Decalogul și Biserica primului secol

Decalogul și Biserica primului secol

Conciliul de la Ierusalim

     Ne aflăm în anul 49 d.Ch…. Biserica creștină din Ierusalim era în fierbere. Nu din cauza persecuției din partea iudeilor, nici a celei din partea romanilor. Problemele erau interne, de natură doctrinală.

Biserica era în continuă creștere și, sub influența lucrării Duhului Sfânt, Evanghelia pătrundea tot mai adânc pe teritoriul împărăției întunericului. Însă pe măsură ce Evanghelia înainta, relația dintre iudei și creștinii convertiți dintre Neamuri devenea tot mai tensionată, reprezentând o problemă cât se poate de serioasă pentru biserică și misiunea ei.

Întrebarea principală pe care și-o puneau conducătorii bisericii era ce porunci trebuiau să păzească Neamurile pentru ca și ele să aibă parte de viața veșnică. La mijlocul secolului întâi, nu exista încă un răspuns lămurit la această problemă.

Unii considerau că Neamurile trebuiau să păzească doar legile existente pe vremea lui Noe (înainte de nașterea poporului Israel), în timp ce alții considerau că trebuie păzită toată legea mozaică, inclusiv prevederile legate de circumcizie. Problema principală care frământa biserica creștină la mijlocul secolului întâi putea fi rezumată într-un singur cuvânt: iudaizanții. Cine erau aceștia și ce învățau ei?

Iudaizanții erau iudei creștinați, unii dintre ei fiind farisei sau chiar preoți iudei. Ceea ce susțineau ei cu tărie era necesitatea ca Neamurile creștinate să respecte legea lui Moise, în mod deosebit circumcizia. Plecați din Ierusalim – metropola iudeilor – acești iudaizanți vizitau bisericile creștine nou înființate, lăsând impresia că sunt împuterniciți de conducătorii bisericii din Ierusalim și învățând pe credincioși că trebuie să se conformeze legii mozaice. De fapt, ei predicau o altă Evanghelie (Galateni 1,6‑9).

Ajunși în biserica din Antiohia, iudaizanții au avut discuții aprinse cu Pavel și Barnaba și, deoarece problema se cerea lămurită odată pentru totdeauna, cei doi au fost trimiși la Ierusalim pentru a aduce un răspuns oficial din partea conducătorilor bisericii cu privire la problemele ridicate. Așa s-a ajuns la Conciliul de la Ierusalim din anul 49 d.Ch.

Au fost prezenți la acest conciliu apostolii, prezbiterii și delegații diferitelor biserici. Un lucru demn de subliniat este faptul că nu Petru a fost cel care a prezidat acest conciliu (deși se pretinde ca el ar fi fost primul papă!?). Cuvântarea lui Petru în legătură cu convertirea lui Corneliu a fost de bun augur, însă, dacă citim cu atenție cap.15 din Faptele Apostolilor, vom observa că ultimul cuvânt – cel al autorității bisericii – l-a avut Iacov.

Hotărârea conciliului, redactată și trimisă bisericilor creștine, prevedea următoarele (cf. Fapte 15, 28‑29): creștinii trebuiau să se ferească de „lucrurile jertfite idolilor, de sânge, de dobitoace sugrumate și de curvie”. În rest, „nicio altă greutate”… (Fapte 15,28)

Dacă privim în rezoluția conciliului, ne frapează faptul că dintre cele patru prevederi, două sunt de natură ceremonială (aparținând legii mozaice): „sânge” și „dobitoace sugrumate”, iar alte două făceau parte din Decalog (închinarea la idoli și curvia). Să tragem de aici concluzia că Decalogul fusese abrogat și doar poruncile a doua și a șaptea mai erau recomandabile pentru creștini? Cineva, privind superficial lucrurile, ar putea înțelege și acest lucru. Dar este oare corectă această înțelegere?

Dacă privim mai atent la situațiile concrete cu care se confruntau creștinii dintre Neamuri în societatea în care trăiau, înțelegem că de fapt, toate cele patru prevederi ale conciliului erau mai mult de natură ceremonială decât morală. Prevederea legată de „lucrurile jertfite idolilor” se referea la carnea animalelor jertfite în templele păgâne. Carnea acestor jertfe, ajunsă pe piață, nu era recomandată creștinilor din două motive:

1) Nu exista siguranța că aceste animale au fost sacrificate corect, prin scurgerea completă a sângelui – considerat sediul vieții în Vechiul Testament (vezi Leviticul 7,26‑27; 19,26; 17,12‑14).

2) Faptul că se știa de proveniența cărnii putea fi o pricină de poticnire pentru unii creștini „slabi”. De aceea era recomandată evitarea ei.

Prevederea legată de curvie, deși apare ca fiind de natură morală, e strâns legată de obiceiurile idolatre din templele păgâne unde jertfele erau însoțite adesea de prostituție. Curvia era atât de împletită cu jertfele aduse idolilor, încât ea nu reprezenta o problemă pentru un păgân. Nu doar Decalogul, prin Porunca a șaptea, oprea desfrâul, ci și Legea lui Moise conținea numeroase prevederi legate de acest păcat (vezi Leviticul 18,10‑21).

„Ar părea surprinzător la început să se găsească o regulă morală plasată la un loc cu restricții care par pur ceremoniale. Dar primul punct din decret era și moral în măsura în care era bazat pe Porunca a doua a Decalogului. Cu privire la desfrânare, Legea levitică era pe bună dreptate strictă față de orice formă a acestei nelegiuiri (vezi Leviticul 18,10-20)”. (1)

În concluzie, toate prevederile conciliului vorbesc de aspecte mai mult ceremoniale decât morale. Cu toate acestea, latura morală nu trebuie trecută cu vederea. Dar unde era Decalogul în viața bisericii? Mai era el în vigoare, sau fusese desființat și căzut în uitare?

Când Conciliul de la Ierusalim a adoptat rezoluția de a nu pune „altă greutate” peste creștinii dintre Neamuri, înțelegea el oare că poruncile Decalogului erau o „greutate” pentru ei? Pentru a ne face o imagine cât mai corectă asupra valabilității Decalogului în biserica creștină a primului secol, e necesar să observăm atitudinea apostolilor față de Legea morală, așa cum reiese din epistolele lui Pavel, Iacov și Ioan.

Susținătorii desființării Legii morale fac apel, de obicei, la epistolele lui Pavel pentru a găsi acolo argumentele de care au nevoie. Mai ales foști păzitori ai Sabatului (ca de ex. Dale Ratzlaff, fost profesor de Biblie și pastor adventist de ziua a șaptea) fac acest lucru. Texte precum Romani 6,14; 2 Corinteni 3,1‑18; Galateni 3,15‑25; Romani 10, 4 și Efeseni 2,15 sunt des citate ca argument pentru a susține desființarea Legii morale, în general, și a Sabatului, în special.

Legea morală în epistolele lui Pavel

     Câteva observații generale:

1) Pavel folosește cuvântul „lege” („nomos”) de aproximativ 110 ori în epistolele sale. Ceea ce produce uneori confuzie este faptul că el nu folosește cuvântul „lege” mereu cu același sens.

– Uneori, prin „lege” el înțelege legea mozaică (vezi Galateni 4,21; Romani 7,22‑25; 1 Corinteni 9,9)

– Alteori, „legea” cuprinde întreg Vechiul Testament (vezi 1 Corinteni 14,21; Romani 3,19.21)

– Uneori, Pavel înțelege prin „lege” voia lui Dumnezeu pusă în conștiința oamenilor (vezi Romani 2,14 -15)

– Alteori „legea”, în înțelesul lui Pavel, reprezintă înclinațiile rele (vezi Romani 7,21)

– „Legea” mai înseamnă și călăuzirea Duhului („legea Duhului de viață”, Romani 8,2)

– În final, „legea” este, în viziunea lui Pavel, principiul conducător al comportamentului (vezi Romani 7,7).

Așadar, o primă condiție pentru o înțelegere corectă a ceea ce vrea să ne transmită Pavel este să înțelegem care e sensul termenului „lege” la care se referă. Dacă într-un anumit pasaj Pavel se referă la legea mozaică, ar fi grav din punct de vedere doctrinal să aplicăm afirmațiile lui la Legea morală. Și invers!

2) Afirmațiile lui Pavel despre Lege în diferitele lui epistole par contradictorii. Este și motivul pentru care Petru afirmă că în epistolele lui Pavel „sunt unele lucruri grele de înțeles, pe care cei neștiutori și nestatornici le răstălmăcesc ca și pe celelalte Scripturi, spre pierzarea lor.” (2 Petru 3,15-16).

Dacă dorim să aflăm adevărul, este riscant să luăm doar acele afirmații care ne convin și se potrivesc cu concepțiile noastre. Ele trebuie luate în totalitate și înțelese în contextul lor. Când Pavel vorbește despre Lege în contextul mântuirii (îndreptățirii) , el afirmă ca păzirea Legii e nefolositoare (vezi Romani 3,20). Însă când vorbește despre Lege în contextul comportamentului creștin (sfințire), el susține valabilitatea Legii (vezi Romani 7,12; 13,8‑11; 1 Corinteni 7,19).

Să observăm acum, privind peste toate cele 14 epistole ale lui Pavel, concepția lui cu privire la Lege.

1) Pentru Pavel, Legea este Legea lui Dumnezeu (vezi Romani 7, 22) Prin urmare, ea descoperă voia Lui.

2) Darea Legii este socotită de Pavel ca fiind un mare privilegiu dat poporului Israel (vezi Romani 9,4). De aici vedem înaltul respect acordat de Pavel Legii lui Dumnezeu.

3) Pavel recunoaște că principiile morale cuprinse în Lege sunt bune (vezi Romani 7,12)

4) Pentru Pavel Legea e spirituală, deoarece ea oglindește natura spirituală a Dătătorului ei. (vezi Romani 7,14)

5) Pavel crede că Christos îi face în stare pe credincioși să păzească cerințele Legii (vezi Romani 8,3‑4) El vede împlinirea cerințelor Legii în viața creștinului nu ca un cod exterior, ci ca un răspuns din iubire față de mântuirea oferită de Dumnezeu. Dragostea lui Christos ne constrânge („ne strânge”- 2 Corinteni 5,14) să trăim după principiile Legii morale.

6) Făcând o paralelă între cerințele legii mozaice și cele ale Decalogului, Pavel afirmă de trei ori că circumcizia nu e nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu (vezi 1 Corinteni 7,19; Galateni 5,6; 6,15).

7) Pavel vede în Legea morală o oglindă care descoperă păcatul (vezi Romani 3,20)

8) Pavel observă că păzirea Legii poate duce la legalism, pe care l-a combătut cu tot arsenalul de argumente. „Legea e bună” – afirmă Pavel – „dacă cineva o întrebuințează bine” (1 Timotei 1,8). Legea poate fi folosită și rău, așa cum o foloseau fariseii și rabinii timpului, în sensul de a păzi Legea doar ca mijloc de mântuire.

9) Pavel vede în Lege un „îndrumător spre Christos” (vezi Galateni 3,24). Fie că e vorba de legea mozaică, ale cărei slujbe și ceremonii arătau spre „Mielul lui Dumnezeu” ce avea să ridice păcatul lumii, fie că e vorba de Legea morală care, demascând păcatul, ne conștientizează de nevoia unui Mântuitor, rolul Legii este acela de a ne conduce la Christos, singurul capabil să aducă rezolvarea problemei păcatului.

În concluzie, având o concepție atât de înaltă despre cerințele Legii lui Dumnezeu, apostolul Pavel nu poate fi bănuit de încercarea de a o discredita și a-i minimaliza importanța în viața bisericii primului secol. Dimpotrivă, așa cum el însuși mărturisește, „noi întărim Legea” (vezi Romani 3,31), așezând-o la locul ce i se cuvine în mărețul Plan al Mântuirii neamului omenesc.

Cele mai folosite texte din epistolele lui Pavel în argumentarea desființării Legii

1) Romani 6,4: „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteți sub Lege, ci sub har.”

Este cel mai citat text paulin în sprijinul ideii că creștinii nu se mai află sub obligativitatea păzirii Legii. Aflându-se sub har, creștinii vor extrage principiile morale din înaltul principiu al iubirii enunțat de Christos.

Pentru a înțelege ceea ce a intenționat să ne spună Pavel, avem nevoie de cunoașterea contextului în care a făcut această afirmație. În întregul capitol 6, Pavel face o paralelă între stăpânirea păcatului și puterea harului lui Dumnezeu. În concepția lui Pavel, creștinii nu se mai află sub stăpânirea păcatului – deci ei nu se mai află sub condamnarea Legii – deoarece harul lui Dumnezeu i-a eliberat de amândouă.

Afirmația că „nu mai suntem sub Lege, ci sub har” e valoroasă nu doar pentru creștini, ci și pentru evreii din timpurile Vechiului Testament. Biblia ne oferă numeroase dovezi ale harului lui Dumnezeu care i-a eliberat de vinovăția păcatului și condamnarea Legii și pe cei ce au trăit înainte de venirea lui Christos. Evreul care aducea jertfa pentru vină la Templu și pleca acasă iertat se bucura de harul lui Dumnezeu la fel ca și creștinul care se pleacă în rugăciune și se ridică iertat și primit de Tatăl ceresc. El nu se mai află sub Lege, în sensul că nu se mai află sub condamnarea ei.

Așadar, creștinii nu mai sunt sub Lege în sensul că harul lui Christos i-a eliberat de puterea păcatului și condamnarea Legii. Totuși ei sunt în continuare sub Lege, pentru că ei trebuie să-și orânduiască viața conform principiilor morale descoperite în „dreptarul învățăturii” – Legea lui Dumnezeu (vezi Romani 6,17).

2) 2 Corinteni 3, 118: „Care ne-a și făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou, nu al slovei, ci al Duhului; căci slova omoară, dar Duhul dă viață.” (vers. 6)

Mulți creștini evanghelici și foști păzitori ai Sabatului atacă Legea morală pe baza acestui pasaj, ignorând un adevăr fundamental: Legea morală (Decalogul) a constituit baza și a vechiului, dar și a noului legământ. Dumnezeu nu a schimbat „platforma” pe care era așezat legământul Său cu poporul ales, lucru care este enunțat chiar în făgăduința lui Dumnezeu care anunță noul legământ:

     „Ci iată legământul pe care-l voi face cu casa lui Israel după zilele acelea, zice Domnul: „Voi pune Legea Mea înlăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; și Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul Meu.” (Ieremia 31,33)

Diferența între legăminte constă în faptul că în Vechiul Legământ Legea era scrisă pe table de piatră, în timp ce în Noul Legământ Legea e scrisă în inimile oamenilor. Legea deci rămâne scrisă de Dumnezeu în ambele legăminte. Dacă așa stau lucrurile, cine are îndrăzneala să șteargă ceea ce a scris Însuși Dumnezeu, fie pe tablele Legii, fie în inimile credincioșilor?

Pavel compară Legea exterioară de pe Sinai – „slova care omoară” – cu aceeași Lege scrisă de Duhul în inimă și care dă viață. „Vechea slovă” (vezi Romani 7,6) nu înseamnă desființarea Legii, ci doar mutarea ei de pe tablele de piatră în inimi omenești (interiorizare).

Trebuie să remarcăm faptul că Pavel nu denigrează lucrarea Legii în Vechiul Testament, căci el o numește o „slujba slăvită” (vezi 2 Corinteni 3,9). El doar condamnă învățătura potrivit căreia eliberarea de vinovăție vine prin Lege, când de fapt ea vine prin Evanghelie. Comentând epistolele lui Pavel, Calvin afirmă: „Pentru că Legea în sine este strălucitoare, dar numai când apare Christos ne bucurăm de splendoarea ei.” (2)

3) Galateni 3,1525: „Atunci pentru ce este Legea? Ea a fost adăugată din pricina călcărilor de lege până când avea să vină „Sămânța” căreia îi fusese făcută făgăduința…”

Acesta este unul dintre cele mai dificile pasaje pauline. Apostolul afirmă că Legea a fost adăugată din cauza călcărilor de lege până avea să vină „Sămânța” (vers. 19) și că, „după ce a venit credința, nu mai suntem sub îndrumătorul acesta” (vers. 25).

Este foarte importantă cunoașterea situației din biserica Galatiei pentru a înțelege corect sensul celor afirmate de Pavel. Chiar din cuprinsul Epistolei către Galateni aflăm de la apostol că iudaizanții (evrei creștinați care cereau creștinilor să respecte întreaga lege mozaică, inclusiv circumcizia) tulburaseră și „fermecaseră” biserica din Galatia (vezi Galateni 1,7; 3,1), susținând că un creștin trebuie să se conformeze legii mozaice, chiar dacă L-a primit pe Christos ca Mântuitor. Credința în Christos – spuneau acești iudaizanți – nu avea valoare decât dacă se întemeia pe circumcizie.

Confruntat cu aceste învățături străine de Evanghelie, Pavel aruncă în luptă întregul arsenal, afirmând la un moment dat: „Iată, eu, Pavel, vă spun că dacă vă veți tăia împrejur, Christos nu vă va folosi la nimic”. (Galateni 5,2)

Argumentele lui Pavel sunt legate de experiența lui Avraam. Acest bătrân patriarh fusese socotit neprihănit prin credință înainte de a fi dată Legea cu 430 de ani mai târziu. Așadar, galatenii (și creștinii, în general) nu trebuiau să caute neprihănirea în faptele Legii, ci în credință. Legea – spune Pavel – a fost un pedagog spre Christos („paidagogos” – păzitor de copii în gospodăriile romane și grecești). Responsabilitatea pedagogului era aceea de a-i însoți pe copii la școală și a-i ocroti de diferitele primejdii.

După ieșirea din Egipt, Dumnezeu a dat poporului Său Decalogul cu scopul de a-l ajuta să-și conștientizeze păcatele, dar și legi ceremoniale care expuneau planul lui Dumnezeu pentru rezolvarea problemei păcatului. Legile aveau rol de pedagog, adică de protejare și călăuzire până la venirea lui Christos. Odată cu venirea lui Mesia, legile ceremoniale au luat sfârșit, însă Decalogul a rămas întipărit în conștiințele oamenilor prin lucrarea Duhului Sfânt.

4) Coloseni 2,14: „A șters zapisul cu poruncile Lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic și l-a nimicit, pironindu-l pe cruce.”

Interpretarea cea mai uzuală a antinomianilor (cei ce sunt împotriva Legii) este aceea că „zapisul cu poruncile Lui” reprezintă Legea morală, desființată la cruce. Se ridică însă o întrebare firească: oare vinovăția cuiva este îndepărtată prin simplă îndepărtare a codului de legi? Acest gest ar lăsa neamul omenesc fără principii morale, ceea ce ar însemna – după părerea unui judecător – o crimă mai mare decât genocidul. (3)

Citind cu atenție textul din Coloseni 2,14, găsim un amănunt legat de acest cod de legi „pironit pe cruce”: el „stătea împotriva noastră”. Dacă am aplica la principiile morale ale Decalogului această afirmație, am rămâne nedumeriți. Care dintre aceste principii sunt împotriva omului? Este oare împotriva omului să-L respecte pe Dumnezeu, să-și respecte părinții, să respecte viața, proprietatea, adevărul… ? Dacă vreuna dintre Cele Zece Porunci ale Decalogului ar fi împotriva omului, atunci de ce ar fi dat Dumnezeu asemenea porunci?

Dilema dispare atunci când citim raportul scris de însuși Moise cu privire la legea primită de el, așa cum îl găsim în Deuteronomul 31,24‑26: „După ce a isprăvit Moise în totul de scris într-o carte cuvintele legii acesteia, a dat următoarea poruncă leviților care duceau chivotul legământului Domnului: „Luați cartea aceasta a legii și puneți-o lângă chivotul legământului Domnului, Dumnezeului vostru, ca să fie acolo ca martoră împotriva ta.”

Care dintre cele două legi „stătea împotriva noastră”: Decalogul sau legea mozaică, cu tot codul de legi ceremoniale? Moise vorbește de o carte a legii scrisă de el și așezată de leviți „lângă chivotul legământului”, ceea ce clarifică problema în discuție. Este clar că nu Decalogul, ci acest cod de legi scris de Moise într-o carte („zapis”), a fost pironit pe cruce. Odată cu venirea lui Christos și jertfa Sa, simbolul s-a întâlnit cu realitatea, tipul s-a întâlnit cu antitipul, iar legile ceremoniale care arătau spre prima venire a lui Christos nu-și mai aveau rostul. Ele trebuiau, în mod cât se poate de firesc, desființate.

Există și o interpretare mai recentă a textului din Coloseni 2,14: „Cercetarea recentă a dovedit că sensul termenului „cheirographon” (tradus de Cornilescu cu „zapis”) este de „certificat de îndatorare, ca rezultat al greșelilor noastre” sau, „carte care conține un raport al păcatului” folosit pentru condamnarea omenirii. Ambele versiuni, care în fond sunt similare, pot fi sprijinite de literatura rabinică și apocaliptică.” (4)

Coloseni 2,14 vorbește așadar de iertare deplină, nu prin înlăturarea Legii, ci prin totala nimicire a raportului scris al păcatelor noastre, raport ce era împotriva noastră, condamnându-ne.

5) Romani 10,4: „Căci Christos este sfârșitul Legii, pentru ca oricine crede în El să poată căpăta neprihănirea.”

Există două interpretări ale acestui text:

1) Christos este sfârșitul Legii în sensul că El a abrogat-o.

2) Christos este ținta Legii. Fie că e vorba de Decalog, care demască păcatul și îl face pe om conștient de vinovăția lui, fie că e vorba de legea lui Moise, care, prin ceremoniile și slujbele de la Templu, arătau spre Christos și lucrarea Sa, Legea ne trimite la Christos.

Cuvântul „telos” (tradus de Cornilescu cu „sfârșit”) are o varietate de sensuri, semantica lui fiind mult mai bogată decât cea a cuvântului „sfârșit” din limba română. „Telos” (gr.) poate însemna „țintă”, „rezultat”, „scop”, „intenție”, „realizare”, „terminare”, „încetare”, „sfârșit”.

Este de subliniat faptul că în limba greacă, în Septuaginta și în literatura extrabiblică, sensul cel mai folosit al lui „telos” este acela de „țintă”, „scop” sau „intenție”. Acest sens a fost păstrat în cuvinte englezești că „telephon” sau „telescop”.

În ciuda acestei realități, noua traducere a Bibliei în engleză spune că „Christos pune capăt Legii”, ceea ce nu e corect. Traducerea este interpretativă și tendențioasă, inducându-i în eroare pe cititori. Faptul de a interpreta cuvântul „telos” prin „sfârșit”, „terminare” e contrazis de contextul imediat al epistolei lui Pavel, dar și de afirmațiile apostolului cu privire la valoarea și validitatea Legii (vezi Romani 3,31; 7,12.14; 8,4; 13,8‑10; 1 Corinteni 7,19).

Interpretarea corectă, pe care în ultimii ani o acceptă tot mai mulți învățați, este: „Christos este ținta Legii”, în sensul că Pentateuhul, sau Vechiul Testament în întregime, și-au ajuns scopul și împlinirea în Christos. Această interpretare a dominat din timpurile bisericii primare până la Reformă, fiind susținută astăzi de numeroși învățați. Interpretarea antilege a textului din Romani 10,4 s-a dezvoltat după Reformă, pe măsură ce se susținea tot mai mult ruptura dintre Lege și Evanghelie, dintre Vechiul și Noul Testament.

Afirmații despre Lege ale altor apostoli

     Cu privire la ceilalți apostoli și atitudinea lor față de Legea morală, e demn de subliniat ceea ce afirmă Iacov și Ioan în epistolele lor:

1) Iacov 1,2225: „Fiți împlinitori ai Cuvântului…”

Iacov subliniază rolul de oglindă al Legii morale, demascând păcatele din viața noastră. Pentru Iacov Decalogul e „Legea desăvârșită”, „Legea slobozeniei” care, dacă e luată în serios de oameni, aduce fericirea. Îndemnul apostolului este cât se poate de clar: „Fiți împlinitori ai Cuvântului!” (în contextul imediat – „Fiți împlinitori ai Legii morale!”).Tot Iacov avertizează ca cei ce nu împlinesc cerințele Decalogului se înșală singuri. Și, poate exista o înșelăciune mai mare decât aceea de a nădăjdui o viață întreagă că vei fi mântuit, dar a te vedea la sfârșit lepădat de la Fața lui Dumnezeu, nemântuit și fără speranță?

2) Iacov 2,812: „Legea împărătească”

Pasajul este cât se poate de clar și nu implică interpretări. Este limpede că, în plin secol creștin, Iacov vorbește aici despre Decalog, afirmând că, chiar după cruce, pentru păcătoși există condamnarea Legii. Iacov numește Decalogul „Legea împărătească” și atrage atenția că toate poruncile lui sunt importante. Călcarea unei singure porunci duce la călcarea și a altor porunci, după cum un nasture încheiat greșit face că toți ceilalți nasturi să fie încheiați greșit. Iacov repetă ideea că Decalogul este o „Lege a slobozeniei”, aducând adevărata libertate celui ce o păzește.

3) 1 Ioan 2,35: „Și prin aceasta știm că Îl cunoaștem, dacă păzim poruncile Lui.”

Apostolul Ioan leagă cunoașterea lui Christos de păzirea poruncilor Lui. Or, Însuși Mântuitorul a afirmat că această cunoaștere e esențială pentru mântuire: „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17,3) Pretenția cuiva de a-L cunoaște pe Christos, fără să ia în seama Legea morală, e demascată ca fiind minciună.

4) 1 Ioan 3,22.24: „Cine păzește poruncile Lui rămâne în El…”

Ioan scrie aceste lucruri unor creștini spre sfârșitul secolului întâi. Iată că poruncile lui Dumnezeu erau prezente în viața creștinilor în primul secol. Unii vor obiecta probabil că Ioan se referă aici la poruncile iubirii enunțate de Mântuitorul. Dacă însă ar fi fost vorba despre acestea, Ioan ar fi trebuit să scrie despre „porunca Lui” (la singular), potrivit cu afirmația lui Iisus din Ioan 13,34: „Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiți unii pe alții…” Când Ioan scrie credincioșilor despre porunci (la plural) este evident că el se referă la Decalog.

5) 1 Ioan 5,2.3: „Căci dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui…”

Ioan este profund, dar și practic în același timp. El nu ne lasă să plutim în confuzie cu privire la iubirea de Dumnezeu. Probabil că, în lipsa unor clarificări ale bătrânului apostol, mulți creștini ar întreba: Oare ce să însemne iubirea? Cum se manifestă ea în mod practic?

Fără o lumină cu privire la acest subiect, fiecare creștin ar putea să-și facă propriul lui cod moral, aruncând viața de credință într-un relativism total. Ioan nu ne lasă însă să cădem într-o asemenea cursă, „căci” – spune el – „dragostea de Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui. Și poruncile Lui nu sunt grele.” Prin faptul că aici Ioan vorbește direct de poruncile lui Dumnezeu, nu de porunca lui Cristos, el ne trimite direct la Decalog.

6) 2 Ioan 6: „Și dragostea stă în viețuirea după poruncile Lui…”

Contextul arată și mai clar faptul că „poruncile Lui” sunt cele ale Tatălui, trimiterea fiind direct la Decalog.

Concluzii

     Apostolii primei biserici au fost confruntați cu o dublă provocare:

– Din partea iudeilor și a creștinilor iudei care susțineau circumcizia.

– Din partea neamurilor care erau tentate să adopte circumcizia, precum și alte practici ceremoniale, pentru a-și asigura mântuirea.

Contradicțiile aparente între diferitele afirmații făcute de apostolul Pavel în epistolele sale dispar atunci când înțelegem diferitele împrejurări care l-au determinat să facă acele afirmații. De exemplu, în Efeseni 2,15, el afirmă că Legea a fost înlăturată de Christos, în timp că în Romani 3,31, el explică faptul că neprihănirea lui Christos nu desființează Legea, ci o întărește.

În Romani 7,6, Pavel susține că „acum am fost izbăviți de Lege”, iar câteva versete mai târziu, același apostol afirmă că „Legea, negreșit, este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună.” (Romani 7,12). În Romani 3,28, Pavel susține că „omul e socotit neprihănit prin credință, fără faptele Legii”, iar în 1 Corinteni 7,19, tot el afirmă că „tăierea împrejur și netăierea împrejur nu este nimic, ci păzirea poruncilor lui Dumnezeu.”

Cum poate afirma Pavel că Legea e înlăturată (vezi Efeseni 2,15) și întărită în același timp (vezi Romani 3,31)? Cum poate el spune că Legea e necesară (vezi 1 Corinteni 7,19; 1 Timotei 1,8‑10) și inutilă în același timp (vezi Romani 3,28)?

Cel mai mare teolog creștin nu poate face asemenea confuzii. Dacă ele există totuși, aceasta se întâmplă din cauza superficialității noastre în studiu, sau, mai rău, din cauza rea-voinței unor creștini care nu iubesc principiile morale lăsate de Dumnezeu neamului omenesc.

Mă rog Bunului Dumnezeu ca noi să nu facem parte dintre aceștia!

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) Comentarii Biblice AZS la cartea Faptele Apostolilor cap. 15

(2) Jean Calvin, „Commentary of the Epistles of Paul the Apostle to the Corinthians”, vol. 2, pag.183

(3) Lucian Cristescu, „Galileeanul „, Ed. „Viață și Sănătate”, București, 2002, pag. 258

(4) Samuele Bacchiocchi, „Sabatul sub foc încrucișat”, Ed. Viața și Sănătate, 2001, pag. 228

 

 

This entry was posted in Decalogul. Bookmark the permalink.

4 Responses to Decalogul și Biserica primului secol

  1. CORNEL AUREL ROSTAS says:

    ASA ESTE. MULTI NU INTELEG BIBLIA. EA TREBUIE INTELEASA, NU NUMAI CITITA, PT. CA BIBLIA ESTE CARTEA VIETII, NU CA SI ORICE ALTA CARTE. AMIN !

  2. Lori Balogh says:

    Multumesc pentru corectura. A fost o greseala de redactare.

  3. Daniel says:

    Fr. Lori, la primul punct (desființarea legii) ați dat Rom 6:4 însă trebuia v. 14

  4. Popescu dan says:

    Foarte frumos comentariul,sint multi crestini caré spun ca ñu mai este valabila legea luí Dumnezeu, eu cred ca ar trebui sa studieze mai mult scriptura cu ruga ciune,sa inteleaga adevarul ,in ioan 14 cu versetul 15 Domnul Isus spune daca ma iubiti veti pazi poruncile mele. Toata scriptura este insuflata de Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.