Decalogul și sanctuarul
O călătorie în zonele bogate în vestigii ale Antichității (Egipt, Grecia, Mesopotamia etc. ), dar și în țări profund marcate de cultura orientală (India, China, Japonia etc. ), ne va îndrepta atenția spre marele număr de temple (sanctuare) construite în cinstea diferitelor zeități.
Numărul templelor este impresionant, fie că este vorba de civilizația asiriană (numai în orașul asirian Lagaș existau 50 de temple! ), fie că ne reamintim de Egiptul antic (ansamblul de temple de la Karnak), fie că vorbim de Babilonul lui Nabucodonosor (53 de temple și 955 de sanctuare mai mici), fie că ne gândim la India cu cele aproximativ de 1200 de temple-grote, săpate în stâncă și numite „carne din carnea pământului”. La Ellore (India) de exemplu, „pe o distanță de 2 km, au fost tăiate în stâncă (între secolele 5‑9 d.Ch. ) nu mai puțin de 34 de temple și mănăstiri, unele chiar cu mai multe etaje”. (1)
Tot în India, în secolele al 16‑lea și al 17‑lea, s-au construit complexe mari de temple, unele orașe constând numai din ele. În unele culturi (cum era cea asiriană, de exemplu), templul era o adevărată „camera de comerț”, cu un rol mult mai complex decât cel de simplu sanctuar, în care se aducea închinare unei anumite zeități.
„Templul era o unitate economică închisă, suficientă sieși, producând singur tot ceea ce îi era necesar. Comerțul, de asemenea, se desfășura foarte activ la umbra templului. Adevărate centre de afaceri, templele efectuau și operații bancare – operații de schimb, împrumuturi, vânzări și cumpărări de imobile, primeau în depozit, percepeau comisioane etc. – ținând riguroase registre de contabilitate. Templul avea și funcție de „camera de comerț „, avea și un oficiu metric cu măsurile standard, stabilea valoarea metalelor folosite în loc de monedă, procentul pentru împrumuturi, emitea mercurial – lista de prețuri maximale pentru toate articolele aflate pe piața statului. Toate documentele comerciale ale negustorilor și persoanelor particulare – contracte, tranzacții, chitanțe, oferte etc. – erau păstrate în incinta templului.” (2)
Într-un contrast izbitor cu toate celelalte culturi și civilizații (antice, medievale sau contemporane), evreii au avut un singur sanctuar (de la latinescul „sanctuarium – edificiu destinat oficierii ceremoniilor religioase, lăcaș de cult) (3).
Ce făcea ca acest templu israelit să fie unic și atât de deosebit de ceea ce se cunoaște în materie de sanctuare? Frumusețea arhitectonică? Bogăția interiorului cu obiectele sale de cult? Ceremoniile religioase impresionante?
Templul lui Solomon a fost, într-adevăr, o capodoperă arhitectonică, plină de măreție și slavă. Dar să nu uităm că primul sanctuar al israeliților a fost tabernacolul, construit în timpul exodului – un simplu cort demontabil, de o simplitate ieșită din comun, dar cu o funcționalitate maximă. Acest tabernacol, în ciuda simplității sale, era unic între sanctuarele popoarelor. Pentru a înțelege unicitatea sa, este necesară cunoașterea câtorva detalii legate de construcția sa, de mobilierul său, de funcționalitatea sa și, mai ales, de simbolistica pe care o găsim în el.
Detalii de construcție, mobilier și aranjament al obiectelor de cult
Cortul propriu-zis, aflat în jumătatea vestică a curții, avea o lungime de 14 m și o lățime de 4,5 m. El era împărțit în două încăperi: Locul Sfânt (Sfânta), lung de 9 m, și Locul Prea Sfânt (Sfânta Sfintelor), lung de 4,5 m. (4) Unica intrare a sanctuarului era dinspre est, prin care doar preoții aveau acces în Locul Sfânt. În Locul Prea Sfânt avea acces doar marele preot, o dată pe an, în marea Zi a Ispășirii.
Cortul era construit din 48 de scânduri din lemn de salcâm poleit cu aur (4,5 m înălțime și 65 cm lățime), câte 20 de fiecare parte și 8 la extremitatea vestică. Plafonul era acoperit cu 10 covoare din in subțire răsucit, albastru, purpuriu și cărămiziu, lucrate cu heruvimi și prinse între ele, deasupra acestora aflându-se alte învelitori protectoare (vezi Exodul 26). Rolul ușii îl aveau două perdele: una care separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt, iar cealaltă care separa Locul Sfânt de curtea sanctuarului.
Curtea sanctuarului avea perimetrul de 137 m și era delimitată de o perdea de in care era prinsă cu cârlige de argint pe stâlpi de bronz înalți de 2,30 m. Singura intrare în incinta curții se făcea pe la extremitatea estică – amănunt deosebit de important, având în vedere că închinătorul israelit care venea la sanctuar trebuia să stea cu spatele la soare (simbol al respingerii cultului soarelui, atât de răspândit printre popoarele păgâne din acea epocă).
Curtea era locul în care se aduceau diferite jertfe pe un altar de aramă, portabil și înalt de 1,37 m. Lânga altar se afla ligheanul de aramă care servea la spălarea preoților care se pregăteau să oficieze slujba (vezi Exodul 30,17- 21; 38, 8; 40, 30). Mobilierul sanctuarului era simplu, fiind alcătuit din:
1) Masa pentru punerea înainte, construită din lemn de salcâm poleit cu aur, portabilă și așezată spre nord. Pe ea erau așezate în fiecare zi de Sabat câte 12 pâini nedospite (consumate doar de preoți!), precum și vase pentru tămâie și libații.
2) Sfeșnicul de aur cu cele 7 candele, așezat spre sud. În fiecare seară, preoții umpleau aceste candele cu ulei pentru ca sfeșnicul să ardă toată noaptea.
3) Altarul tămâierii, înalt de 92 cm, construit din lemn de salcâm poleit cu aur, portabil și așezat spre vest, în fața perdelei ce separa cele două încăperi.
Toate aceste trei obiecte se aflau în prima încăpere a sanctuarului – Locul Sfânt. În cea de-a două încăpere – Locul Prea Sfânt – se afla un singur obiect: chivotul legământului. Construit din lemn de salcâm poleit cu aur, având o lungime de 114 cm și o înălțime de 68,5 cm, chivotul era portabil și era acoperit cu un capac de aur masiv, pe care se găseau doi heruvimi de aur.
Acești heruvimi se aflau față în față, umbrind cu aripile lor mijlocul capacului, numit și „capacul ispășirii”, „milostivitorul”, sau „tronul harului” (vezi Exodul 25,17‑22; Evrei 4,16). Între cei doi îngeri, în spațiul aflat sub aripile lor, se manifesta Shechina – o lumina supanaturală, simbol al prezenței lui Dumnezeu. Ca semn al aprobării, uneori cădea o lumină pe heruvimul din dreapta, iar ca semn al dezaprobării, o umbră cădea pe heruvimul din stânga.
În chivot se aflau tablele cu Cele Zece Porunci și, în timpul exodului, el mai conținea și un vas cu mana, împreună cu toiagul înfrunzit al lui Aron. Așadar, nimic din grandoarea templelor păgâne de ieri și de azi. Sanctuarul israelit era extrem de simplu, însă unic prin rolul său.
Detalii legate de sanctuarul israelit care îl fac unic în lume:
1) Simbolistica sanctuarului
Sanctuarul israelit nu era doar un locaș de cult, un simplu cort demontabil care conținea câteva obiecte de cult, mai mult sau mai puțin valoroase. El era un mijloc pedagogic folosit de Dumnezeu pentru instruirea poporului Său.
„Dumnezeu i-a informat imediat (după căderea în păcat n.n.) pe primii noștri părinți cu privire la planul Său. În același timp, El le-a pus la dispoziție un instrument de învățare care să păstreze în mod continuu acest plan în atenția lor și a generațiilor care aveau să urmeze.” (5)
Acest „instrument de învățare” era sanctuarul cu tot ce cuprindea el, împreună cu serviciile sale ceremoniale. Sanctuarul era o parabolă dramatizată a procedeelor lui Dumnezeu cu omul, era o Evanghelie în imagini, era mântuirea în rezumat. „Tabernacolul era destinat să facă palpabile ideile care sunt la baza mântuirii.” (6)
În legătură cu semnificația simbolurilor, nu ni se dau prea multe informații. Uneori ele lipsesc cu desăvârșire. Punând însă laolaltă puținele informații din Vechiul Testament cu cele pe care le avem în Noul Testament, putem ajunge la o înțelegere destul de clară a semnificației simbolurilor pe care le găsim în sanctuar. Desigur, aceasta nu înseamnă că trebuie să atribuim fiecărui cui sau scândură din care era alcătuit sanctuarul o semnificație anume. Simțul realității nu ne permite să ajungem la astfel de concluzii. Cu toate acestea, trebuie să acordăm toată atenția rolului didactic al sanctuarului pentru poporul lui Dumnezeu din vremurile Vechiului Testament.
a) Curtea sanctuarului simboliza pământul – locul în care s-au adus jertfele și în care, mai târziu, a fost jertfit Însuși „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29)
b) Altarul de aramă simboliza Golgota – locul în care a fost jertfit Iisus.
c) Ligheanul de aramă simboliza curățirea păcătosului prin botez.
d) Altarul de aur, prin alcătuirea sa din lemn de salcâm poleit cu aur, simboliza dubla natură a lui Christos: om și Dumnezeu. Tămâia arsă pe el simboliza meritele lui Christos, fără de care nicio rugăciune nu poate fi primită înaintea lui Dumnezeu, iar fumul de tămâie era un simbol al rugăciunilor sfinților care se ridica la cer prin meritele Mântuitorului (vezi Apocalipsa 5,8; 8,3‑4).
e) Sfeșnicul Îl simboliza de asemenea pe Christos, care a afirmat despre Sine: „Eu sunt Lumina lumii” (vezi Ioan 8,12). Faptul că sfeșnicul era confecționat dintr-o singură bucată de aur prin baterea lui simbolizează suferințele îndurate de Christos pentru a putea să devină Mijlocitorul nostru și „Lumina lumii.”
f) Masă cu pâinile Îl simboliza pe Christos, „Pâinea vie care S-a coborât din cer” pentru noi (vezi Matei 26,26; Ioan 6,48‑51).
g) Chivotul, asemenea altarului și a mesei aflate în Locul Sfânt, prin alcătuirea sa din lemn de salcâm (simbolul naturii omenești) și aur (simbol al naturii divine), arăta spre Christos – Om adevărat și Dumnezeu adevărat.
Capacul ispășirii, aflat deasupra lui, simboliza mijlocirea lui Christos în favoarea păcătosului, interpunându-se între cerințele Legii și omul păcătos. „Capacul ispășirii simboliza prezența lui Dumnezeu. În contrast cu obiceiurile păgâne, în spațiul dintre heruvimi nu era niciun obiect material care să-L reprezinte pe Dumnezeul lui Israel. Decalogul interzicea clar orice imagine sau chip al lui Dumnezeu. Cu toate acestea, capacul ispășirii era locul unde se întâlneau Dumnezeu și omul (Exodul 30,6).” (7)
Cei doi heruvimi simbolizau lumile necăzute în păcat care privesc la lucrarea mântuirii, încercând să înțeleagă cum Dumnezeu îmbină în mod armonios dreptatea cu dragostea (vezi 1 Petru 1,12)
Există, de asemenea, o simbolistică a serviciilor desfășurate la sanctuar, și una chiar a îmbrăcămintei preoțești. Doar două exemple:
h) Jertfele de dimineață și seara simbolizau „consacrarea zilnică a națiunii față de Domnul, Dumnezeu, cum și continua dependență de sângele ispășitor al lui Christos” (8)
i) Pietrele semiprețioase de pe pieptarul marelui preot simbolizau grija pe care Christos, Marele nostru Preot, o are față de fiecare suflet pocăit care crede și pe care-l poartă pe inima Sa.
Lucrurile care se petreceau în curtea sanctuarului erau un simbol al lucrurilor ce se petrec în biserica lui Christos de pe pământ. Omul care se ducea la sanctuar cu jertfa îl reprezintă pe omul pocăit care vine la Christos, apelând la jertfa Sa pentru iertare. În același timp, lucrurile care se petreceau în sanctuar erau un simbol al celor ce se petreceau în cer, acolo unde Marele nostru Preot, Iisus Christos, mijlocește pentru noi.
2) Inițiativa construirii sanctuarului
Din porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui Moise, înțelegem clar că inițiativa de a construi sanctuarul nu i-a aparținut omului, ci lui Dumnezeu. „Să-mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25,8)
3) Planurile după care a fost construit sanctuarul
Deși materialele din care a fost construit sanctuarul au fost donate de popor, planurile de construcție i-au aparținut în exclusivitate lui Dumnezeu. „Vezi, să faci după chipul (modelul, planul n.n.) care ți s-a arătat pe munte „ (Exodul 25,40).
Este oare valabil acest amănunt și pentru templul lui Solomon? Cu toată măreția și slava lui, acest templu a respectat proporțiile indicate de cer. Înainte de moartea sa, David l-a însărcinat pe Solomon să construiască un templu pentru Dumnezeu. Cu acea ocazie, David a mărturisit:
„Toate acestea – a zis David – toate lucrările izvodului acestuia (plan, „dessin”– tr. Crampon; model, „modele” – trad. Louis Seconde; plan, „plan” – trad. RSV) mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnându-le în scris cu mâna Lui.” (1 Cronici 28,19)
Este foarte important de reținut acest amănunt: chiar dacă templul lui Solomon a fost infinit mai măreț decât tabernacolul din pustie, el a fost construit tot după un plan divin, respectând atât proporțiile, cât și așezarea obiectelor de cult. Se pare, așa cum rezultă din textul biblic, că planurile templului i-au fost date de Dumnezeu lui David în scris, asemenea Decalogului dat lui Moise.
4) Sanctuarul – centrul vieții religioase a poporului Israel
Sanctuarul reprezenta statul major al luptei împotriva păcatului. Problema păcatului nu își putea găsi rezolvarea decât numai în perimetrul lui. În rugăciunea de consacrare a templului rostită de Solomon, iese în evidență tocmai acest rol al sanctuarului de rezolvare a problemei păcatului (vezi 1 Împărați, 8,22- 61).
5) Sanctuarul – depozitarul Legii lui Dumnezeu – Decalogul
De ce oare Dumnezeu a rânduit ca Legea Sa să fie depozitată tocmai în sanctuar? El ar fi putut porunci lui Moise să păstreze tablele Legii în propriul lui cort, în calitate de conducător civil al poporului. Sau, mai târziu, Dumnezeu ar fi putut porunci ca Decalogul să fie păstrat la curtea împărătească sau în curțile de judecată. Cu toate acestea, sanctuarul a fost rânduit ca să fie depozitarul Legii.
Deoarece sanctuarul, după cum am văzut, reprezenta o ilustrare în imagini a Planului de Mântuire, înțelegem din acest amănunt că, în cadrul acestui plan de mântuire, Legea morală urma să aibă un rol esențial. Faptul că Decalogul era depozitat în cel mai sfânt loc posibil – în Locul Prea Sfânt – acolo unde nimeni nu avea acces în afara marelui preot (doar odată pe an putea intra în acel loc și doar pentru a face ispășire cu sângele animalului de jertfă!), ar trebui să ne dea de gândit atunci când suntem ispitiți să minimalizăm importanța Legii lui Dumnezeu în viața și în lucrarea mântuirii noastre.
Dacă chivotul din lemn de salcâm și poleit cu aur Îl simbolizează pe Domnul Iisus Christos cu dubla Sa natură: umană și divină, oare ce semnifica faptul că Decalogul se afla depozitat în interiorul chivotului și nu în afara lui? Nu înseamnă acest lucru ca Legea divină, ca reflectare a caracterului lui Dumnezeu, se află chiar în inima Fiului lui Dumnezeu? Nu înseamnă că orice atac asupra Legii de fapt lovește în cele din urmă în inima lui Christos?
Psalmistul David, inspirat de Duhul lui Dumnezeu, citează cuvintele lui Mesia care trebuia să vină pe pământ: „Atunci am zis: „Iată-mă că vin! În sulul cărții este scris despre Mine. Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, și Legea Ta este în fundul inimii Mele.” (Psalmul 40,7‑8)
Atenție! Cine lovește într-un fel sau altul în autoritatea Legii divine, de fapt lovește în inima Fiului lui Dumnezeu. Și cine își poate permite așa ceva? Și, mai ales, merită Iisus un asemenea tratament?
6) Sanctuarul pământesc – o copie a adevăratului Sanctuar (originalul) aflat în cer
Faptul că sanctuarul pământesc reprezenta o copie a originalului ceresc reiese atât din porunca dată de Dumnezeu lui Moise (vezi Exodul 25,40), cât și din Epistola lui Pavel către Evrei, care dezvoltă acest subiect (vezi Evrei 8,5). Cartea Apocalipsei, scrisă spre sfârșitul primului secol, aduce un argument în plus în acest sens: „Și Templul lui Dumnezeu care este în cer, a fost deschis. Și s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său…” (Apocalipsa 11, 19)
Ceea ce le provoacă probabil fiori reci celor care susțin desființarea Legii morale este faptul că Biblia, dând „cortina” la o parte, ne face să vedem o scena cerească în care Templul lui Dumnezeu care este în cer s-a deschis, lăsând să se vadă chivotul cu Legea morală în original. Este demn de remarcat faptul că Ioan a scris Apocalipsa în timpul domniei lui Domițian, care s-a sfârșit în anul 96 d.Ch. Deci, spre sfârșitul primului secol Legea morală este văzută în adevărata ei autoritate, fiind prezenta chiar în Templul ceresc, în mijlocul unor scene care se derulează spre finalul istoriei păcatului.
„Faptul că Ioan vede chivotul legământului Său înseamnă că se pune în evidență Decalogul – Cele Zece Porunci – care era în chivot. Această subliniază odată în plus că, în această perioadă de timp – începutul trâmbiței a șaptea este 1844 – Legea morală, Decalogul, urmează să ocupe locul principal în gândirea și trăirea acelora care se închină lui Dumnezeu în duh și în adevăr. Ioan privește Templul, chivotul și, desigur, lucrarea de mijlocire și judecata de cercetare ce au loc în acest locaș ceresc, a cărui figură centrală este Domnul Iisus Christos”. (9)
Concluzii
În timpurile Vechiului Testament, Decalogul era depozitat în cel mai sfânt loc de pe pământ – Locul Prea Sfânt al sanctuarului – acolo unde se manifesta prezența divină și unde Dumnezeu venea ca să comunice cu omul. Legea morală se afla în mijlocul chivotului; chivotul se afla în mijlocul Locului Prea Sfânt; Locul Prea Sfânt se afla în mijlocul sanctuarului; sanctuarul se afla în mijlocul Ierusalimului, iar Ierusalimul se afla în inima lui Dumnezeu.
În prezent, Decalogul se află în cel mai sfânt loc din Univers – Templul ceresc – acolo unde se găsește tronul lui Dumnezeu și de unde este coordonată întreaga luptă împotriva păcatului (vezi Mica 1,2 up; Habacuc 2,20; Psalmul 11,4). Se găsește el și în sanctuarul sufletului tău?
„Nu știți ca voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu, căci Templul lui Dumnezeu este sfânt; și așa sunteți voi.” (1 Corinteni 3,16‑17)
Deschiderea Templului ceresc în timpul ultimei trâmbițe și descoperirea chivotului conținând principiile Legii morale, ne arată intenția lui Dumnezeu că, în timpul premergător revenirii în slavă a Mântuitorului, să aibă loc în lumea creștină o reconsiderare a Legii lui Dumnezeu, o reîntoarcere spre ceea ce este cu adevărat „Marea Carta a Omenirii”. Deschiderea Templului ceresc însă nu ne va folosi la nimic dacă nu va fi însoțită și de deschiderea propriilor noastre inimi față de voința lui Dumnezeu exprimată în Legea Sa.
Fie ca Dumnezeu, privind la noi, să poată constata cu plăcere: „Gura celui neprihănit vestește înțelepciunea și limba lui trâmbițează dreptatea. Legea Dumnezeului său este în inima lui și nu i se clatină pașii.” (Psalmul 37,30‑31)!
Lori Balogh
Referințe:
(1) Ovidiu Drâmba, „Istoria culturii și civilizației”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985, vol.1, pag. 288
(2) Idem, pag. 76‑77
(3) Micul Dicționar Enciclopedic, Ed. „Științifică și Enciclopedică”, București 1986 și http://www.dex-online-ro.ro/search.php?cuvsanctuar
(4) Detaliile legate de dimensiunile sanctuarului și ale obiectelor de cult sunt cele prezentate de Samuel J. Schultz în lucrarea „Călătorie prin Vechiul Testament”, Ed. „Cartea Creștină”, Oradea, 2001, pag. 85
(5) Roy Adams, „The Sanctuary”, Review and Herald, 1993, pag. 17‑18
(6) Gustav Friedrich Oehler, „Creație și Revelație”
(7) Samuel J. Schultz, „Călătorie prin Vechiul Testament”, Ed. „Cartea Creștină „, Oradea, 2001, pag. 85
(8) Ellen G. White, „Patriarhi și profeți”, pag. 352
(9) Dumitru Popa, „Apocalipsa lui Ioan, apostolul”, Ed. Viață și Sănătate, vol. 2, pag. 234
