește Legea.
Nu Iisus îngăduie, ci Legea îngăduie a se face bine în zilele de Sabat. Făcând această afirmație, Iisus Își ia pe deplin rolul de interpret, de comentator cu autoritate al Legii.
8) Matei 15,1‑13; Marcu 7,1‑13: Fariseii și datina bătrânilor
Controversa iscată între farisei și Iisus pe tema tradiției aduce și mai multă claritate în privința atitudinii Mântuitorului față de Lege. Acuzat de conducătorii religioși că ucenicii Săi nu respectă tradiția, Iisus le răspunde cu o contra întrebare: „Dar voi de ce călcați porunca lui Dumnezeu în folosul datinei voastre?” Specificând la care poruncă se referă (Porunca a cincea), Mântuitorul îi acuză pe interlocutorii Săi de călcarea Legii lui Dumnezeu în folosul datinii bătrânilor.
În discuție era vorba de legea „Corban” care permitea unui copil, care nu dorea să își ajute părinții bătrâni, să își înstrăineze averea Templului, găsind astfel o scuză față de neîmplinirea datoriei față de părinți. Legea „Corban” era o prescripție rabinică din Talmud, fiind în totală contradicție cu litera și spiritul Poruncii a cincea din Decalog.
Citând din Isaia: „Degeaba Mă cinstesc ei învățând ca porunci niște porunci omenești” (Isaia 29,13) , Iisus întărește autoritatea Legii morale, arătând că orice adaos omenesc și orice tradiție, oricât ar fi de benefică în aparență, este cel puțin inutilă, dacă nu chiar primejdioasă. Cinstirea lui Dumnezeu constă în respectarea poruncilor Sale, nu a celor inventate de om.
Mai mult decât atât, Iisus adaugă fără echivoc: „Orice răsad (poruncă, tradiție, învățătura etc. ) pe care nu l-a sădit Tatăl Meu cel ceresc va fi smuls din rădăcină.” (vers. 13). Pe tot parcursul vieții Sale pământești, Iisus a luat poziție fermă de partea Legii lui Dumnezeu. Dacă El a respins ceva în domeniul legii, acel ceva a fost Talmudul, nu Legea lui Dumnezeu.
9) Matei 19,3‑9; Marcu 10,1‑9: Desfacerea căsătoriei
Întrebarea ispititoare a fariseilor era legată de data aceasta de divorț. Indirect însă, era vizată Porunca a șaptea din Decalog. Răspunsul lui Iisus nu numai că nu subminează autoritatea Legii morale – așa cum credeau conducătorii religioși ai timpului – dar el întărește autoritatea acestei Legi. Cu siguranță că cei veniți cu gând să-L ispitească pe Mântuitorul nu s-au așteptat la o asemenea atitudine fermă a lui Iisus de partea Legii.
10) Matei 19,16‑21; Marcu 10,17‑21: Tânărul bogat
La întrebarea tânărului fruntaș iudeu cu privire la condițiile moștenirii vieții veșnice, Iisus dă un răspuns cât se poate de concret: „Binele este unul singur: dacă vrei să intri în viață, păzește poruncile!” Tânărul este însă nedumerit: „Care din aceste porunci? „ Întrebarea tânărului nu e deloc deplasată, având în vedere că un iudeu avea legea ceremonială, legea sanitară, legea morală, legea civilă, la toate acestea adăugându-se numeroasele reguli ale Talmudului.
Răspunsul Mântuitorului face curățenie și pune în ordine lucrurile, îndreptând atenția omului spre Decalog. De ce Iisus enumeră doar porunci de pe a doua tablă a Legii? Fiind evreu, nu se punea problema ca tânărul să nu le respecte pe primele patru, cele legate de relația cu Dumnezeu. Dacă exista un pericol pentru un evreu credincios ca el să nu împlinească Legea, atunci pericolul constă în neglijarea poruncilor care reglementează relația cu semenii.
Când tânărul a afirmat că a păzit întregul Decalog, Iisus l-a apreciat, întărind în felul acesta autoritatea Legii morale. Dacă Iisus ar fi avut cea mai mică intenție de a desființa Decalogul, atunci această discuție ar fi avut un alt caracter.
Finalul dialogului este interesant: „Dacă vrei să fii desăvârșit…” (vers.21) Aducerea în discuție a noțiunii de „desăvârșire” în contextul dat, face ca să devină evidentă legătura dintre păzirea Legii morale și atingerea desăvârșirii în caracter.
11) Matei 22,31‑40; Marcu 12,28‑31: Cea mai mare poruncă din Lege
Întrebarea ispititoare a cărturarului avea scopul de a obține confirmarea unei ierarhizări a poruncilor Legii, susținând ca unele sunt mai importante decât altele. Răspunsul Mântuitorului face un rezumat al Decalogului, cuprinzând primele patru porunci în porunca iubirii față de Dumnezeu, iar ultimele șase porunci în porunca iubirii față de aproapele. Interesant este felul în care așază Iisus cele două porunci-rezumat una față de cealaltă: „Iar a doua, asemenea ei…”
Cele două porunci fiind „asemenea”, înseamnă că nu există nicio ierarhizare între poruncile Decalogului, toate având, în domeniul lor de acțiune, aceeași importanță. Poruncile iubirii sunt, de fapt, un rezumat al Decalogului. Or, un rezumat nu abrogă, nu desființează ceea ce el rezumă. Nu putem spune că porunca-rezumat „să iubești pe aproapele tău” abrogă, de exemplu, porunca explicită „să nu ucizi”. Dimpotrivă, ea o întărește.
Cei ce susțin că cele două porunci ale iubirii sunt noile porunci lăsate de Iisus în locul Decalogului „pironit pe cruce” (vezi Coloseni 2,14) ar trebui să nu uite că aceste două porunci nu sunt câtuși de puțin noi, ci vechi (vezi Deuteronomul 6,4‑5 și Leviticul 19,18). Iisus nu a adus o etică nouă, nu a dat o lege nouă, ci a comentat-o, a explicat-o, a întărit-o și a exemplificat-o pe cea existentă.
12) Matei 23,23; Luca 11,42: Mustrarea cărturarilor și fariseilor
„Vai de voi…” Vai-ul este rostit nu pentru că oamenii împlineau unele cerințe neimportante (ca de exemplu darea zecimii din veniturile cele mai neînsemnate), ci pentru că neglijau împlinirea celor mai însemnate lucruri din Lege. Spunând: „Pe acestea trebuia să le faceți și pe acelea nu trebuia să le lăsați nefăcute”, Iisus nu desființează, nu subminează, ci întărește autoritatea Legii.
13) Matei 24, 20: Fuga într-o zi de Sabat
Unii comentatori susțin că textul nu poate fi un argument în favoarea ideii că Iisus a întărit Legea prin amintirea Poruncii a patra. Argumentul lor constă în faptul că în Sabat porțile Ierusalimului erau închise, iar străzile baricadate (după cum se întâmplă și azi în cartierul evreilor fanatici din Ierusalim), iar fuga creștinilor ar fi fost mult împiedicată din cauza aceasta.
Argumentul este valabil în cazul în care aplicăm cele spuse de Iisus doar la distrugerea Ierusalimului din anul 70. Textul însă are o aplicabilitate profetică, referindu-se și la timpul sfârșitului. Contextul imediat dovedește această aplicabilitate.
Vorbind despre Sabat în contextul evenimentelor finale (escatologice), Iisus nu face decât să întărească autoritatea Poruncii a patra în special, și a Decalogului, în general.
14) Luca 8,19‑21; Matei 12,46; Marcu 3,31: „Mama Mea și frații Mei”
„Mama Mea și frații Mei sunt aceia care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc” La data la care Iisus spunea aceste cuvinte, prin expresia „Cuvântul lui Dumnezeu” se înțelegeau doar Scripturile Vechiului Testament. Dacă El ar fi avut intenția să le desființeze, nu ar fi afirmat ceea ce a afirmat. Îndemnul de a asculta și a împlini Cuvântul lui Dumnezeu (incluzând și Legea morală) nu face decât să întărească și mai mult autoritatea Legii.
15) Luca 10, 25‑28: Învățătorul Legii
La întrebarea: „Ce să fac ca să moștenesc viața veșnică?„, Iisus îl îndreaptă pe cărturar spre Lege. De ce ar fi făcut Iisus acest lucru (ca și în cazul tânărului bogat) , dacă El ar fi avut intenția să desființeze Legea?
Observăm din răspunsul cărturarului că ideea de a rezuma întregul Decalog în două porunci ale iubirii nu era nouă. Era vorba, de fapt, de cele două porunci-rezumat vechi, pe care le găsim în Deuteronomul 6,5 și Leviticulul 19,18. A rezuma nu înseamnă a desființa, deci cele două porunci nu înlocuiesc Decalogul, ci îl întăresc. Îndemnul dat cărturarului de Iisus: „Fă așa și vei avea viață veșnică” nu face decât (pentru a câta oară?) să întărească autoritatea Legii morale.
16) Luca 11, 27‑28: „Ferice mai degrabă de cei ce ascultă Cuvântul lui Dumnezeu și-l împlinesc”
De data acesta Iisus rostește o fericire ce poate fi adăugată celor deja rostite în Predica de pe Munte (Matei cap. 5‑7). Specificând faptul că prin expresia „Cuvântul lui Dumnezeu” se înțelegeau Scripturile Vechiului Testament, nu ne va fi greu să înțelegem intenția Mântuitorului de a ne încuraja să împlinim cerințele Legii pentru a fi fericiți.
17) Luca 13, 10‑17; 14, 1‑5: Vindecări în zile de Sabat
Este vorba despre două vindecări în zi de Sabat: femeia gârbovă și omul bolnav de dropică. Iisus demonstrează încă odată că Sabatul este în folosul omului, nu împotriva lui. Fără intenția de a desființa Sabatul (și Legea, în general), Iisus scoate în evidență latura umană a poruncii. Mai mult decât atât, Domnul aduce în discuție cazurile de forță majoră care cer o intervenție urgentă pentru salvarea de vieți omenești.
În astfel de cazuri, spiritul Legii ne învață că trebuie să intervenim pentru ușurarea suferinței și acordarea ajutorului de urgență. Călcarea Sabatului (în spirit) înseamnă, în astfel de situații de forță majoră, a nu interveni în favoarea celor căzuți într-o nenorocire oarecare, chiar dacă e vorba de o zi de Sabat.
18) Luca 16,16‑18: „O iotă sau o frântură de slavă din Lege”
Cu privire la rolul Legii de a fi un îndrumător spre Christos, vezi comentariul de la Matei 11,13. Versetul 17 reprezintă o declarație fără echivoc în favoarea autorității Legii: „Este mai lesne să treacă cerul și pământul decât să cadă o singură frântură de slova din Lege”. Cu o astfel de declarație clară și categorică în favoarea Legii, este de neînțeles cum învățați creștini încă mai susțin că Iisus a desființat Legea.
19) Luca 24,44: Iisus se arată ucenicilor după înviere.
„Apoi le-a zis: „Iată ce vă spuneam când eram încă cu voi că trebuie să se împlinească tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Proroci și Psalmi.”
Versetul acesta ne clarifică două dintre afirmațiile Mântuitorului, pe care le găsim în Matei 11,13 și Luca 16,16, în care se spune că Legea și Prorocii au ținut până la Ioan. În textul de față Iisus ne arată clar care lege a ținut până la Ioan: legea lui Moise (ceremonială), nicidecum Legea morală.
Împlinind cele arătate în Legea lui Moise (ceremoniile și slujbele de la Templu care arătau spre lucrarea ispășitoare a lui Christos), această lege și-a încheiat rolul. Nu același lucru poate fi spus și în dreptul Decalogului, ale cărui prevederi morale nu depind de timp și împrejurări, ele fiind veșnice.
20) Ioan 5,2‑18: Vindecarea slăbănogului de la Betesda
O nouă vindecare în Sabat… Ceea ce I se reproșează lui Iisus în acest caz este porunca pe care i-a dat-o celui vindecat: „Ridică-ți patul și umblă!” Vindecarea în zi de Sabat poate fi înțeleasă și acceptată, dar cum rămâne cu porunca de a-și ridica patul? De ce a poruncit Iisus ca bolnavul vindecat să facă această lucrare în Sabat?
Iată două observații utile:
1) „Patul”pe care șezuse paraliticul nu era ceea ce ne imaginăm noi. El era o simplă rogojină, probabil singura avere a omului. Dacă a ridica o simplă rogojină înseamnă călcare de Sabat, atunci ce să însemne ridicarea învelitorii când ne trezim dimineața, sau igiena personală din Sabat dimineața, sau îmbrăcarea hainelor, încălțarea, precum și alte activități inerente pe care orice credincios le face în Sabat? Să nu uităm că Iisus, în calitate de Dătător al Legii pe Sinai, este cel mai autorizat interpret al ei.
2) Prin ridicarea „patului”, vindecarea paraliticului devenea și mai evidentă pentru cei din jur, îndreptându-le atenția spre lucrarea Fiului lui Dumnezeu. Versetul 18 aduce un amănunt interesant: iudeii Îl acuzau pe Iisus că „dezlega” ziua Sabatului (traducerea Cornilescu). Traducerile Louis Seconde și Crampon (fr.) folosesc expresia „viola ziua Sabatului”, iar traducerile Douay, NIV și RSV (engl.) folosesc verbul „to break” („a strica”, „a rupe”, „a zdrobi”, „a încălca”, „a slăbi”).
Indiferent de sensul expresiei, trebuie să subliniem faptul că e vorba de felul în care conducătorii religioși evrei percepeau lucrarea lui Iisus. Având în vedere că iudeii din secolul întâi aveau pe lângă Decalog și Legea lui Moise și Talmudul (culegere de comentarii rabinice pe marginea Torei), nu ne e greu să înțelegem de ce aceștia considerau că Iisus „violează”, „dezleagă”, „strică”, „încalcă” și „slăbește” ziua Sabatului. În Talmud există un capitol întreg cu privire la Sabat, conținând reguli stricte rabinice cu privire la respectarea lui.
Iisus nu a ținut cont de Talmud, considerându-l un moloz ce trebuia înlăturat din jurul poruncii simple, dar cuprinzătoare a Decalogului. Din această perspectivă, Iisus într-adevăr a „dezlegat” ziua Sabatului ce fusese „legată” și încătușată de numeroase reguli și tradiții omenești fără valoare. A dezlega nu înseamnă însă a desființa, după cum a dezlega o vită priponită nu înseamnă a o nimici. Aici e vorba doar de eliberarea a ceva ce fusese încătușat în lanțurile poruncilor și tradițiilor omenești.
21) Ioan 13,34: „Vă dau o poruncă nouă”
Așadar, iată argumentul forte al susținătorilor ideii desființării Legii morale de către Mântuitorul. O lege nouă care o înlocuiește pe cea veche. Citind Vechiul Testament, observăm că porunca iubirii nu e deloc nouă (vezi Deuteronomul 6,5 și Leviticul 19,18). Porunca iubirii nu e altceva decât un rezumat al întregului Decalog, scoțând în evidență principiul care străbate întreaga Lege.
Totuși, ce e nou în porunca lui Iisus? „Cum v-am iubit Eu” – aceasta e noutatea: Modelul. Până la Iisus oamenii nu aveau un model desăvârșit, care să exemplifice împlinirea poruncilor iubirii. Iisus a fost și rămâne Modelul suprem și în această privință.
22) Ioan 13,34; 14,15.21.23.24: Legea și dragostea
„Dacă Mă iubiți, veți păzi poruncile Mele”, sau, așa după cum traduce Crampon: „Dacă Mă iubiți, veți pune poruncile Mele în practică”
Din modul în care pune problema, Iisus vrea să ne conștientizeze că păzirea poruncilor trebuie să fie o urmare firească, naturală, a iubirii pe care I-o purtăm. Chiar timpurile verbelor folosite în limba română (trad. Cornilescu) ne arată acest lucru: „Dacă Mă iubiți (prezent), veți păzi (viitor) poruncile Mele.”
Așadar, întâi dragostea de Dumnezeu și apoi faptele Legii! Aceasta este singura ordine valabilă și acceptată de cer. Simpla inversare a ordinii ne duce pe linia moartă a îndreptățirii prin fapte și a legalismului.
Care sunt „poruncile Mele”? A adus Iisus ceva nou în materie de morală? Categoric nu! În afară de aprofundarea Legii (pătrunderea în spiritul ei) și de exemplificarea Legii (în viața lui Iisus, El devenind Modelul desăvârșit), Iisus nu a adăugat și nu a scăzut nimic din cerințele morale cunoscute. „Cuvântul pe care-l auziți nu este al Meu, ci al Tatălui care M-a trimis” (vers. 24).
Concluzii
Studiind cu atenție Evangheliile, se poate observa că Iisus nu a adus o etică nouă, nu a dat o lege nouă, ci a comentat-o, a explicat-o, a întărit-o și a exemplificat-o pe cea existentă. Pe tot parcursul vieții Sale pământești, Iisus a luat poziție fermă de partea Legii lui Dumnezeu, a cărei autoritate a înălțat-o în orice ocazie posibilă. Dacă El a respins ceva în domeniul legii, acel ceva a fost Talmudul, nu Legea lui Dumnezeu.
Și cum ar fi putut face altfel Mesia, Cel despre care ne vorbește Psalmul 40,7.8: „Atunci am zis: „Iată-Mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele.”
Cu o astfel de declarație mesianică clară și categorică în favoarea Legii, este de neînțeles cum învățați creștini încă mai susțin că Iisus a desființat Legea morală (Decalogul). În ziua judecății finale, vor avea o surpriză foarte neplăcută: li se va spune: „Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați FĂRĂ-DE-LEGE” (Matei 7,23 up. )
Lori Balogh
Referințe:
(1) Vezi E.G. White, „Tagedia veacurilor”, cap. 29 – „Originea răului”
(2) Vezi despre erezia lui Marcion pe http://www.akademia.ro/articole.php?view184 și http://www.crestinism-ortodox.ro/html/04/4g_controverse_cu_caracter_de_erezie.html
(3) Samuele Bacchiocchi, „Sabatul sub foc încrucișat”, Ed. Viață și Sănătate, 2001, pag. 126
(4) http://www.crestinortodox.ro/DR-TALMUD-16666-331-1.html și http://ro.wikipedia.org/wiki/Talmud
De la un preot ortodox as fi asteptat argumente biblice, nu pareri personale, care nu au nicio valoare atunci cand e vorba de mantuire.
Din punctul acesta de vedere, catolicii sunt mai onesti, caci ei recunosc ca Sabatul este lasat de Creator, insa biserica, pentru a dovedi ca are autoritate, a schimbat cu de la sine putere ziua de odihna , din sambata in
duminica. Vezi : http://www.resursebiblice.ro/2012/adevarata-zi-de-odihna/
Legea Mozaica a venit prin Moise , inaintea lui nu exista DECALOG !
Nici Adam , nici Abel, nici Noe, nici Avraam, nici Iov, nici chiar Moise până să urce pe muntele Sinai, NU au ținut sabatul.
Deci ,Adam și urmașii lui până la legea lui Moise NU au ținut nici un sabat, întrucât erau sub blestemul ca în „toate zilele” vieții lor să se ostenească pentru traiul zilnic.
Nici un popor păgân nu ținea vreo zi de „odihnă” dedicată lui Dumnezeu până la darea Legii lui Moise.
Numai iudeii mozaici se deosebeau de celelalte popoare prin ținerea acestei zile de „odihnă”, ca și amintire a ieșirii lor din robia plină de munci a lui Faraon.
” Adu-ti aminte ca ai fost ROB in pamantul Egiptuluisi te-a scos Domnul Dumnezeul tau de acolo, cu mana tare si cu brat inalt , PENRU ACEASTA ti-a poruncit tie Domnul Dumnezeul tau, sa pazesti ziua SAMBETEI” (Deuteronom 5,15).
Nici unul dintre profeti nu a serbat-o.
Nici unul dintre patriarhi nu a serbat sabatul.
Sambata nu a fost data de Dumnezeu ca sarbatoare obligatorie pentru toate popoarele lumii (neamurile), ci a randuit-o ca „legamant vesnic”, NUMAI pentru poporul Sau, Israel.
„Sa pazeasca FIII LUI ISRAEL sambata, praznuind ziua odihnei din NEAM IN NEAM , ca un legamant VESNIC. Si sa fie aceasta SEMN VESNIC intre Mine si FIII LUI ISRAEL ” (Iesire 31,16-17).
Sabatul a fost dat poporului Israel în mod specific, şi niciodată Bisericii Crestine.