Decalogul și caracterul lui Dumnezeu

Decalogul și caracterul lui Dumnezeu

„Să-L cunosc pe El”

     Oare cum este Dumnezeu? Trebuie să recunoaștem că întrebarea aceasta ne frământă pe fiecare dintre noi, chiar dacă ne declarăm creștini și aparținem unei biserici de multă vreme.

Și mai trebuie să recunoaștem că răspunsul la această întrebare nu e ușor de găsit… Adesea, de la amvoanele bisericilor creștine, în emisiunile posturilor de radio și TV creștine, sau în publicațiile și literatura creștină, se spune că Dumnezeu este dragoste. E oare suficient? Și, mai ales, e destul de convingător pentru oricine? Vă mulțumește un astfel de răspuns laconic?

Dacă Dumnezeu este dragoste, de ce îi omoară pe unii oameni, așa cum a făcut cu Uza (vezi 2 Samuel 6,7), cu Core, Datan și Abiram (vezi Numeri 16,31‑35), cu Anania și Safira (vezi Faptele Apostolilor 5,1‑11), etc.?

Dacă Dumnezeu e dragoste, de ce nu iartă întotdeauna, așa cum s-a întâmplat cu prima pereche de oameni, cu Moise, cu generația potopului sau populația din Valea Iordanului, din vestitele cetăți Sodoma și Gomora? De ce vorbește Iisus de un păcat de neiertat – păcatul împotriva Duhului Sfânt (vezi Matei 12,31‑32)?

Dacă Dumnezeu este dragoste, de ce există o judecată finală și o pedeapsă atât de severă? Și nu este vorba de o pedeapsa oarecare, ci e vorba de moarte veșnică! Cum este Dumnezeu în realitate? Cum Îl percepem noi, ca oameni?

Iată unele dintre întrebările fundamentale ale existenței umane. Putem trece prin viață fără să știm, de exemplu, câți cai putere are mașina de lux a unei vedete de cinema, câte specii de fluturi există în lume sau câte goluri a marcat echipa de fotbal preferată în ultimul sezon. Nu pierdem nimic dacă suntem ignoranți în unele domenii. De fapt, spunea cineva, că „toți suntem ignoranți, însă în domenii diferite”.

Dacă însă nu Îl cunoaștem pe Dumnezeu în adevăratul Său caracter, am pierdut totul. Ignoranța în acest domeniu ne poate fi fatală și are urmări veșnice. „Și viața veșnică este aceasta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu.” (Ioan 17,3)

Înțelegem din cuvintele Mântuitorului că a-L cunoaște pe Dumnezeu este cheia însăși a existenței noastre veșnice. Și este numai firesc lucrul acesta. Dacă dorim să trăim veșnic în Împărăția lui Dumnezeu, trebuie să-L cunoaștem bine pe Cel alături de care vom trăi veșnic. Ar fi cât se poate de neplăcut și chinuitor pentru un om să trăiască veșnic alături de un Dumnezeu pe care nu-L cunoaște, al cărui caracter îi este străin. Dacă cei câțiva zeci de ani de căsnicie sunt un chin pentru unii soți care nu s-au cunoscut suficient înainte de căsătorie, ce va însemna o veșnicie  alături de un Dumnezeu necunoscut? Dar cum să-L cunoaștem pe Dumnezeu?

Îmi povestea odată un cunoscut că el a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu prin matematică. Mărturisesc faptul că sunt sceptic față de această afirmație. Fără să neg faptul că omul poate întrezări unele trăsături ale caracterului lui Dumnezeu și unele atribute ale naturii Sale prin studiul diferitelor științe, descoperirea adevăratului Său caracter, dezvăluirea planurilor Sale și descoperirea voinței Sale nu pot fi făcute de om fără ajutor din afară.

Avem nevoie de revelație, adică de o inițiativă divină în a ni se face cunoscut. Fără aceasta, toate eforturile omului duc doar la simple speculații teologice de care lumea noastră e plină, mult prea plină… Lumea noastră e plină de politeism, panteism, deism, materialism ș.a. din cauza speculațiilor omenești în privința cunoașterii lui Dumnezeu.

O diferență fundamentală între creștinism și celelalte religii constă în faptul că primul este o religie revelată. Creștinismul nu a apărut pentru că cineva și-a propus să dea naștere unei religii noi, nemulțumit fiind de religia existentă. Buddha, Confucius, Zoroastru, Mahomed, Akhenaton (faraon egiptean, secolul al 14‑lea i.Ch.) ș.a. sunt doar câteva exemple în acest sens. Creștinismul a apărut pentru că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine omenirii pe diferite căi. Suntem creștini nu pentru că noi L-am căutat și găsit pe Dumnezeul adevărat, ci pentru că El ne-a căutat și ni s-a descoperit în adevăratul Său caracter.

Căi ale Revelației

     Vorbind despre căile revelației, nu trebuie să pierdem din vedere că toate aceste căi sunt indirecte. După căderea omului în păcat, Revelația directă nu mai e posibilă (vezi Exodul 33,20; Ioan 1,18). Ea a avut loc în Eden, în condițiile lipsei păcatului, și va exista din nou la încheierea istoriei păcatului, când armonia universală va fi din nou restabilită.

Până atunci, în condițiile în care totul în jurul nostru e mânjit de păcat, singura cale de cunoaștere a lui Dumnezeu este Revelația indirectă. Aceasta este alcătuită din două categorii mari:

1) Revelația generală, nespecifică. Din această categorie fac parte: revelația prin natură, (Romani 1,19‑20; Psalmul 19,1‑4), revelația în conștiință (Isaia 30,21) , istoria și experiența personală (foarte importantă în procesul cunoașterii lui Dumnezeu, însă ea nu poate înlocui celelalte cai ale revelației!).

2) Revelația specială – acele căi prin care Dumnezeu S-a făcut cunoscut pe Sine într-un mod specific, personal și obiectiv. Din această categorie fac parte două căi deosebit de importante:

– Iisus Christos (Cuvântul întrupat) – Revelația supremă, completă, personală și obiectivă a lui Dumnezeu. Prin Iisus Christos, Dumnezeu S-a descoperit până la limita capacităților omenești de înțelegere (vezi Ioan 1,1‑3.14.18; 14,9; Evrei 1,1‑3).

– Biblia (Cuvântul scris) – raportul scris al gândurilor, planurilor și acțiunilor lui Dumnezeu (Romani 15,4; 2 Timotei 3,16‑17).

Trebuie să recunoaștem că fără descoperirea făcută de Iisus Christos și de Biblie, nu am fi cunoscut mare lucru despre caracterul, gândurile, voința și planurile lui Dumnezeu. Dar unde se încadrează Decalogul în șirul căilor Revelației și, mai ales, ce ne transmite Legea morală despre Dumnezeu?

Decalogul este parte din Revelația specială pe care o avem despre Dumnezeu în Cuvântul scris – Biblia. Deoarece orice lege emisă vreodată pe pământ oglindește caracterul legiuitorului (o lege aspră – un legiuitor aspru, o lege blândă, tolerantă – un legiuitor tolerant), este firesc să credem că și Legea morală oglindește caracterul Legiuitorului ei – Dumnezeu.

Vă invit să aruncăm o privire fugară prin Decalog. Vă plac poruncile? Se potrivesc modelului de viață pe care îl doriți? Dacă nu, cum ar trebui să fie o lege, pentru ca societatea să se bucure de liniște și pace? Dacă Decalogul i se pare cuiva prea restrictiv și sever, oare o lege mai blândă și mai puțin severă ar aduce în lume mai multă armonie și stabilitate?

Ce ați zice dacă în locul legii circulației în vigoare, ar apărea o lege a circulației mai permisivă, mai puțin severă? Să ne imaginăm că în noua lege ar exista un articol care ar stipula că orice șofer are dreptul să accidenteze mortal un pieton pe an, fără să fie pedepsit. Pedeapsa ar apărea doar dacă s-ar depăși „norma”. Ce consecințe ar aduce în lume un astfel de articol de lege?

Sau, ce ați zice dacă, în codul penal s-ar specifica faptul că întotdeauna primul viol este prescris? Sau că, la capitolul furt, s-ar considera fapt penal doar furtul în cantități mari, cele mici fiind trecute cu vederea? Cui i-ar surâde o astfel de lege? Desigur, nu majorității oamenilor, ci doar infractorilor.

Istoria și experiența de viață demonstrează că legile care asigură cea mai mare stabilitate în societate sunt cele „dure”.Latinii spuneau pe bună dreptate: „Dura lex, sed lex.” („Legea e dură, dar e lege”) Legea trebuie să acopere o paletă cât mai largă de fapte reprobabile; ea nu are voie să aibă lacune și fisuri de care să profite cei rău-intenționați; ea trebuie să prevadă pedepse severe care să descurajeze orice încercare de călcare a ei. Legile slabe, îngăduitoare, produc o societate coruptă, viciată, în care răul se dezvoltă necontrolat.

În căutarea legii perfecte

     Oare cum trebuie să arate o lege care să asigure absența totală a răului într-o societate? O astfel de lege trebuie să îndeplinească cel puțin trei criterii:

1.     Să acopere toate formele posibile ale răului: în intenție, în gând, în cuvânt și în faptă.
2.     Să prevadă cele mai severe pedepse pentru călcătorul legii.
3.     Să existe un sistem de sprijinire a omului în respectarea legii.

Privit din această perspectivă, Decalogul este Legea perfectă. Să luăm în discuție, pe rând, cele trei criterii:

1.     Este uimitor să constatăm că doar în „zece cuvinte” („deka logoi”, gr.) , Dumnezeu a cuprins întreaga paletă de păcate ce se pot produce în lume. Dacă ținem cont că orice lege are o literă și un spirit, nu există niciun rău existent în lume pe care Decalogul să nu-l poată identifica și demasca. O Lege perfectă nu poate emana decât dintr-un Legiuitor desăvârșit – Dumnezeu.
2.     În privința pedepselor, din nou trebuie să recunoaștem (nu fără strângere de inimă!), că Biblia ne șochează prin severitatea pedepsei pentru călcarea Legii lui Dumnezeu: „Fiindcă plata păcatului este moartea…” (Romani 6, 23 pp.)

Se poate o pedeapsă mai severă? Și aceasta pentru orice calcare de Lege! Care legislație din lume mai pedepsește atât de sever răul? Severitatea unei legislații se apreciază după numărul de situații în care se aplică pedeapsa capitală. În cazul Legii lui Dumnezeu, plata oricărui păcat este moartea. Se pare că nu există în lume o legislație mai severă că Legea lui Dumnezeu!

Cum ne explicăm această severitate maximă a Legii? Este ea compatibilă cu un Dumnezeu al dragostei? Unii critici au mers până acolo încât să-L acuze pe Dumnezeu ca ține mai mult la fructele Sale, decât la oamenii pe care i-a creat (făcându-se aluzie la pedeapsa dată pentru primul păcat al primilor oameni).

Dacă privim lucrurile superficial, încercând să le înțelegem doar prin prisma rațiunii și a limitelor noastre omenești, trebuie să recunoaștem că Legea este într-adevăr de o severitate maximă. Niciun părinte nu își ucide copilul la prima abatere… Nici la a cincea, nici la a suta, nici la a mia abatere… (afară de cazuri de comportament părintesc deviant!). Biblia spune însă clar că „plata păcatului (a oricărui păcat!) este moartea” (Romani 6,23). Cum se explică o asemenea severitate?

Pentru a înțelege necesitatea acestei severități maxime a Legii, e necesar să privim lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, nu strict pământească. Dumnezeu ni se descoperă ca fiind un Dumnezeu sfânt și desăvârșit. „Căci Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru; voi să vă sfințiți și fiți sfinți, căci Eu sunt sfânt!”(Leviticul 11,44.45; vezi și cap.19,2; 1 Petru 1,16).

Profetul Isaia folosește adesea, în dreptul lui Dumnezeu, numele de „Sfântul lui Israel” (Isaia 41,14.16.20). În ce privește desăvârșirea, Însuși Mântuitorul ne îndeamnă să fim desăvârșiți după cum este și Tatăl nostru ceresc (vezi Matei 5,48). Dacă desăvârșirea se referă la întreaga Ființă divină (natură, atribute, caracter, manifestări, planuri, etc.,), sfințenia se referă în mod deosebit la caracter, indicând lipsa totală a păcatului, a răului, sub orice formă ar fi acesta.

Vorbind despre acest aspect, profetul Habacuc face o afirmație plină de substanță: „Ochii Tăi sunt așa de curați că nu pot să vadă răul și nu poți să privești nelegiuirea. Cum ai putea privi Tu pe cei mișei și să taci, când cel rău mănâncă pe cel mai neprihănit decât el?” (Habacuc 1,13)

Având un astfel de caracter sfânt și fiind desăvârșit în orice aspect, Dumnezeu a creat o lume perfectă, în care răul trebuia să lipsească cu desăvârșire. Lumea viitoare, promisă de Dumnezeu după încheierea istoriei păcatului și restabilirea armoniei universale, de asemenea va fi o lume desăvârșită, lipsită de orice formă a răului. Aceasta implică eliminarea oricărui păcat și a oricărei ființe care continuă să facă răul, sub orice formă ar fi acesta. Doar absența completă a răului și a celor care îl săvârșesc poate fi o garanție a fericirii veșnice, a armoniei, stabilității întregului univers.

Și acum, vă rog să faceți un exercițiu de imaginație: să presupunem că Dumnezeu ar fi mai puțin sever în pedepsirea călcătorilor de Lege. Să presupunem că El ar tolera doar un singur păcat nebiruit la fiecare om care va moșteni Împărăția Sa. Consecința ar fi că unii ar duce cu ei în lumea cea nouă minciuna, alții ar duce pofta rea, alții – desfrâul, lipsa de respect față de Dumnezeu sau oameni etc. Lumea cea „nouă” ar fi la fel ca cea în care trăim cu toții și nu s-ar deosebi cu nimic de aceasta. Cu o singură excepție: veșnicia. Adică perpetuarea răului…

Ați dori o astfel de lume? Ați fi fericiți să știți că trăiți veșnic lângă mincinoși, desfrânați, criminali, hulitori și hoți? Daca viața aceasta scurtă devine uneori un iad din cauza păcatului pe care îl întâlnim la tot pasul, ce fel de iad ar fi o viață veșnică în care răul și păcatul s-ar perpetua la infinit?

Vă puteți imagina pe Noul Pământ un război între rase? Dar o bătaie între doi vecini care locuiesc în cetatea Noului Ierusalim? Vă puteți imagina o ceartă între două familii de mântuiți sub ramurile pomului vieții și sub privirea blândă a Mântuitorului? Nici cea mai prolifică imaginație nu poate concepe așa ceva. Dumnezeul Universului este un Dumnezeu sfânt și doar oameni sfinți (lipsiți de păcat) vor putea locui în prezența Lui. Iată de ce Legea morală este atât de severă în ceea ce privește pedeapsa aplicată pentru călcătorul ei.

3.     În ceea ce privește cel de-al treilea criteriu al unei legi perfecte – existența unui sistem de sprijinire a omului de a respecta Legea – Dumnezeul iubirii a pus la dispoziția noastră tot ceea ce avem nevoie în acest sens:

– informația: cunoștința despre voia lui Dumnezeu exprimată în Lege

– modelul: Persoana și viața lui Iisus Christos

– puterea de a asculta de cerințele Legii: Duhul Sfânt

– stimularea (încurajarea) omului de a asculta de cerințele Legii: făgăduințele Bibliei

Dacă având la dispoziție toată informația cu privire la voia lui Dumnezeu, dacă ni s-a dat și un Model de ascultare în Persoana și viața lui Iisus, dacă având la dispoziție toată puterea promisă în Persoana și lucrarea Duhului Sfânt, și fiind permanent încurajați de făgăduințele lui Dumnezeu, totuși cădem în neascultare față de Lege, Dumnezeu mai face ceva minunat pentru a ne salva: ne oferă harul Său. Jertfa lui Christos este capabilă să înlăture orice vinovăție a oricărui om care se întoarce spre Dumnezeu cu umilință și pocăință.

     „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiți. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Christos, Cel neprihănit. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre; și nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale lumii întregi.” (1 Ioan 2,1‑2)

Decalogul este o Lege perfectă emanată dintr-un Dumnezeu desăvârșit

     Biblia ne prezintă o serie de afirmații despre Lege, care de fapt, ne spun ceva despre caracterul Legiuitorului:

1.     Legea este sfântă: „Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună.” (Romani 7,12)
2.     Legea este dreaptă: (Romani 7,12)
3.     Legea este bună: (Romani 7,12)
4.     Legea este adevărul: „Dreptatea Ta este o dreptate veșnică și Legea Ta este adevărul.” (Psalmul 119,142)
5.     Legea este iubire: „Dragostea nu face rău aproapelui; dragostea este împlinirea Legii.” (Romani 13,10)
6.     Legea este desăvârșită: „Legea Domnului este desăvârșită și înviorează sufletul.” (Psalmul 19,7)
7.     Legea este neschimbătoare: „Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul și pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege, înainte să se fi întâmplat toate lucrurile…” (Matei 5,17‑18)
8.     Legea este veșnică: „Temelia Cuvântului Tău este adevărul și toate legile Tale cele drepte sunt veșnice.” (Psalmul 119,160)

Dacă Legea morală este sfântă, dreaptă, bună, adevărată, veșnică, neschimbătoare, desăvârșită și plină de iubire, în mod firesc Legiuitorul ei este sfânt, drept, bun, adevărat, veșnic, neschimbător, desăvârșit și plin de iubire.

Și, dacă cineva se mai îndoiește de lucrul acesta, să privească la Golgota. Acolo, pe cea mai rușinoasă înălțime a lumii, Dumnezeu ne-a dovedit cât este El de drept, osândind păcatul pe cruce, dar și cât este de bun, așezându-l pe cruce pe Unicul și Prea Iubitul Sau Fiu, în locul nostru, al tuturor. Acolo, la cruce, „bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.” (Psalmul 85,10)

Un creștin eliberat din închisoare, unde suferise mult pentru credința lui, a scris câteva rânduri mișcătoare: „Înfățișarea mea exterioară nu e atrăgătoare. În lagărul de muncă obligatorie am lucrat în subteran. Am suferit acolo un accident care m-a lăsat cu o cocoașă. Odată, un copil s-a uitat la mine, apoi m-a întrebat: „Unchiule, ce ai în spate?” Eram sigur că va urma o ironie. Totuși am răspuns: „O cocoașă.”

     „Nu, a răspuns copilul. Dumnezeu este dragoste și El nu dă nimănui infirmități. În spate tu nu ai o cocoașă, ci o cutie în care sunt ascunse aripi de înger. Într-o zi, ea se va desface și tu îți vei lua zborul spre cer, folosindu-te de ele.” Am început să plâng de bucurie. Chiar și acum, când scriu, plâng…”

Decalogul – Legea morală – poate părea multor creștini „o cocoașă” greu de purtat în viață. Interdicții, severitate, pedepse… Toate acestea sunt neplăcute și tendința noastră este de a le evita. Să nu uităm însă că dincolo de aparențe se află realitatea; dincolo de coaja tare și nedigerabilă, se află miezul dulce și hrănitor.

Decalogul ascunde, în puținele cuvinte care îl alcătuiesc, nu doar cunoștința despre adevăratul caracter al lui Dumnezeu, dar și secretul fericirii. „Așa vorbește Domnul, Răscumpărătorul tău, Sfântul lui Israel: „Eu, Domnul Dumnezeul tău, te învăț ce este de folos și te călăuzesc pe calea pe care trebuie să mergi! O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu și fericirea ta ca valurile mării.” (Isaia 48,17‑18)

Lori Balogh