Decalogul și Iisus, Dătătorul Legii
Iisus Christos – Judecător și Legiuitor
„Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El nu cunoaște nimic despre sine și despre lume” – spunea Blaise Pascal, o „trestie gânditoare” din secolul al 17‑lea (matematician, fizician, scriitor și filozof francez, 1623‑1662).
Persoana lui Iisus i-a fascinat și continuă să-i fascineze pe oamenii din toate timpurile. Chiar și vrăjmașii Săi declarați au fost nevoiți să recunoască unicitatea Lui, dar și puterea de care erau însoțite cuvintele și faptele Sale. Aprozii care au fost trimiși de conducătorii iudei ca să-L aresteze s-au întors cu misiunea neîndeplinită. Luați la întrebări, ei au răspuns scurt, dar cuprinzător: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” (Ioan 7,46)
Astăzi Îl admirăm pe Iisus ca Mântuitor și gândirea noastră aproape că se blochează în încercarea de a înțelege motivul care L-a determinat să aducă o jertfă atât de mare. Îl admirăm ca Mijlocitor și suntem uimiți cum El, adevăratul „Pontifex Maximus” („Cel ce creează poduri”), a reușit să ne aducă într-o relație atât de intimă și profundă cu Tatăl ceresc.
Îl admirăm de asemenea pe Iisus în calitate de Creator, căci „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ceea ce a fost făcut n-a fost făcut fără El” (Ioan 1,3). Îi admirăm umanitatea și suntem plăcut surprinși să constatăm că El a fost cu adevărat „Fiul Omului” (titlul Său preferat!) , dar Îi admirăm și divinitatea, în calitatea Sa de unic Fiu al lui Dumnezeu.
Și, dincolo de istoria tristă a acestui pământ, așteptăm cu credință ziua în care Îl vom admira în calitate de Domn al domnilor și Împărat al împăraților în noua armonie universală. Dar câți dintre noi Îl admirăm pe Iisus în calitatea Sa de Legiuitor, de autor al Legii morale – această adevărată „Magna Charta” a omenirii?
Cu siguranță că unii creștini simt o anumită crispare în legătură cu acest ultim gând. Probabil că aceeași crispare o simt unii și când se gândesc la calitatea de Judecător a lui Iisus, la ziua în care El va despărți oile de capre, spunând unora: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui!” (Matei 25,41). Ce să mai vorbim de „mânia Mielului” (vezi Apocalipsa 6,16) revărsată peste „toți cei ce lucrează fărădelegea” (Matei 7,23)?
A-L cunoaște pe Iisus doar în acele ipostaze care ne convin reprezintă un mare risc. În marea zi a mântuirii unii oameni vor trebui să constate cu surprindere că L-au cunoscut pe Mântuitorul doar parțial și, ca urmare a acestui fapt, ei și-au orânduit viața după această cunoaștere parțială. Poate că cele mai triste cuvinte care vor fi auzite vreodată de o ureche omenească vor fi cele rostite de Iisus în calitate de Judecător unei anumite categorii de credincioși: „Niciodată nu v-am cunoscut. Depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați FĂRĂ-DE-LEGE!” (Matei 7,23)
„Bine Doamne, dar le legătură este între Lege și mântuire? Nu ai desființat Tu Legea pe cruce? Nu ne-ai scăpat Tu de „jugul robiei” Legii? Ce mai caută Legea în lucrarea mântuirii noastre, din moment ce Tu te-ai jertfit pentru noi?”
Da, vor fi multe surprize neplăcute în acea zi! Oamenii vor trebui să dea socoteală nu doar în fața unui Mântuitor, Creator, Mijlocitor, Domn și Împărat, ci și în fața unui Judecător și Legiuitor. Pe Iisus nu-L putem împărți după bunul nostru plac. Ori Îl acceptăm în totalitate, cu toate atributele pe care le are în lucrarea mântuirii noastre, ori Îl respingem în totalitate. Dumnezeu nu acceptă jumătăți de măsură. Iisus este și Mântuitor, dar și Judecător; El este și Mijlocitor, dar și Legiuitor.
O parte a creștinilor din toate timpurile a făcut grava greșeală de a selecta doar ceea ce era plăcut firii noastre în legătură cu Persoana și lucrarea lui Iisus. S-a pus accentul mai mult pe iubirea, harul, mila și iertarea lui Dumnezeu, neglijându-se dreptatea, sfințenia și voința divină exprimată în Legea Sa.
Nu e de mirare că cei care apară cel mai aprig ideea anulării și nimicirii Legii lui Dumnezeu sunt chiar creștinii? Tocmai ei care afirmă că luptă cel mai aprig împotriva păcatului, chiar ei sunt vrăjmașii cei mai înverșunați ai Legii divine!
Cum s-a ajuns aici? Cum a fost posibil ca poziția antinomianista să câștige atâta popularitate? Răspunsul îl găsim în gnosticism, mișcare care a țintuit sistematic în Legea lui Dumnezeu încă din primele secole creștine.
Rădăcinile antinomianismului
În secolul al doilea d.Ch., lumea creștină a cunoscut una dintre cele mai primejdioase erezii: marcionismul. Autorul ei – Marcion – a trăit în Asia Mică, născându-se într-o familie creștină. Tatăl lui Marcion era episcop, el fiind unul dintre primii care l-au anatemizat pe Marcion pentru erziile lui. Aflat sub influența gnosticismului, Marcion se duce la Roma în anul 140 și oferă ajutoare materiale bisericii. Când biserica află de rătăcirile lui, îi înapoiază darurile.
Marcion se remarcă prin ideile susținute în lucrarea sa intitulată „Antiteze”, în care face o seamă de aprecieri în paralel și în antiteză între Vechiul și Noul Testament. Ce susținea el? În esență, Marcion respinge în întregime Vechiul Testament. El susține că există doi dumnezei: unul al Vechiului Testament și unul al Noului Testament. Dumnezeul Vechiului Testament este inferior, imperfect și slab, având o singură trăsătură: dreptatea excesivă și oarbă. Acest dumnezeu a creat lumea, însă e răzbunător și mânios. Încercând să educe poporul evreu prin Lege, a eșuat lamentabil.
În contrast cu acesta, dumnezeul Noului Testament este Dumnezeul suprem, desăvârșit, plin de iubire și milă. El este Tatăl lui Iisus și I-a încredințat Acestuia ca primă misiune aceea de a desființa Legea.
Între cei doi dumnezei nu există nicio legătură, după cum nu există nicio legătură între Lege și har, între Israel și biserica creștină, între iudaism și creștinism. Faptul că Iisus a desființat Legea a stârnit mânia dumnezeului evreilor care a pus la cale uciderea lui Iisus pe cruce.
Marcion și-a alcătuit propriul canon biblic (canon marcionit), bazat pe epistolele lui Pavel (mai puțin cele către Tit și Timotei) și pe Evanghelia lui Luca (fără primele capitole); el și-a format propria biserică, propria ierarhie bisericească…
Deși a fost excomunicat în anul 144 d.Ch., ideile sale au avut succes până în secolul al 5‑lea. În lumea protestantă ideile lui Marcion au fost apreciate, el fiind considerat chiar „primul protestant” (cf. Neander). În secolul al 19‑lea, ideile lui și-au găsit susținerea în cel mai important apologet al lui Marcion: Adolf von Harnak (1851‑1930). (1)
Cu toate acestea, părinți ai bisericii, precum Irineu și Policarp, au respins ideile lui Marcion ca fiind erezii. Întrebat dacă îl cunoaște pe Marcion, Policarp al Smirnei (ucenic al lui Ioan) a răspuns: „Da, îl cunosc pe întâiul născut al lui Satan.”
Oare această ruptură între Vechiul și Noul Testament, între Dumnezeul revelat poporului evreu și Cel descoperit prin viața și lucrarea lui Iisus nu se resimte și în creștinismul actual? Când de la amvoanele bisericilor creștine se predică despre un Iisus care a desființat Legea Celor Zece Porunci și care se află parcă într-o postură de adversitate față de Dumnezeul revelat în Vechiul Testament, când harul este pus în antiteză cu Legea, când se accentuează doar iubirea, iertarea și mila lui Dumnezeu, neglijându-se dreptatea, sfințenia și voința Sa exprimată în Lege, nu cumva regăsim aceleași idei marcioniste, poate mai voalate, dar la fel de primejdioase?
Un judecător a fost întrebat odată: „Care este, după părerea dvs., cea mai mare crimă pe pământ?” Răspunsul a surprins: „Vă așteptați poate să spun că cea mai mare crimă este genocidul… Și totuși, nu. Vina uciderii unui popor întreg nu este atât de mare ca vina… anulării legii. Pentru orice crimă, oricât ar fi ea de mare, atâta timp cât exista legea, tot se mai găsește ac pentru cojocul ei. Dar, dacă nimicești instrumental de definire și de detectare a crimei, atunci ești pierdut. Nu mai ai niciun mijloc de a elimina crima. Aceasta capătă pur și simplu statut legal. Nu poate fi un rău mai mare în dauna dreptății și a binelui națiunii.” (2)
Fiul lui Dumnezeu în Vechiul Testament
Poate că una dintre cele mai surprinzătoare descoperiri pe care le face un cercetător al Scripturii, sincer și lipsit de prejudecăți, este aceea că Dumnezeul care S-a descoperit în diferitele momente ale istoriei Vechiului Testament a fost Însuși Iisus Christos.
Iar a doua descoperire surprinzătoare, care se include în prima, este aceea că Iisus Christos a luat parte activă la darea Legii morale pe Sinai. Altfel spus: Același Dumnezeu S-a manifestat și în timpurile Vechiului Testament ca și în cele ale Noului Testament, iar Persoana divină care a luat parte activă la cele mai importante momente din istoria poporului lui Dumnezeu a fost Însuși Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu.
Pentru a vedea temeiul biblic al acestor afirmații, vă propun să citim cu atenție două grupaje de texte biblice aparent contradictorii:
1) Primul grup de texte biblice, format din pasaje aparținând Vechiului Testament, afirmă, în esență, același lucru: după căderea în păcat, diferiți oameni au avut privilegiul de a-L vedea pe Dumnezeu și de a vorbi cu El nemijlocit. Iată câteva exemple:
– Geneza 18, 1‑33: Avraam și cei trei oaspeți
Încă din primele momente Scriptura afirmă că „Domnul i s-a arătat lui Avraam la stejarii lui Mamre”. Bătrânul patriarh Îl recunoaște pe Domnul din grupul celor trei, I se închină și I se adresează cu titlul „Doamne”. Întregul dialog demonstrează că în fața lui Avraam nu se află un înger oarecare, ci Dumnezeu în persoană, luând natura umană.
– Geneza 32, 24‑30: Lupta lui Iacov la pârâul Iaboc.
Numele pe care îl primește Iacov în urma luptei din acea noapte este Israel, ceea ce înseamnă „Cel ce se luptă cu Dumnezeu”. De fapt cu cine s-a luptat Iacov în acea noapte? Textul biblic ne vorbește de „un om”. Totusi, „omul” acesta îl asigură pe Iacov că s-a luptat cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, după ce se încheie scena, Iacov numește locul acela „Peniel”, ceea ce înseamnă „Fața lui Dumnezeu”. „Căci, a zis el, am văzut pe Dumnezeu față în față și totuși am scăpat cu viață.” (vers. 30). Iacov era așadar conștient că se luptase nu cu un om, ci cu Însuși Dumnezeu în chip de om.
– Geneza 35, 1‑14: Iacov la Betel
Este vorba de o nouă întâlnire a lui Iacov cu Dumnezeu. Din textul biblic reiese că a fost o întâlnire personală, reală, în care Domnul i-a vorbit direct și nemijlocit patriarhului. Afirmații ca: „Domnul i s-a arătat iarăși…” (vers. 9), „Eu sunt Dumnezeul Cel Atotputernic…” (vers. 11) și ” Domnul S-a înălțat de la el…” (vers. 13) denotă faptul că Iacov nu s-a întâlnit și a vorbit cu un înger, ci cu Dumnezeu în persoană.
– Exodul 24,1‑11: Descoprirea lui Dumnezeu
Domnul îi cheamă pe Moise, Aron, Nadab, Abihu și cei pe 70 de bătrâni ai poporului pe muntele SȘinai și li se descoperă în mod vizibil. „Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui. El nu și-a întins mâna împotriva aleșilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu și totuși au mâncat și au băut.” (vers. 10‑11)
– Numeri 12,1‑16: Păcatul Mariei
Dumnezeu în persoană coboară în stâlpul de nor la ușa cortului întâlnirii și rezolvă criza apărută, adresându-se lui Aron și Mariei: „Eu îi vorbesc gură către gura (lui Moise n.n.), Mă descopăr lui nu prin lucruri grele de înțeles, ci el vede chipul Domnului…” (vers. 8)
– Isaia 6,1‑5: Viziunea lui Isaia
„În anul morții împăratului Ozia, am văzut pe Domnul șezând pe un scaun de domnie foarte înalt… – afirmă profetul încă din primele momente (vers. 1). Apoi, realizând sfințenia și solemnitatea momentului pe care-l trăia, Isaia își exprimă temerea: ” Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, și am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oștirilor.” (vers. 5)
Pentru un studiu mai amănunțit al acestui subiect, la cele șase exemple amintite deja se mai pot adăuga numeroase alte pasaje biblice din Vechiul Testament: 1 Regi 22,19 (viziunea lui Mica), Judecători 6,11‑24 (Ghedeon), Iosua 5,13‑15 (Căpetenia oștirii Domnului), Exodul 3,1‑22 și 4,1‑16 (Moise și rugul aprins), etc.
În concluzie, toate aceste pasaje biblice afirmă că diferiți oameni, în diferite momente ale istoriei, au avut privilegiul nu doar să Îl audă pe Dumnezeu, dar și să-L vadă cu proprii lor ochi și să dialogheze cu El.
2) Al doilea grup de texte biblice, format din pasaje aparținând Noului Testament, afirmă, în esență, un lucru aparent contrar: nimeni dintre muritori nu L-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Iată câteva exemple:
– 1 Timotei 6,15‑16: „… Fericitul și singurul Stăpânitor, Împăratul împăraților și Domnul domnilor, singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut și nici nu-L poate vedea și care are cinstea și puterea veșnică.”
– 1 Timotei 1,17: „A Împăratului veșniciilor, a Nemuritorului, Nevăzutului și singurului Dumnezeu să fie cinstea și slava în vecii vecilor!”
– Ioan 1,18: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut.”
– Ioan 6,46: „Nu că cineva a văzut pe Tatăl, afară de Acela care vine de la Dumnezeu; da, Acela a văzut pe Tatăl.”
– 1 Ioan 4,12: „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu…”
– Evrei 11,27: „… pentru că a rămas neclintit ca și cum ar fi văzut pe Cel ce este nevăzut.”
Înțelegem din acest al doilea grupaj de texte că pe Dumnezeu Tatăl nu L-a văzut niciun muritor. Atunci cine S-a descoperit oamenilor care au trăit în timpurile Vechiului Testament? Cine a vorbit cu prima pereche de oameni în Eden? Cine i s-a descoperit lui Moise în rugul aprins? Pe cine au văzut Moise, Aron, Nadab, Abihu și cei 70 de bătrâni ai poporului în teofania descrisă în Exod 24? Cine s-a luptat ci Iacov la pârâul Iaboc și cine era „Căpetenia oștirii Domnului” care i s-a arătat lui Iosua? Cine i s-a descoperit lui Avraam la stejarii lui Mamre și pe cine a văzut Isaia în viziunea sa?
Dacă ar fi să privim lucrurile superficial, am ajunge într-un impas major, luând în considerare cele două afirmații biblice, fiecare dintre ele susținute de numeroase texte. Scepticii ar găsi un nou motiv să acuze Biblia de contradicții interne.
În realitate, Biblia este consecventă cu sine însăși, iar între cele două grupuri de texte nu există nicio contradicție. Mântuitorul afirma că El, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, este singurul care L-a văzut pe Tatăl, având misiunea de a-L face cunoscut oamenilor.
Doctrina trinitariană explică în mod armonios aparență contradicție. Dacă pe Dumnezeu Tatăl nu L-a văzut niciun om muritor, teofaniile descrise în Biblie Îl au în centrul lor pe Fiul lui Dumnezeu – cea de-a doua Persoană a Dumnezeirii. Aceasta înseamnă că ori de câte ori Biblia vorbește de manifestarea prezenței divine între oameni (rugul aprins, stâlpul de foc și de nor, Sinai, Iosua etc. ) Persoana divină care S-a descoperit oamenilor, care S-a întrupat temporar, care a intervenit în favoarea poporului lui Dumnezeu, a fost Iisus Christos, Fiul lui Dumnezeu. El a fost Mijlocitorul din totdeauna între Tatăl și omenirea căzută și va fi până la sfârșitul istoriei păcatului. Iisus Christos este singura Persoană divină desemnată să se întrupeze, luând asupra Sa natura umană (temporar în unele momente ale istoriei vechi, și definitiv odată cu nașterea în Betleem).
Ajungând la această înțelegere a misiunii lui Christos, nu ne este greu să înțelegem acum rolul pe care l-a avut Mântuitorul în darea Legii pe Sinai. Biblia ne pune la dispoziție o serie de pasaje care se referă la momentul atât de solemn al dării Legii: Exodul 19,10‑25; Deuteronomul 4,12. 33. 36; 5, 24.26; Neemia 9,13. Textele ne relatează faptul că Domnul s-a coborât pe Sinai, Moise vorbea cu El, iar Domnul răspundea cu glas tare în auzul întregului popor. Din relatările pe care Scriptura ni le pune la dispoziție, reiese cât se poate de clar că Iisus Christos S-a implicat personal în momentul solemn al dării Legii.
Dumnezeu ar fi putut trimite un înger oarecare cu misiunea de a face cunoscută Legea Sa poporului ales. El ar fi putut „teleporta” cele două table ale Legii de la tronul Său de slavă până în cortul întâlnirii, fără să fie nevoie de un intermediar. El ar fi putut să-i descopere lui Moise într-un vis sau o viziune conținutul Legii. Dumnezeu ar fi avut o mulțime de posibilități de a face cunoscută Legea oamenilor…
Și totuși, Dumnezeu Tatăl L-a trimis pe Însuși Fiul Sau să îndeplinească această misiune sacră. Oare manifestările naturii care au însoțit acest moment solemn (cutremur, foc, fum, tunete și fulgere), la care s-a adăugat însuși glasul Fiului lui Dumnezeu rostind cele zece principii ale constituției omenirii, nu trebuie să ne dea de gândit cu privire la importanța pe care o acordă Dumnezeu ascultării de Legea morală?
Cu câtă ușurință și iresponsabilitate afirmă unii creștini că Acel Iisus Christos care a rostit pe Sinai Cele Zece Precepte morale într-o atmosferă cutremurătoare, le-a desființat cu o singură trăsătură de condei! Ce încredere am putea avea într-un Dumnezeu care schimbă legile Sale la fiecare mie de ani? Cine ne garantează că ceea ce acum este privit ca fiind bine, mâine nu va fi osândit că fiind rău? Sau invers!
„Iisus Christos este Același ieri, azi și în veci!” (Evrei 13,8) Dacă nu am avea această certitudine, credința noastră nu ar mai avea temelia pe stâncă, ci pe nisipurile mișcătoare ale relativismului. Și încă ceva foarte important: în una dintre profețiile mesianice pe care le găsim în Psalmi, sunt redate cuvintele lui Mesia ce trebuia să vină pe pământ, cuvinte care oglindesc misiunea Sa pământească:
„Atunci am zis: „Iată-Mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Și Legea Ta este în fundul INIMII Mele.” (Psalmul 40,7‑8)
Cei care atacă Legea lui Dumnezeu, într-un fel sau altul, de fapt lovesc în inima lui Iisus – Dătătorul Legii. Merită oare Mântuitorul nostru așa ceva?
Lori Balogh
Referințe:
(1) http://www.akademia.ro/articole.php?view184 și http://www.crestinism-ortodox.ro/html/04/4g_controverse_cu_caracter_de_erezie.html
(2) Lucian Cristescu, „Galileeanul „, Ed. „Viață și Sănătate”, București, 2002, pag. 258
