Decalogul și păcatul
Bomba cea mai eficientă
Cu bombele nu e de glumit! Oricât ar fi de mici și chiar dacă sunt artizanale, ele pot provoca cele mai neașteptate nenorociri. În anul 1975, vaporul „Dâmbovița” se afla într-unul dintre porturile franceze, încărcând marfă pentru România. Cu puțin timp înainte de terminarea încărcării, docherii francezi au intrat în grevă. Căpitanul vasului a luat imediat legătura cu oficialitățile din țară, de unde a primit ordin să continue încărcarea vasului cu mijloace proprii.
Ordinul a fost executat, însă faptul i-a supărat pe docherii francezi care, drept răzbunare, au plasat în magazia de mărfuri o bombă artizanală cu ceas. Marinarii români au ridicat ancora și, în Golful Biscaia – un golf renumit prin furtuni puternice – bomba a explodat, provocând scufundarea vasului. Cum a fost posibil ca o bomba atât de mică, artizanală, să provoace scufundarea unui vas atât de mare? Răspunsul a fost aflat mai târziu, în cursul anchetei făcute de autorități: bomba a fost plasată exact în locul în care trebuia și a explodat exact la timp.
Pe orice vapor, marfa este repartizată foarte riguros, ținând cont de niște legi ale navigației. De asemenea, ea este foarte bine legată. Să ne imaginăm ce s-ar întâmpla în timpul unei furtuni, dacă marfa nu ar fi bine legată. Mica bombă artizanală a fost plasată de docheri exact acolo unde marfa era legată. Fiind rupte aceste legături, marfa a început să se deplaseze, apoi s-au rupt alte legături și, în final, în condiții de furtună, vaporul a început să se încline până ce s-a scufundat.
În lume sunt o mulțime de lucruri cu care nu e bine să te joci: focul, dinamita, fiarele sălbatice, tornadele, vulcanii, șerpii veninoși și încă o mulțime de alte lucruri care există pe pământ. Acestea trebuie să fie tratate cu cea mai mare seriozitate. Adesea e o problemă de viață și de moarte.
Astăzi e suficient ca un om distrat să uite un bagaj într-un loc public, iar un telefon să anunțe lucrul acesta, că echipe întregi de specialiști se mobilizează în jurul coletului misterios pentru a elimina un posibil pericol pentru viața oamenilor.
Cu toate acestea printre noi, la fiecare pas, și chiar în cele mai intime resorturi ale ființei umane, pretutindeni în jurul nostru, chiar și în aerul pe care-l respirăm, există o „bombă” cu efect întârziat mult mai periculoasă decât micuța, dar ucigătoarea bombă atomică (numită în mod ironic”Little Boy”!), care a căzut deasupra orașelor Hiroshima și Nagasaki. O bombă care, atunci când explodează, rupe relațiile dintre oameni, dar și dintre om și Creatorul său, scufundând destine, vise și aspirații.
Păcatul! Aceasta este cea mai răspândită și periculoasă „bombă” din Univers. Acolo unde e prezent, totul poate sări în aer într-o singură clipă, transformând ordinea în dezordine, civilizația în haos, viața în moarte…
Pe cale de dispariție
Deși păcatul este cel mai primejdios „tovarăș de drum” care ne însoțește pe tot parcursul vieții, în mod paradoxal el e tratat cu cea mai inexplicabilă indiferență. Mai mult decât atât, termenul de „păcat” este pe cale de dispariție în limbajul cotidian. Există câteva expresii în care este prezent termenul „păcat”, însă el e folosit cu alte înțelesuri decât sensul original (acela de călcare a voinței lui Dumnezeu): „ce păcat!”, „din păcate”, „păcat de el!” etc.
Micul Dicționar Enciclopedic definește acest termen într-un spațiu de mărimea unui timbru poștal: păcat = „calcare a unei legi, abatere de la o normă (religioasă), faptă vinovată, greșeală, vină” (1)
Psihologia modernă încearcă să scoată din mentalitatea oamenilor noțiunea de „păcat”. În psihologie se vorbește despre „greșeală”, „vinovăție”, „abatere” etc., dar nu despre păcat. Păcatul este redus la o simplă problema psihologică, iar tehnicile de psihoterapie tind să înlocuiască pocăința.
În justiție se vorbește despre „infracțiune”, „delapidare”, „delicvența”, „contravenție”, „corupție”, dar nu despre păcat. În loc de pocăință se vorbește despre reeducare și integrare socială. Iar curentele de origine spiritistă îl neagă complet. Pentru un spiritist, păcatul pur și simplu nu există.
Tocmai pentru faptul ca păcatul este considerat a fi o noțiune strict religioasă, el este privit ca fiind anacronic (demodat, depășit), încercându-se cu multă abilitate scoaterea acestei noțiuni din limbajul curent. Păcatul începe să fie explicat, justificat, chiar apărat de unii psihologi moderni. Fapte, care în generațiile trecute erau considerate drept păcate grave, sunt explicate (și chiar scuzate!) în psihologia modernă prin boli genetice, carențe educaționale, influențe culturale etc., încercându-se minimalizarea responsabilității individului față de propriile fapte reprobabile.
Oare cât din relativismul moral al societății noastre are la bază această tendință generală de eliminare a noțiunii de păcat din viață și mentalitatea oamenilor? Care este „secretul” reușitei eliminării noțiunii de „păcat” din viața noastră? Care este mecanismul ascuns care a dus la o astfel de stare de lucruri în societatea în care trăim?
Nu este greu să descifrăm acest mecanism. Ni-l descrie, în cuvinte simple și clare apostolul Pavel: „Dimpotrivă, păcatul nu l-am cunoscut decât prin Lege. De pildă, nu aș fi cunoscut pofta, dacă Legea nu mi-ar fi spus: „Să nu poftești!” (Romani 7,7). Și tot el afirmă mai departe ca „fără Lege, păcatul este mort.” (Romani 7,8 up.), iar acolo „unde nu este o lege, nu este nici călcare de lege.” (Romani 4,15)
Înțelegem de ce în societatea modernă păcatul a devenit o noțiune demodată, anacronică? Pentru că Legea morală, care îl depistează și îl demască, e privită ca ceva demodat, anacronic. Și cum să se mai vadă omul cât este de murdar, dacă îi lipsește oglinda?
Probabil că multora dintre noi ni s-a întâmplat să ne îmbrăcăm frumos înainte de a ieși în oraș. Însă, neglijând să aruncăm o ultimă privire în oglindă, ne-am trezit priviți cu zâmbete, uneori chiar cu ironie de cei din jur. De ce? Poate părul nu era pieptănat așa cum trebuie, poate o scamă nedorită se afla în zona cea mai vizibilă a noului costum îmbrăcat, poate, fără să știm, puțină frișcă ne-a rămas pe nas de la ultima prăjitură savurată… O scurtă privire în oglindă ne-ar fi scutit de multe zâmbete cu subînțeles și ironii rostite de cei din jur.
Înțelegem de aici că unul dintre scopurile pentru care Dumnezeu ne-a dat Legea Sa este acela de a defini păcatul, de a desena limitele morale ale comportamentului uman, de a zugrăvi așteptările lui Dumnezeu cu privire la om.
Darea Legii
V-ați gândit vreodată de ce darea Legii morale pe Sinai a fost însoțită de atâtea manifestări supranaturale? Nu ar fi putut Dumnezeu să facă cunoscut Decalogul în mijlocul unei atmosfere destinse, cu cântece, voie bună, în mijlocul unei naturi prietenoase? De ce atâtea tunete, flăcări și nori întunecoși pe Sinai?
Lecția ascunsă în manifestările care au însoțit darea Legii pe Sinai vrea să ne arate cât de serioasă e problema păcatului în ochii lui Dumnezeu. Păcatul nu este o glumă, nu este o invenție religioasă, ci este o realitate crudă a unei vieți trăite în opoziție cu voința și planurile lui Dumnezeu cu omul. Păcatul este cea mai mare putere din Univers după puterea lui Dumnezeu, de aceea el trebuie privit cu cea mai mare seriozitate.
Față de problema păcatului, omul nu poate avea decât două opțiuni, asemenea soldaților spartani care plecau la luptă: ei trebuiau să se întoarcă ori sub scut, ori pe scut (ori biruitori, sub scut, ori morți în luptă și aduși pe scut). Omul este, fie biruit de păcat, devenind rob al lui, fie biruie păcatul, prin puterea lui Dumnezeu, devenind un om liber.
La muntele Sinai s-au petrecut câteva lucruri care ar trebui să ne dea de gândit în legătură cu sfințenia Legii și, prin consecință, cu gravitatea păcatului:
1) Dumnezeu a coborât personal pe munte ca să dea Legea Sa poporului evreu.
„Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul se coborâse pe el în mijlocul focului… Domnul s-a coborât pe muntele Sinai și anume pe vârful muntelui…” (Exodul 19,18; 20)
Dumnezeu nu a trimis (deși putea să o facă!) un ambasador ceresc pentru acest moment solemn. El ar fi putut însărcina un înger puternic sau o ființă dintr-o altă lume să aducă la îndeplinite actul dării Legii. Cu toate acestea, Dumnezeu s-a implicat personal în acest act, dându-ne o lecție vie despre sfințenia Decalogului și despre gravitatea păcatului.
2) Dumnezeu a scris cu propria Sa mână textul Decalogului.
„Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise pe muntele Sinai, i-a dat cele două table ale mărturiei, table scrise cu degetul lui Dumnezeu.” (Exodul 31,18)
„Tablele erau lucrarea lui Dumnezeu și scrisul era scrisul lui Dumnezeu, săpat pe table.” (Exodul 32,16)
Dumnezeu ar fi putut porunci lui Moise, sau unui scrib, să scrie textul Decalogului, așa cum a făcut cu celelalte legi și porunci date poporului evreu (vezi Deuteronomul 31,24‑26 în legătură cu celelalte legi date evreilor!). Faptul că El S-a implicat direct în scrierea textului Legii morale trebuie să ne dea serios de gândit cu privire la sfințenia și valabilitatea ei.
3) Dumnezeu a ales piatra că suport al textului Legii.
„Domnul a zis lui Moise: „Tăie două table de piatră ca cele dintâi și Eu voi scrie pe ele cuvintele care erau pe tablele dintâi pe care le-ai sfărâmat.” (Exodul 34,1)
Moise crescuse în Egiptul faraonilor și dobândise întreaga înțelepciune a timpului său. De-a lungul timpului, oamenii au folosit tot felul de materiale ca suport pentru scrierile lor: scoarța copacilor, metalul tras în foi subțiri, pânza, mătasea, intestinele de animale, fildeșul, etc. În Biblioteca din Constantinopol există o carte formată dintr-un intestin de șarpe lung de 36 de metri, pe care e scrisă o parte din „Iliada”. Evreii și arabii foloseau de obicei mătasea ca suport pentru scrierile sacre. Pe vremea lui Moise, locuitorii Mesopotamiei foloseau ca suport tăblițele de lut ars, în timp ce egiptenii erau renumiți pentru papirusurile lor. (2)
Cu toate acestea, Dumnezeu alege că suport al Decalogului piatra. De ce tocmai piatra? Nu doar ca să ne transmită un mesaj cu privire la durabilitatea Legii Sale, ci și pentru a ne sugera un simbol: în Biblie, piatra este asociată cu ideea veșniciei și statorniciei lui Dumnezeu (vezi Psalmul 18,2; Isaia 26,4; 17,10; Deuteronomul 32,4 etc. ). O Lege săpată pe table de piatră ne învață că Legea e săpată mai întâi în caracterul de neschimbat al lui Dumnezeu. De aceea Legea oglindește caracterul Lui, lucru care iarăși trebuie să ne determine să privim Legea morală cu cea mai mare seriozitate.
4) Momentul dării Legii a fost pregătit cu cea mai mare atenție.
Poporul evreu a fost instruit să păstreze distanța față de munte în timpul acelor zile solemne. Cu trei zile înainte, ei trebuiau să se sfințească pentru momentul acela (vezi Exodul 19,10‑25).
5) Manifestările naturii.
Acestea erau menite să creeze în popor un simțământ al solemnității momentului, care să nu se șteargă curând din memorie: tunetele, fulgerele, norul gros ce acoperea muntele, cutremurul, fumul gros, flăcările care se suiau până în mijlocul cerului (vezi Exodul 19,16.18; Deuteronomul 5,22‑23). La toate aceste manifestări ale naturii se adăugau și trâmbițele care sunau cu toată puterea, amplificând solemnitatea momentului (vezi Exodul 19,19).
6) Decalogul a fost rostit de Însuși Dumnezeu.
Glasul lui Dumnezeu a fost auzit de întregul popor prezent la darea Legii pe Sinai: „Atunci Domnul, Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte și a zis…” (Exodul 20,1; vezi și Deuteronomul 5,22)
Efectul auzirii glasului lui Dumnezeu în mijlocul manifestărilor naturii a avut un efect deosebit asupra poporului, care, nemaiputând suporta, a cerut ca Moise să fie intermediarul între el și Dumnezeu. Și acest amănunt ar trebui să ne dea de gândit cu privire la caracterul Decalogului în raport cu toate celelalte legi date de Dumnezeu poporului Său.
7) Tablele conținând textul Decalogului au fost așezate în cel mai sfânt loc din Sanctuar.
Un chivot aurit adăpostea cele două table ale Legii (numite și „mărturia” – Exodul 25,16, sau „cuvintele legământului” – Exodul 34,28). Acest chivot era așezat în cea de-a doua despărțitură a sanctuarului, numită Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt, în care doar marele preot avea voie să intre o singură dată pe an.
Prin comparație, toate celelalte legi date poporului evreu (legi sanitare, legi legate de serviciile din sanctuar și legi care reglementau relațiile dintre oameni) au fost scrise de Moise într-o carte așezată lângă „chivotul mărturiei”.
Așadar, momentul dării Legii a fost însoțit de o serie de manifestări supranaturale care aveau menirea să îi învețe pe evrei, dar și pe creștinii moderni, că Legea morală este ceva deosebit de sfânt, iar păcatul pe care ea îl demască este ceva deosebit de grav în ochii lui Dumnezeu.
Microscopul moral
Dacă ar fi să găsim un corespondent în istoria lumii care să ne ajute să înțelegem importanța Legii în identificarea și demascarea păcatului, atunci acesta este inventarea (unii spun „descoperirea”) microscopului. Încă din Antichitate au existat filozofi și oameni cu carte care afirmau că dincolo de lumea vizibilă cu ochiul liber există o întreagă lume de microorganisme, invizibile și responsabile de apariția majorității bolilor. Filozoful roman Marcus Terentius Varro (116-26 î.Ch.) le numea „animalia minuta”, iar poetul roman Titus Lucretius Carus (98-55 î.Ch.), în lucrarea „De rerum natura” vorbește despre „germenii bolii și ai morții” care sunt răspunzători de epidemiile de pesta. (3)
Cu toate acestea, existența microorganismelor era sesizată doar intuitiv. De abia în secolul al 17‑lea, un postăvar și vânzător de mărunțișuri olandez, pe nume Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a construit propriul microscop cu care a pus în evidență existența microorganismelor. El le-a numit „animalcules” și a fost primul care le-a văzut și desenat.
Ceea ce a însemnat descoperirea microscopului în domeniul medical, a reprezentat descoperirea Legii în domeniul moral. De la Adam până la Moise, se știa de existența „germenilor” păcatului. Legea însă era nescrisă, fiind întipărită în conștiințele oamenilor. Cu toții știau că există păcat, îi vedeau efectele distrugătoare, dar nu exista „microscopul” care să-l demaște și să-l facă vizibil în toată gravitatea lui.
A sosit însă și momentul ca acest „microscop” să fie pus la îndemâna omului. „Căci prin Lege vine cunoștința deplină a păcatului” (Romani 3, 20 up.) Pentru același motiv, în Vechiul Testament Legea era numită „mărturia” (Exodul 25,25.32), deoarece ea este o mărturie despre ceea ce înseamnă păcatul și despre ceea ce suntem noi.
Se povestește despre un brahman indian care se lăuda în fața unui misionar creștin că el ocrotea viața. „Dar dacă găsești o furnică în cana cu apă?” – îl întreabă misionarul creștin pe brahman. „O scot afară și beau mai departe”- răspunde acesta. Atunci misionarul îi aduce un microscop și îl invită pe brahman să privească la o picătură de apă. O lume necunoscută până atunci brahmanului i se desfășoară în fața ochilor; mici vietăți care mișunau într-o singură picătură de apă. Refuzând însă să recunoască ceea ce vedea, brahmanul ia microscopul și îl sparge.
Vi se pare un gest lipsit de logică și necugetat? Oare distrugerea unui microscop înlătură realitatea existenței microorganismelor în picătura de apă? Dacă ne vine să zâmbim în fața gestului unui brahman indian care distruge microscopul pentru a nu mai vedea vietățile din picătura de apă, ce ar trebui să facem văzând o întreagă lume creștină care ignoră „microscopul Legii”, doar pentru a nu i se descoperi păcatele?
Ce este păcatul?
De fapt, ce este păcatul? De ce Biblia îi acordă o importanță atât de mare? În toată Scriptură există circa 500 de versete care vorbesc despre păcat, păcătoși, păcătuire… Dacă toate aceste versete ar fi adunate la un singur loc, ar rezulta o carte a canonului biblic de mărime medie. Să ne imaginăm că primele 18- 20 de capitole din cartea Genezei ar vorbi, în fiecare verset, numai despre păcat. Dacă la acestea am adăuga și sinonimele: „fărădelege”, „nelegiuire”, „răutate”, etc., dimensiunile unei astfel de cărți ar crește considerabil.
Păcatul este, în primul rând, o noțiune religioasă, nu filozofică. El este specific religiei creștine, deoarece alte religii vorbesc despre „întinare” sau „vină”, dar nu despre păcat. Chiar în sânul creștinismului păcatul este înțeles diferit. Pentru unii păcat înseamnă un necaz sau o nenorocire care se abate asupra omului („Ce păcat că am pierdut trenul!”). Pentru alții, păcat înseamnă renunțarea la unele tradiții și moșteniri culturale („E păcat să-ți schimbi religia!”), iar pentru alții, păcat înseamnă atacarea valorilor rituale („E păcat să mănânci de dulce în timpul postului!”).
1) O primă definiție a păcatului, și cea mai limitată în sensuri, este redată de apostolul Ioan: „Oricine face păcat, face și fărădelege. Și păcatul este fărădelege.” (1 Ioan 3,4) Aici găsim prima lecție – o definiție de început în experiența creștină. Definiția este corectă, însă este încă copilărească. Ea scoate în evidență doar păcatul comiterii (când omul face ceva rău, contrar Legii lui Dumnezeu).
Dar ce se întâmplă atunci când omul se laudă că el nu a făcut rău nimănui, că nu a ucis pe nimeni, că nu a furat de la nimeni, că el nu are nimic cu cei din jur? Mai poate fi considerat păcătos în accepțiunea biblică un astfel de om?
2) Aici intervine cea de-a doua definiție a păcatului, mult mai completă: „Deci cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat” (Iacov 4,17)
De data aceasta, noțiunea de păcat se clarifică și mai mult. Păcatul nu înseamnă doar a face ceva rău, ci și a nu face ceva bun, atunci când poți să faci ceva bun. E vorba aici de păcatul omiterii. De fapt, înțelegem din această a doua definiție că păcatul înseamnă lipsa dragostei, înseamnă egoism.
În fața acestor prime două definiții ale păcatului, mă întreb: ce e mai grav: a face răul sau a nu face binele? Cu siguranță că cei mai mulți vor răspunde că a face răul este mai grav decât a nu face binele. Nu neg lucrul acesta. Mă gândesc însă la un alt aspect: Oare pentru un copil ce este mai grav: a primi o palmă de la mama sau tata, sau a nu fi iubit? Poate că ar trebui să reflectăm mai mult la acest aspect…
3) A treia definiție (și cea mai cuprinzătoare!) a păcatului este legată de atitudinea față de persoana lui Iisus: „Și când va veni El (Duhul Sfânt n.n.), va dovedi lumea vinovată în ce privește păcatul, neprihănirea și judecata. În ce privește păcatul, fiindcă ei nu cred în Mine…” (Ioan 16,8‑9)
Asocierea dintre păcat și necredința în Iisus Christos este demnă de subliniat într-o lume care consideră că a păcătui înseamnă doar a face un rău concret unui semen. Domnul ne învață că păcatul înseamnă mult mai mult decât atât. De fapt, spunând aceste cuvinte, Domnul ne trimite la izvorul oricărui păcat: atitudinea de răzvrătire, de independență, de indiferență față de Dumnezeu. Aici se află izvorul oricărei fapte rele și a oricărui bine nefăcut.
Cu puțin timp înainte de răstignire, privind spre Ierusalimul împietrit față de solia Evangheliei, Mântuitorul spunea cu ochii înlăcrimați: „Ierusalime, Ierusalime, care omorî pe proroci și ucizi cu pietre pe cei trimiși la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum își strânge găina puii sub aripi, și n-ați vrut!” (Matei 23,37)
Aceeași durere a unei inimi de Dumnezeu care se simte respins, în ciuda numeroaselor dovezi de iubire nemeritată, reiese și din cuvintele profetului Osea: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.” (Osea 13,9)
Aceasta este definiția cea mai cuprinzătoare a păcatului: răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a voinței Sale exprimate, respingerea harului Său, indiferența față de persoana și lucrarea lui Christos în favoarea păcătosului.
Un om care respinge sistematic dovezile iubirii divine, un om care refuză să asculte de voia lui Dumnezeu exprimată în Legea Sa, un om care întoarce spatele crucii lui Christos, duce cu el „bomba” păcatului, care oricând poate să-i arunce în aer întreaga existență, transformându-l într-o ruină veșnică.
Așa s-a întâmplat cu Lusitania, cea mai frumoasă și mai mare navă aflată în larg la începutul secolului al 20‑lea. La scurt timp după ora două, în ziua de 7 mai 1915, frumoasa navă a fost torpilată și s-a scufundat la sud de coasta Irlandei. Aproape 1200 de oameni și-au pierdut viața în acel dezastru. Un submarin a lovit Lusitania cu o singură torpilă care a produs o primă explozie. Imediat a urmat a doua explozie, în interiorul vasului… După numai 18 minute vasul s-a scufundat.
Dezastrul produs reprezenta o taină pentru omenire. Uriașa navă nu ar fi trebuit să se scufunde din cauza unei singure torpile. Ancheta făcută nu a putut descoperi cauza naufragiului. Declarația de încărcătură a navei era: untura de porc și diverse.
Mulți ani mai târziu, a fost descoperită o copie după originalul declarației de transport. În realitate, vasul transporta muniție … Dacă nu ar fi existat această încărcătură explozivă clandestină, Lusitania nu s-ar fi scufundat.
Cu toții călătorim pe marea vieții spre o destinație pe care singuri, prin propria noastră voință, am ales-o. Oare câți dintre noi purtăm cu noi, ascunsă în cele mai intime resorturi ale ființei, „bomba” păcatului? Călătorim liniștiți prin viață, fără să știm că ducem cu noi o încărcătură ce oricând poate duce la naufragiul sufletului nostru.
Dar cum să știm dacă ducem cu noi o astfel de încărcătură periculoasă? Dumnezeu, în iubirea Sa, ne vine în ajutor oferindu-ne „microscopul Legii „Sale. Dar atenție! Asigurați-vă că „cele 10 lentile” ale „microscopului” sunt cele originale, așa cum le-a lăsat Dumnezeu în Decalog. Oamenii și-au permis să schimbe unele „lentile” ale Legii… Efectul? Imaginea este distorsionată și păcatul nu mai este depistat în toată gravitatea lui.
Să lăsăm deoparte interpretările teologilor, hotărârile conciliilor, învățăturile catehismelor, și să ne întoarcem înapoi la Legea divină, așa cum ne-a fost lăsată de Însuși Dumnezeu!
Lori Balogh
Referințe:
(1) Micul Dicționar Enciclopedic, Ed. Științifică și Enciclopedică, București 1986, pag. 1273
(2) Vezi Daniela Muntean, „Evoluția suportului scrierilor”, disponibil pe http://www.jurnal.muzeulastra.ro/arhiva5/08evolsup.html
(3) Curs de microbiologie disponibil pe www.umftgm.ro/mbl/cursuri/cursro/vir/01_Istoric.pdf
