Porunca a doua – Respect față de obiectul închinării

 

Porunca a doua – Respect față de obiectul închinării

„Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești, căci Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al treilea și al patrulea neam al celor ce Mă urăsc, și Mă îndur până la al miilea neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.”

Exod 20, 4‑6

Pro și contra

     Probabil că niciuna dintre poruncile Decalogului nu a stârnit de-a lungul timpului atâtea patimi și controverse ca Porunca a doua. De la apariția creștinismului până astăzi, biserica s-a raportat diferit față de cerințele acestei porunci controversate.

În primele două secole creștine, ținând seama de interdicția Poruncii a doua, creștinii nu și-au făcut imagini înaintea cărora să se închine. (1) În timpul ultimului val de persecuții romane împotriva creștinilor, dictat de împăratul Dioclețian (284‑305 d.Ch. ), au fost distruse numeroase biserici creștine. Între obiectele distruse cu acea ocazie, amintite de unii scriitori ai timpului, nu figurează nicio icoană, statuie sau vreo urmă de pictură bisericească. (2)

Origen afirmă că în primele secole creștinii nu realizau imagini ale Sfintei Treimi, deoarece ei păstrau o adâncă și sfântă admirație față de puterea infinită a Dumnezeirii. Motivul pentru care ei nu făceau așa ceva era faptul că – spune Origen – „pe Dumnezeul cel neîncorporat și invizibil, nu-L putem mărgini în spațiu.” (3)

Începând cu secolul al treilea, această interdicție a Poruncii a doua a început să fie ignorată, mai ales în Imperiul de Răsărit. În cimitire, în locașurile de cult și în catacombe încep să apară scene inspirate din Scripturi, precum și simboluri ca: ancora (simbolul speranței), peștele (simbolul creștinismului) și mielul (simbolul lui Christos).

În secolele al patrulea și al cincilea, imaginile au început să se înmulțească, iar cinstirea lor să se accentueze, aducându-se ca principal argument în favoarea cultului icoanelor scopul lor didactic (educativ), mai ales pentru neștiutorii de carte, destul de numeroși la data aceea. Cei care au făcut pași decisivi în privința realizării și cinstirii icoanelor au fost călugării din Egipt, Siria și Peninsula Sinai, care au început să picteze pe lemn imagini sacre, considerându-le ca un intermediar între om și Dumnezeu.

Cu toate acestea, în secolul al patrulea iconografia încă era oprită în multe locuri. Un sinod al bisericii din anul 305, ținut la Elvira, în Spania, a oprit pictura bisericească prin canonul 36, care specifică: „Sinodul a găsit de cuviință ca picturile în biserică nu sunt de trebuință, ca nu cumva ceea ce se cinstește sau se adoră, să se zugrăvească pe pereți.” (4)

E necesar să se sublinieze faptul că mulți părinți ai bisericii din acea perioadă au arătat rezerve serioase față de cinstirea icoanelor. Eusebiu de Cezarea, istoric bisericesc din secolul al patrulea, considera icoanele drept „datină păgână” (5). Iustin Martirul, Irineu, Augustin, Athenagoras, Tertulian și alții mai târziu îi mustra pe cei care se închinau icoanelor, considerându-i „eretici”.

Spre sfârșitul secolului al șaselea și în cursul secolului al șaptelea, imaginile au devenit obiecte de devoțiune și cult în biserici și locuințe. Tot în această perioadă s-a înmulțit și numărul „icoanelor făcătoare de minuni”, care se credea că ocroteau cetăți, palate, armate etc. Icoanele au devenit un fel de extensie, un „organ” al Divinității Însăși, iar locurile și obiectele care au avut legătură cu viața Mântuitorului au devenit „recipiente ale energiei divine”.

Susținătorii cultului icoanelor au mers uneori prea departe, provocând indignare chiar în rândurile credincioșilor. Uneori icoanele erau luate ca nași și nașe la botez. La Alexandria, membrii bogați ai aristocrației purtau haine ornate cu imagini sacre, iar în unele biserici preoții răzuiau culorile icoanelor și le amestecau cu Darurile Sfinte, pentru ca apoi să le ofere credincioșilor ca și când sângele lui Christos ar fi avut nevoie de completare. (6)

Un alt abuz al acelei perioade constă în băutul uleiului rămas în candelele ce fuseseră aprinse în fața unor icoane sau moaște. Multe „icoane făcătoare de minuni” s-au dovedit însă niște falsuri grosolane.

„Astfel erau unele așa-zise minuni făcute de icoana Maicii Domnului, din al cărei sân curgea din când în când lapte, care, după examinare, se dovedea a fi fost introdus în icoană prin spate, printr-un tub subțire.” (7)

Toate aceste abuzuri și falsuri descoperite au contribuit major la declanșarea, în secolul al optulea, a iconoclasmului – mișcare de desființare a cultului icoanelor. Etimologic, iconoclasmul înseamnă distrugerea icoanelor („eikon” – icoană, chip și „klasma” – a distruge, a sfărâma). Mișcarea iconoclastă și-a găsit puterea în faptul că mulți creștini au fost intrigați văzând că se cinsteau mai mult imaginile decât persoanele reprezentate de ele, apropiind gestul lor mai mult de magie și păgânism decât de creștinismul autentic.

Epoca iconoclastă a fost cuprinsă între anii 717- 843, debutând cu urcarea pe tronul Bizanțului a lui Leon al 3‑lea Isaurianul (8). Odată cu edictul împotriva cultului icoanelor, dat de Leon în anul 726, începe un adevărat război al excomunicărilor și anatemelor din partea papilor de la Roma, dar și a susținătorilor acestui cult. În 731 papa Grigore al 3‑lea îi decalară eretici pe adversarii icoanelor. În 754, Constantin al 5‑lea, prezidează Conciliul de la Hiereia, la care participa 332 de episcopi. Considerat un conciliu ecumenic, acesta condamnă fabricarea, posesia și venerarea icoanelor. Începe o campanie de desființare a mănăstirilor, care sunt transformate în școli, azile și alte instituții publice. Călugării sunt obligați să reintre în viața socială și să se căsătorească sub amenințarea pedepsei cu moartea. Zeci și sute de demnitari, partizani ai cultului icoanelor, sunt destituiți din funcții, arestați, exilați și executați.

Sub domnia lui Constantin al 6‑lea (minor, în vârstă de doar zece ani! ) și a regentei Irina

(mama lui Constantin 6), se convoacă un nou conciliu – cel de la Niceea (787) , la care participă 350 de episcopi, în marea lor majoritate susținători ai cultului icoanelor. Conciliul restabilește cultul icoanelor.

În anii următori, sub domnia diferiților împărați, iconoclasmul se reaprinde. Dar în anul 843, sub regența Theodorei și a împăratului minor Mihail al 3‑lea, în cadrul unei procesiuni desfășurate în biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, cultul icoanelor este definitiv restabilit.

O figură care s-a impus cu autoritate în acea perioadă ca un apologet al cultului icoanelor a fost Ioan Damaschinul (secolul al 8‑lea), supranumit și „teologul icoanelor”, autor a trei tratate împotriva „ereziei iconoclaste”. Printre argumentele lui în favoarea închinării la icoane se afla și acela că Însuși Iisus Christos a fost o icoană a Tatălui, iar la Creație, omul însuși a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, ca o icoană a Dumnezeirii.

O lovitură puternică a primit cultul icoanelor și statuilor în timpul Reformei. În 1517, Luther publică cele 95 de teze pe ușa bisericii din Wittenberg, declanșând un adevărat cutremur de magnitudine maximă în sânul bisericii creștine. Biserica Luterană, ca și celelalte biserici protestante, au respins complet și definitiv cultul icoanelor în biserică și în locuințele oamenilor.

Apariția cultelor neoprotestante în secolele al 18‑lea și al 19‑lea a întărit și mai mult opoziția față de acest cult al imaginilor, arătând că el contravine literei și spiritului Poruncii a doua a Decalogului.

Așadar, lumea creștină e împărțită în două: partizani ai cultului imaginilor și adversari ai acestuia. Macazul care a dus la această ruptură profundă în sânul bisericii creștine se află în înțelegerea cerințelor lui Dumnezeu regăsite în Porunca a doua – una dintre cele mai controversate porunci din Decalog.

Năluca materialismului

     Dacă prima poruncă a Decalogului este un protest față de politeism și evoluționism, cea de-a doua porunca este un protest față de materialism – o nălucă ce bântuie lumea de la începuturile ei și până astăzi.

Din cauza naturii lui păcătoase, omul a fost întotdeauna sclavul spiritului materialist. În epistolele sale, apostolul Pavel face o distincție clară între omul cel vechi, pământesc și materialist, care e preocupat doar de satisfacerea poftelor firii sale decăzute, și omul cel nou, spiritual, care umblă, nu după îndemnurile firii pământești, ci după cele ale Duhului Sfânt (vezi Romani 8, 5. 8‑9 etc. ).

Începând cu Adam și Eva, pe linia descendenților lui Cain, omenirea a devenit din ce în ce mai materialistă în toate aspectele vieții. Materialismul nu s-a rezumat doar la viața fizică, în care omul aleargă după bunuri de consum, după posesiuni materiale și avantaje pământești aici și acum. Acest spirit a pătruns și în viața lui religioasă. Omul firesc, care se închină dumnezeului său, dorește să îl vadă, să îl simtă, să îl atingă… De aici și până la crearea de imagini ale Divinității nu a fost decât un pas.

Până și evreii, de abia eliberați din robie, deși au fost martorii oculari ai unor minuni fără egal făcute de Dumnezeul cel Atotputernic și Nevăzut în favoarea lor, au căzut în plasa materialismului. Știau că Iahweh îi eliberase, vedeau stâlpul de nor și de foc care îi călăuzea, beau din apa pe care El o făcea să țâșnească din pustie, mâncau mana cerului… Pretutindeni erau înconjurați de dovezile grijii Sale părintești față de ei. Și totuși, într-o zi ei îi cer lui Aron: „Fă-ne un dumnezeu care să meargă înaintea noastră” (vezi Exod 32, 1 pp. ).

Și așa a ieșit vițelul de aur – boul Apis egiptean- despre care Aron, în nebunia lui, afirmă: „Israele! Iată dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului” (Exod 32, 4). Să nu credem că evreii, prin confecționarea vițelului de aur au dorit să renunțe la Iahweh! Cu siguranță că nu aceasta le era intenția. Doreau doar să Îl vadă în fața ochilor lor, să Îl atingă, să Îl simtă material lângă ei pe Dumnezeul care i-a eliberat.

Aici se află greșeala din totdeauna a oamenilor firești, materialiști! Apostolul Pavel spune despre astfel de oameni ca ei „au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu patru picioare și târâtoare. De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă necurăției, să urmeze poftele inimilor lor, așa că își necinstesc singuri trupurile. Căci au schimbat în minciună adevărul lui Dumnezeu și au slujit și s-au închinat făpturii, în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci.” (Romani 1, 23‑25)

Pe Cel care este „Împăratul veșniciilor, Nemuritorul, Nevăzutul” (1 Timotei 1,17), „singurul care are nemurirea, care locuiește într-o lumină de care nu poți să te apropii, pe care niciun om nu L-a văzut și nici nu-L poate vedea, și care are cinstea și puterea veșnică” (vezi 1 Timotei 6, 16), pe Cel „pe care cerurile cerurilor nu-L pot cuprinde” (vezi 2 Cronici 6, 18), iată că omul păcătos are îndrăzneala să-L zugrăvească pe o pânză, pe o bucată de sticlă, pe un perete, sau să-L cioplească dintr-o bucată de lemn, dintr-o piatră sau o bucată de metal.

Ce va spune oare Michelangelo – autorul frescelor de la Capela Sixtină – când se va întâlni cu Dumnezeul cel Viu pe care L-a materializat în desenele și culorile de pe pereții capelei? Ce va simți când va constata că bătrânul pe care l-a pictat, care Îl reprezintă pe Creator, nu seamănă nici pe departe cu măreția, sfințenia și slava Dumnezeului cel Viu? Un bătrân cu figura aspră și părul răvășit, învelit cu un voal transparent prin care se pot zări formele carnale, poate oare ajuta cuiva sa-L cunoască pe Dumnezeul adevărat?

Oare ce vor simți făuritorii a tot felul de imagini pictate, sculptate sau desenate, care niciodată nu l-au văzut pe Dumnezeu, dar care totuși au îndrăznit să Îl reprezinte? Poate că în ziua cea mare când omul se va întâlni cu Dumnezeul său față în față, autorii unor astfel de lucrări vor constata că ceea ce au făcut ei nu sunt în realitate decât niște caricaturi de prost gust, prin care, de fapt, ei L-au dezonorat pe Dumnezeu.

La finalul tuturor lucrurilor, mulți creștini vor fi crunt dezamăgiți când vor constata că ceea ce au crezut o viață întreagă se va dovedi a fi o mare rătăcire, un fals grosolan. Să crezi întreaga viață că un anumit lucru e bun, când în realitate el e rău și te desparte pentru veșnicie de Dumnezeu și de mântuire – iată cea mai cruntă amăgire! În problemă mântuirii, o astfel de eroare este de gravitate maximă, căci ea duce nu la niște pierderi temporare, ci la pierderea a ceea ce ne este mai scump: viața veșnică.

Oprind confecționarea, posesia, comercializarea, închinarea și slujirea în fața unor imagini care Îl reprezintă pe Dumnezeu, pe îngeri, pe sfinți sau pe Maria, etc., Porunca a doua lovește fără cruțare la rădăcinile materialismului.

În discuția dintre Mântuitorul și femeia din Samaria, aceasta, atinsă în mentalitatea ei de același spirit materialist, L-a întrebat pe Iisus: „Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta, și voi ziceți că în Ierusalim este locul unde trebuie să se închine oamenii.” (Ioan 4, 20)

Femeia lega închinarea de un loc material, de niște ziduri și obiecte… Domnul însă corectează această mentalitate materialistă cu privire la închinare: „Dar vine ceasul, și acum a și venit, când închinătorii adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr; fiindcă astfel de închinători dorește și Tatăl. Dumnezeu este Duh, și cine se închină Lui trebuie să se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 23‑24).

Două sunt condițiile amintite de Mântuitorul pentru ca închinarea pe care o aducem lui Dumnezeu să fie primită: 1) să fie făcută în spirit, în profunzimea ființei noastre, nu superficial, material. 2) să fie făcută în adevăr, potrivit Scripturii, nu tradițiilor omenești.

Dumnezeu, ca Ființă spirituală, nu poate fi cuprinsă în limitele materiei. Nici cea mai reușită schiță, nici cele mai armonioase forme, nici cele mai alese culori, nici cele mai scumpe și rafinate materiale folosite de cel mai talentat artist, nu pot reda slava, măreția și sfințenia Persoanei Sale.

Avertismentul dat de Moise poporului Israel cu puțin timp înainte de intrarea în Canaan este valabil și în zilele noastre: „Fiindcă n-ați văzut niciun chip în ziua când v-a vorbit Domnul din mijlocul focului, la Horeb, vegheați cu luare aminte asupra sufletelor voastre, ca nu cumva să vă stricați și să vă faceți un chip cioplit, sau o înfățișare a vreunui idol, sau chipul vreunui om sau chipul vreunei femei…” (Deuteronom 4, 15‑16)

Sau, altfel spus: „Fiindcă n-ați văzut niciun chip… să nu cădeți în plasa materialismului care bântuie ca o nălucă lumea în care trăim” Ce părere ne-am face despre doi tineri care tocmai s-au căsătorit și care, în loc să comunice între ei direct, de la inimă la inimă, ar lua fiecare fotografia celuilalt și ar încerca să comunice cu ea? Ar fi absurd!

De ce atunci o mulțime de creștini apelează la „fotografii”, vorbesc cu ele, se închină în fața lor, atunci când ei doresc să vorbească și să se închine lui Dumnezeu? Iată motivul pentru care psalmistul face o constatare dureroasă în dreptul unor credincioși care se închină lui Dumnezeu altfel decât ne-a învățat Mântuitorul: „Sunt rușinați („confuzi – trad. Crampon, Louis Seconde, etc. ) toți cei ce slujesc icoanelor și care se fălesc cu idolii.” (Psalmul 97, 7)

„Meseriașii”

     În spatele materialismului, care a invadat domeniul atât de profund al vieții religioase, se află o întreagă industrie – o industrie cu bunuri de consum, cu desfacere și profit, din care au de câștigat în primul rând „meseriașii”.

Dorind să scoată în evidență cât de absurd și de ridicol este omul care își confecționează singur dumnezeii, profetul Isaia surprinde în cuvinte simple, dar ironice, „procesul tehnologic” al acestei industrii: „Meșterul toarnă idolul și argintarul îl îmbrăcă cu aur și-i toarnă lănțișoare de argint. Iar cine este sărac, alege ca dar un lemn care nu putrezește; își caută un meșter iscusit care să facă un idol care să nu se clatine” (Isaia 40, 19‑20).

Ridicolul în care poate cădea omul, în dorința lui de a-și vedea dumnezeul, de a-l simți material lângă sine și de a-l atinge, reiese și dintr-un alt pasaj al cărții lui Isaia: Isaia 44, 13‑20. Din același lemn pe care îl pune pe foc pentru a se încălzi sau pentru a-și pregăti hrana, meșterul își face un dumnezeu căruia i se închină, fără să fie conștient de absurditatea gestului său.

     „Am ars o parte din el în foc, am copt pâine pe cărbuni, am fript carne și am mâncat-o, și să fac din cealaltă parte o scârbă? Să mă închin înaintea unei bucăți de lemn? … N-am oare o minciună în mână?” (Isaia 44, 19-20 up)

În una dintre călătoriile sale misionare, apostolul Pavel a fost confruntat în mod violent cu breasla producătorilor de imagini sacre. În Efes, sediul unui mare și vestit templu al zeiței Diana (Artemis, la greci), considerat una dintre cele șapte minuni ale lumii, Pavel, prin învățăturile sale, a stârnit opoziția violentă a „meseriașilor” care aveau ca principal „bussines” pe acela de a confecționa idoli. Așa a izbucnit răscoala argintarului Dimitrie (vezi Faptele Apostolilor 19, 21‑41).

Este interesantă argumentația acestui șef de breaslă (vers. 24‑28), din care se observă folosirea repetată a termenului de „meserie” – o meserie care aduce lucrătorilor „nu puțin câștig”. Argintarul și confecționerul de idoli Dimitrie recunoaște că „bogăția noastră atârnă de meseria aceasta” (vers. 15).

Oare astăzi lucrurile sunt mult diferite? Poate că întrebarea pe care o pune același profet Isaia ne va pune puțin pe gânduri: „Cine este acela care să fi făcut un dumnezeu, sau să fi turnat un idol, și să nu fi tras niciun folos din el?” (Isaia 44, 10)

Porunca a doua și artele plastice

     O dilemă pe care o poate ridica Porunca a doua în mintea unor creștini – de altfel de bună credință – este următoarea: artele plastice sunt cumva vizate de Porunca a doua? Interzice această poruncă gravurile, desenele, picturile, sculpturile, basoreliefurile și ornamentele arhitecturale, chiar dacă ele au subiecte ce nu sunt asociate religiei și închinării?

Are dreptul un creștin să admire opere de artă, să viziteze muzee de artă și să-și împodobească locuința cu picturi? Vestitele statui ale lui Moise și David, de exemplu, realizate de vestitul Michelangelo, pot fi încadrate în interdicția Poruncii a doua de a nu realiza ” înfățișări” ale unor lucruri și ființe din cer și de pe pământ?

Dar ce să mai spunem de universul digital, care ne pune la dispoziție o gamă variată de mijloace prin care putem să ne construim tot felul de „înfățișări” ale lucrurilor care ne înconjoară sau pe care ni le imaginăm? De exemplu, un fișier power-point cu subiect religios și plin de imagini inspirate din Scripturi poate fi considerat un „chip cioplit” vizat de Porunca a doua?

Dacă orice talent artistic, materializat prin crearea unor lucrări de artă, ar fi catalogat drept călcare a Poruncii a doua, atunci Biblia ar intra în contradicție cu sine însăși. O citire atentă a Scripturii, în mod deosebit a Vechiului Testament, în legătură cu construcția tabernacolului (mai târziu a Templului), dar și a diferitelor palate împărătești de-a lungul timpului, ne dovedește că talentul artistic a fost mereu prezent în poporul lui Dumnezeu. Acest talent era considerat ca fiind o înzestrare a Duhului Sfânt (vezi Exod 31, 1- 7). Mai mult decât atât, manifestarea talentului artistic prin crearea unor lucrări de artă nu este amendată niciodată ca fiind o încălcare a Poruncii a doua.

Sanctuarul însuși, ca și obiectele de cult din interiorul său, erau adevărate opere de artă. Covoarele din care era alcătuit cortul aveau pe ele „heruvimi lucrați cu măiestrie” (vezi Exod 26, 1 u.p. ). Perdeaua care separa Locul Sfânt de Locul Prea Sfânt era „lucrată cu măiestrie”și avea pe ea imagini de heruvimi (vezi Exod 26, 31). Sfeșnicul cu cele șapte brațe era o adevărată operă de artă, iar chivotul care conținea Legea morală avea pe el un capac al ispășirii cu doi heruvimi de aur.

Dacă ne gândim la Templul lui Solomon, a cărui măreție și slavă au ajuns până la marginile lumii cunoscute atunci, găsim în el un număr și mai mare de opere de artă impresionante. Foarte important de reținut este faptul că întregul plan de construcție al Templului i-a fost dat în scris lui David de Dumnezeu Însuși (vezi 2 Cronici 4, 2‑4).

Cei doi stâlpi de aramă, cu rețelele lor de câte o sută de rodii, cei doi heruvimi auriți din Locul Prea Sfânt, între care era așezat chivotul (vezi 2 Cronici 3, 10‑13), perdeaua ce separa cele două încăperi și lucrată cu heruvimi, marea de aramă așezată pe 12 boi turnați, etc., toate reprezentau adevărate opere de artă.

Ce să mai spunem despre palatul împărătesc al lui Solomon, al cărui scaun de domnie din aur masiv era străjuit de doi lei din aur, și cele șase trepte din fața lui pe care se aflau câte șase lei din aur, de o parte și de alta? Toate acestea erau cumva călcări ale Poruncii a doua?

Dumnezeu nu se poate contrazice pe Sine. Raportul biblic nu ne relatează nici măcar o ocazie în care să fie condamnate astfel de manifestări ale talentului artistic al unor oameni, talent pus în slujba artei, frumosului și, mai ales, toate făcute spre slava Celui care este Izvorul tuturor talentelor.

Dacă Porunca a doua interzice ceva, atunci această interdicție se referă la confecționarea unor „chipuri cioplite”, „înfățișări” (operă de artă, dacă vreți! ), cu un scop precis: închinarea în fața lor și slujirea acestora. Doar în acest caz arta este condamnată de Porunca a doua. Dacă o lucrare de artă nu are acest scop (închinare și slujire), ea se poate încadra în ceea ce definim prin noțiunea de „frumos”.

Biblia afirmă că „Dumnezeu face orice lucru frumos la vremea lui” (Eclesiastul 3, 11 pp. ). Creația însăși este o capodoperă a Creatorului nostru. De ce omul, creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, nu ar face și el, în limita posibilităților și înzestrărilor lui, la fel?

Gelozie și pedeapsă

     A doua parte a Poruncii a doua conține două afirmații care pot părea scandaloase pentru omul neavizat: 1) „Eu sunt un Dumnezeu gelos” și 2) „Care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii…”

Înainte de orice argumentație pro sau contra, trebuie să înțelegem un lucru esențial în legătură cu limbajul Bibliei: Scriptura este Cuvântul lui Dumnezeu și, prin urmare, ea exprimă gândurile Lui, însă limbajul ei este omenesc. Pentru a fi înțeles de către om, Dumnezeu e nevoit să apeleze la vocabularul nostru. Acest vocabular însă reflectă relațiile interumane, mânjite și afectate profund de păcat.

Cum ar fi putut Dumnezeu să se facă înțeles de către oameni dacă nu le-ar fi vorbit în termeni cunoscuți, prin noțiuni cu care ei sunt familiarizați? Cu siguranță că, dacă El nu ar fi procedat așa, nimeni nu L-ar fi înțeles. Într-adevăr, noțiunea de gelozie ni se pare dezumanizantă, căci zilnic suntem bombardați cu știri care ne vorbesc despre crime, abuzuri psihice și violențe fizice sau verbale, toate având ca substrat gelozia. Ceea ce încurcă și mai mult lucrurile este faptul că gelozia este privită ca o manifestare a iubirii.

Și, într-adevăr, gelozia este o manifestare a iubirii. Oamenii ucid „din iubire”, sunt violenți „din iubire”, abuzează de semenii lor „din iubire”…  Dar ce fel de iubire? Augustin, în lucrarea sa „Cetatea lui Dumnezeu și cetatea oamenilor”, vorbește despre două feluri de iubire:

1) Iubirea oblativă – cea care se dăruiește celorlalți, iubirea altruistă. Îl iubești pe celălalt, dorind întotdeauna să-i oferi ceva, să-l faci pe el fericit.

2) Iubirea captativă – cea egocentristă. Îl iubești pe celălalt ca să-l ai, să te facă pe tine fericit.

Dacă gelozia este o manifestare a iubirii și dacă iubirea e de două feluri, atunci consecința logică este că și gelozia este de două feluri, în funcție de dragostea care o motivează. În general, gelozia umană are la baza iubirea captativă, egocentrică. Omul e gelos pentru că nu dorește să-și piardă propria fericire. Îl interesează mai puțin sau deloc fericirea celui de lângă el. Așa se explică faptele abominabile care se fac în numele geloziei.

În contrast cu aceasta, gelozia lui Dumnezeu are la baza ei iubirea oblativă, altruistă. El ne vrea pentru Sine în primul rând ca să fim noi fericiți. Dacă Dumnezeu e gelos pentru noi, aceasta se întâmplă deoarece în calitatea Sa de Tată El nu poate suporta gândul să ne vadă nefericiți și în suferință, mergând pe căi rătăcite, departe de adevăr. El nu poate suporta gândul să ne vadă nemântuiți.

Pentru că dragostea Lui e totală (vezi Ioan 3, 16), dăruind tot ce a avut mai scump pentru noi, și gelozia Lui e totală. „Legea totului sau a nimicului” este principiul cerului. Dumnezeu cere exclusivitate și El nu poate admite partajul inimii noastre. În fața Lui nu există procente în afară de cel de 100%, iar amestecul celui de-al treilea în relația dintre El și om nu este admisă.

De altfel, și între doi oameni care se iubesc cu adevărat, acționează același principiu. Și dacă astăzi există încă familii solid închegate și prietenii durabile, aceasta se datorează existenței unei gelozii, înțeleasă în sensul bun al termenului.

Pentru că ne iubește atât de mult, Dumnezeu nu poate accepta ideea ca cineva să ne facă vreun rău, despărțindu-ne de El și de mântuire. Există, deci, o gelozie sfânta, curată, lipsită de păcat. Este acea gelozie care ocrotește persoana iubită de orice rău posibil și care dăruiește totul. Acest gen de gelozie l-au simțit și-l vor simți toți adevărații copii ai lui Dumnezeu.

Apostolul Pavel era și el cuprins de această gelozie sfântă, nepăcătoasă, atunci când se gândea, se ruga și lucra pentru „copiii săi în credință”. El însuși recunoștea că era stăpânit de acest sentiment, când le scria corintenilor: „Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu.” (2 Corinteni 11, 2)

Așadar, gelozia lui Dumnezeu este o adevărată veste bună pentru noi. Ea este garanția că nu Îi suntem indiferenți și că ocupăm un loc important în inima Sa de Tată ceresc. Ea este garanția că El va face totul pentru binele, fericirea și, mai ales, mântuirea noastră. Dar cum să înțelegem afirmația că El „pedepsește nelegiuirea părinților în copii, până la al treilea și al patrulea neam”?

Atunci când întâlnim subiecte delicate, asemenea celui cu care ne ocupăm în această ocazie, este foarte important să ținem cont de unul dintre principiile hermeneuticii Bibliei (interpretarea Bibliei), intitulat „analogia credinței” („analogie” înseamnă a pune alături lucruri aparent diferite, pentru a le găsi un sens).

Analogia credinței este un principiu protestant, contrar pretenției învățăturilor unor biserici creștine care susțin că Biblia poate fi interpretată doar de către biserică, prin preoții ei unși. Acest principiu susține că există o armonie intrinsecă a Bibliei, iar un pasaj biblic poate explica un alt pasaj biblic. De asemenea, el susține că niciun punct de credință nu trebuie să fie stabilit pe baza unui singur text biblic, mai ales pe unul cu o vorbire figurată. Fiecare adevăr străbate Biblia de la un capăt la celălalt al ei, pentru aflarea adevărului fiind necesară compararea tuturor textelor relative la el, fără nicio prejudecată.

După cum o potecă de munte, pentru a ne conduce la țintă, trebuie să treacă prin toate marcajele, la fel un adevăr biblic trebuie să treacă prin toate textele referitoare la el. Aplicând acest principiu hermeneutic la delicatul subiect ridicat de conținutul Poruncii a doua, o cercetare atentă a tuturor textelor referitoare la acest subiect ne va conduce la concluzia că Dumnezeu nu poate pedepsi pe un om pentru vina altui om.

Intenția lui Dumnezeu nu este să sufere copiii pentru păcatele părinților lor, nici invers. Nu ar fi drept ca, dacă părinții au mâncat aguridă, copiilor să li se sterpezească dinții. De aceea, Dumnezeu Însuși jură pe propria Sa viață că așa ceva nu se va întâmpla (Ezechiel 18, 1‑3).

Un Dumnezeu, despre care Biblia afirmă că „este dragoste” (vezi 1 Ioan 4, 8) și care este „drept în toate lucrurile pe care le-a făcut” (vezi Daniel 9, 14) nu poate îngădui așa ceva. Cum am putea să ne imaginăm că Dumnezeu care poruncește: „Să nu omori pe părinți pentru copii și să nu omori pe copii pentru părinți; fiecare să fie omorât pentru păcatul lui” (Deuteronom 24, 16), ar putea să calce El Însuși principiul: „Sufletul care păcătuiește, acela va muri” (Ezechiel 18, 4)?

Una dintre cheile înțelegerii Poruncii a doua se află în expresia „al celor ce Mă urăsc” (Exod 20, 5 up). Aici vedem intrând în acțiune legea eredității: înclinațiile spre păcat pot fi transmise din tată în fiu și, prin consecință, și urmările vor fi suportate din tată în fiu. Dacă fiul sau fiica vor continua atitudinea de răzvrătire a părinților față de Dumnezeu, este numai firesc ca și ei să sufere consecințele. Dacă însă lanțul răzvrătirii se întrerupe, iar copiii se întorc cu fața spre Dumnezeu, păcatele părinților lor nu vor fi pedepsite în ei.

     „Dar dacă un om are un fiu, care vede toate păcatele tatălui său, le vede, dar nu face la fel… acela nu va muri pentru nelegiuirea tatălui său, ci va trăi negreșit.” (Ezechiel 18, 14 – 17). Biblia ne învață că neprihănirea și fărădelegea nu se moștenesc (vezi Ezechiel cap. 18). Copiii pot moșteni de la părinții lor doar înclinații spre păcat, nu și vinovăția păcatelor părinților lor.

Porunca a doua ne mai vorbește și despre legea consecințelor: o faptă rea a unui părinte poate atrage suferințe și în dreptul copiilor săi. Într-o lume a păcatului în care trăim cu toții, acest lucru este inevitabil. Cu toții suportăm consecințe ale păcatelor celor din jur, fără ca noi să fim vinovați în mod direct de un păcat anume. Un om suportă consecințele poluării produsă de traficul tot mai intens, chiar dacă el nu posedă mașina.

În mod particular, copiii pot suporta consecințe ale păcatelor părinților, fără ca ei să fie direct vinovați. Dacă, de exemplu, părinții au fost condamnați la închisoare pentru anumite delicte, copiii vor suporta și ei urmările păcatelor părinților, în sensul că vor fi lipsiți în perioada detenției de grija părinților, de sfatul lor, de ocrotirea lor. Un părinte alcoolic își va produce nu numai lui suferințe, ci întregii familii, în mod deosebit copiilor. Lumea noastră nu este ermetică, după cum nici păcatul nu este ermetic, iar dintre toți, copiii sunt materialul cel mai absorbant al nelegiuirilor celor mari.

Vestea cea bună pe care o conține Porunca a doua este aceea că lanțul păcatului și a consecințelor lui poate fi întrerupt. Atunci când copiii nu urmează exemplul negativ al părinților lor nelegiuiți, ei pot intra în cele mai bune relații cu Dumnezeu, primind binecuvântările Sale bogate.

Și, poate o veste mai bună decât aceasta este aceea că, atunci când e vorba de îndurare, de milă, de înțelegere și compasiune, Dumnezeu se îndură nu până la al patrulea neam, ci până la al miilea neam (generație) al celor Îl iubesc și păzesc poruncile Lui. Comparați diferență între „al patrulea neam al celor ce Mă urăsc” cu „al miilea neam al celor ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele”și veți constata că într-adevăr Dumnezeu este DRAGOSTE.

Concluzii

     Dumnezeu ne-a dat cea de-a doua poruncă pentru a ne preveni cu privire la una dintre strategiile Diavolului: aceea de a ne face să nu mai deosebim autenticul de contrafacere. Respectul ce I se cuvine Creatorului nostru cere ca să renunțăm la orice reprezentare antropomorfă a Divinității, aceasta fiind un atentat la adresa sfințeniei, măreției și slavei lui Dumnezeu.

Marea greșeală a oamenilor din toate generațiile și de pe toate continentele este cea subliniată de psalmist: „Iată ce ai făcut, și Eu am tăcut. Ți-ai închipuit că Eu sunt ca tine.” (Psalmul 50, 21 pp). Dumnezeu nostru nu e limitat nici în timp, nici în spațiu, de aceea Porunca a doua ne descoperă natura nematerială a Sa. „Dumnezeu este Duh și cine se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr” (Ioan 4, 24). Închinarea adevărată nu se aduce Creatorului în lumea materială a templelor construite de om, oricât ar fi acestea de impresionante, ci în intimitatea templului sufletului omenesc (1 Corinteni 3, 16; 6, 19‑20). „Fiindcă astfel de închinători dorește Tatăl” (Ioan 4, 23 up)

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) Vezi antologia lui P.Blaj, „Creștinismul părinților noștri”, Ed. „Viață și Sănătate”, București, 1995, care citează din diferiți autori de istorie bisericească (Dl. Dr. C. Chiricescu, Badea Cireseanu, Mircea Eliade etc. ).

(2) Badea Cireseanu, „Tezaurul liturgic”, cu aprobarea Sf. Sinod al BOR, tom 2, București, 1911, pag. 94

(3) Idem, pag. 196

(4) Badea Cireseanu, „Tezaurul liturgic”, cu aprobarea Sf. Sinod al BOR, tom 2, București 1911,

pag. 195

(5) Eusebiu Popovici, „Istoria bisericească universală și statistică bisericească”, vol. 2, Mănăstirea Cernica,1926, pag. 222

(6) http://www.ortho-logia.com/Romanian/Iconoclasm.html

(7) Idem

(8) Stelian Brezeanu, „O istorie a Imperiului Bizantin”, Ed. Albatros, București, 1981, pag. 58‑76