Porunca a noua – Respect față de adevăr

Porunca a noua – Respect față de adevăr

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău!”

Exodul 20, 16

Bagaje fatale

     În dimineața zilei de 20 mai 1927, un tânăr înalt și slab, cu numele de Charles Lindbergh, se suia într-un avion construit de el pentru a încerca ceva ce nu reușise încă nimeni până atunci: traversarea Atlanticului fără oprire. În caz de reușită, îl aștepta un premiu de 25 000 de dolari; în caz de eșec, îl aștepta moartea. Înainte de Lindbergh, mai încercaseră și alții, însă fără niciun rezultat. Patru din temerari muriseră, iar doi erau dați dispăruți.

Problema cu care s-a confruntat tânărul pilot era greutatea avionului: cum să reușească să transporte o cantitate suficientă de combustibil care să-i asigure traversarea oceanului. Lindbergh și-a făcut toate calculele. Orice lucru de prisos din avion a fost înlăturat pentru a face aparatul de zbor cât mai ușor posibil. A îndepărtat cadranele indicatoarelor de benzină; a rupt foile în plus din carnetul de note; a oprit în avion doar hărțile strict necesare; și-a ales o costumație și o încălțăminte cât mai ușoară cu putință; a renunțat la radio, fapt ce i-a permis să alimenteze rezervorul cu încă 40 litri de combustibil în plus; a renunțat la parașută; a refuzat să primească 1000 dolari pentru a transporta o jumătate de kilogram de scrisori ale unui colecționar de timbre. Tânărul pilot știa că acea jumătate de kilogram în plus adăugată la greutatea avionului putea face diferența între eșec și reușită, între moarte și viață.

După 33 h de zbor, Lindbergh a aterizat cu succes aproape de Paris, aclamat de mulțimea care-l aștepta. Acolo unde mulți din predecesorii lui au eșuat, el a reușit. Secretul? A știut să înlăture la timp piedicile și bagajele inutile care stăteau în calea succesului…

Ideea că viața noastră e un zbor, o călătorie de pe un țărm spre celălalt țărm, este atât de des folosită încât a devenit banală. Sună puțin romantic și ne induce o stare de melancolie. Însă oricât am dori să evităm vechile șabloane, trebuie să recunoaștem că, în final, chiar dacă asocierea e nepopulară, noi suntem totuși niște călători prin aceasta viață. O călătorie între data nașterii și cea a morții, o călătorie pe care o începem fără să aducem nimic cu noi și pe care o încheiem fără să luăm nimic cu noi.

În mod paradoxal, deși nu aducem nimic la venirea noastră în această lume și, deși nu luăm nimic la plecare, pe traseu avem mâinile pline de bagaje de tot felul, unii mai multe, alții mai puține. Nu am intenția să enumăr aici și acum mulțimea de bagaje inutile care ne pot împiedica „zborul „. Ar fi prea multe de spus în această privință. Doresc însă să mă refer la un „bagaj” ce ne poate fi fatal în „zborul” nostru spre țărmul celălalt: minciuna în toate formele ei.

Când am afirmat că minciuna este un „bagaj” fatal, am avut în vedere ceea ce spune Biblia în legătură cu acest păcat și în legătură cu cei ce îl săvârșesc. Despre cei 144 000 de oameni răscumpărați, Apocalipsa declară că „în gura lor nu s-a găsit minciună, căci sunt fără vină înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” (Apocalipsa 14,5) De ce oare, dintre toate păcatele posibile, este amintită doar minciuna? Faptul acesta ar trebui să ne dea de gândit!

Pe lista celor nemântuiți, a celor ce vor avea parte de pedeapsa veșnică, mincinoșii ocupă un loc aparte: „Dar cât despre fricoși, necredincioși, scârboși, ucigași, curvari, vrăjitori, închinători la idoli și toți mincinoșii, partea lor este în iazul care arde cu foc și cu pucioasă, adică moartea a doua.” (Apocalipsa 21,8)

Din nou trebuie să observăm că minciuna ocupă un loc aparte între celelalte păcate. Sublinierea „toți mincinoșii” trebuie de asemenea să ne dea de gândit! După ce e făcută o impresionantă descriere a cetății Noului Ierusalim, în care vor locui cei mântuiți din toate generațiile, Biblia ne atrage atenția foarte categoric: „Nimic întinat nu va intra în ea (cetatea Noului Ierusalim n.n.) , nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului.” (Apocalipsa 21, 27) De ce oare, dintre numeroasele păcate pe care le poate face un om, este din nou amintită minciuna? Și acest amănunt ar trebui să ne dea de gândit!

Și, în final, după ce suntem asigurați de revenirea în slavă a Mântuitorului (vezi Apocalipsa 22,13), fericindu-i pe cei ce își pregătesc caractere curate pentru cer (vers.14), ne este zugrăvit un tablou sumbru: „Afară sunt câinii, vrăjitorii, curvarii, închinătorii la idoli și oricine iubește minciuna și trăiește în minciună.” (Apocalipsa 22,15)

Din nou trebuie să observăm că, în lista de păcate care îl pot exclude pe un om din Împărăția lui Dumnezeu, minciuna ocupa un loc aparte. Inspirația biblică insistă asupra acestui „bagaj” care ne poate fi fatal și care poate face diferența dintre viața veșnică și moarte veșnică. În portretul moral făcut de psalmistul David omului care „va locui pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu” (cel mântuit) , există o trăsătură de caracter creionată încă de la început, ceea ce arată importanța ei: „Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu și spune adevărul din inimă.” (Psalmul 15,1‑2)

Înțelegem din toate aceste pasaje biblice (și din multe altele) ca între mântuire, neprihănire și viață veșnică, pe de o parte, și minciună în toate formele ei, pe de altă parte, există o incompatibilitate majoră. Ce este de fapt minciuna? De ce este ea un păcat atât de grav, un „bagaj” atât de greu încât ne poate curma zborul spre cer? Care sunt formele ei de manifestare? Cine are „brevetul de invenție” al minciunii? Cum o privește Dumnezeu? Care sunt remediile? Există speranță de vindecare și pentru cei care trăiesc în minciună? Iată câteva întrebări la care vom încerca să găsim un răspuns acceptabil.

„Tatăl minciunii”

     Ce face ca minciuna să fie un păcat atât de grav înaintea lui Dumnezeu? Poate că niciodată nu am fi înțeles gravitatea acestui păcat dacă Mântuitorul nu ne-ar fi deschis o altă perspectivă asupra lui: „Voi aveți de tata pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaș și nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de cate ori spune o minciună, vorbește din ale lui, căci este mincinos și tatăl minciunii.” (Ioan 8,44)

Duritatea afirmațiilor și franchețea cu care sunt făcute, fără a menaja în niciun fel păcatul, ne ajută să înțelegem că minciuna nu e un păcat minor, un „păcățel” cu care putem cocheta, ne putem distra și apoi ne putem debarasa când dorim. Trăirea în minciună ne face să ne renegăm originea divină și să întoarcem spatele Tatălui nostru ceresc, alegând un alt „tată”- pe cel care este „mincinos și tatăl minciunii”. Poate fi ceva mai grav decât această renegare a originii noastre?

Afirmația lui Iisus, conținând sintagma „tatăl minciunii”, ne trimite înapoi în timp la acel moment în care, în Universul desăvârșit creat de Dumnezeu, a fost rostit primul neadevăr. Între miliardele de ființe inteligente create de Dumnezeu și care înfrumusețau și îmbogățeau Creația Sa, se afla una de o frumusețe și slavă care le întrecea pe ale tuturor celorlalte creaturi. Era Lucifer, „fiul zorilor” (vezi Isaia 14,12), „heruvimul ocrotitor” (vezi Ezechiel 28,14), care stătea în imediata apropiere a tronului ceresc, „pe muntele cel sfânt al lui Dumnezeu”.

Sintagma „heruvim ocrotitor” poate să ne trezească o întrebare firească: ce putea ocroti Lucifer într-un Univers desăvârșit, lipsit de păcat și de pericole? Avea nevoie Dumnezeu de ocrotirea unui înger al Său? Se afla El în vreo primejdie?

Desigur, privind lucrurile din punct de vedere fizic, ar fi absurd să ne gândim la așa ceva. Creatorul, Dumnezeul cel Atotputernic, nu avea nevoie de bodyguarzi. Există însă un gen de ocrotire de care Numele și Renumele lui Dumnezeu aveau nevoie, chiar și într-un Univers desăvârșit. Despre ce este vorba?

Ființele create de Dumnezeu sunt ființe inteligente. Însă oricât de inteligente ar fi, ele sunt limitate în raport cu atotînțelepciunea divină. Din acest motiv, a existat întotdeauna pericolul ca un gând, un plan sau un gest al Creatorului să nu fie înțelese pe deplin de unele dintre creaturile Sale. Oricând puteau apărea semne de întrebare în mintea îngerilor: oare de ce a procedat Dumnezeu în felul acesta?

Aici, în acest domeniu sensibil, intervenea misiunea „heruvimului ocrotitor”. El trebuia să explice ființelor, în mintea cărora se ridicau diferite semne de întrebare, rațiunea pentru care Creatorul a procedat într-un fel sau altul. Făcând lucrul acesta, Lucifer „ocrotea” Numele și Renumele lui Dumnezeu de orice posibile interpretări greșite ale caracterului Său.

Toate au fost perfecte până într-o zi. „Ai fost fără prihană în căile tale din ziua în care ai fost făcut până în ziua în care s-a găsit nelegiuirea în tine… Ți s-a îngâmfat inima în tine din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta…” (Ezechiel 28,15.17)

Lucifer a început să cultive gânduri ascunse: „Tu ziceai în inima ta: Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” (Isaia 14,13‑14)

Dar cum să-și pună în aplicare aceste gânduri ascunse? Era nevoie de o strategie bine pusă la punct pentru a-i câștiga pe îngeri de partea sa. „Părăsindu-și locul din prezența imediată a lui Dumnezeu, Lucifer a început să răspândească spiritul de nemulțumire printre îngeri. Lucrând în taină adâncă și, pentru o vreme, ascunzându-și scopul adevărat sub aparența respectului față de Dumnezeu, a încercat să trezească nemulțumirea față de legile care guvernau ființele cerești, lăsând să se înțeleagă că ele impuneau restricții care nu erau necesare.

     Din moment ce erau sfinți, el susținea că îngerii trebuie să asculte de îndemnul conștiinței lor. Căuta să trezească simpatie pentru el, arătând că Dumnezeu procedase nedrept cu el, dându-I onoarea supremă lui Christos. El pretindea că, aspirând la o putere și la o onoare mai mari, nu urmărea înălțarea de sine, ci căuta să asigure libertate pentru toți locuitorii cerului, că pe calea aceasta ei ar putea ajunge la o stare mai înaltă de existență.” (1)

Așadar, într-un Univers care nu cunoscuse păcatul, apar primele insinuări, primele calomnii, primele neadevăruri izvorâte din inima celei mai strălucite creaturi. Lucifer a devenit „tatăl minciunii” pentru că el a fost prima ființă care a rostit minciuna. Și, pentru a fi pe deplin convinși că sintagma „tatăl minciunii”, rostită de Însuși Mântuitorul, este justificată, să privim încă odată la istoria căderii omului.

Această istorie dramatică, cu toate consecințele pe care le trăim cu toții astăzi nu ar fi existat dacă Lucifer, devenit între timp Satana (Împotrivitorul), nu i-ar fi amăgit printr-o minciună pe primii noștri părinți. Dumnezeu îi avertizase pe Adam și Eva de apariția răului în Univers. Geneza 2,15 ne sugerează acest lucru prin expresia „să o păzească”. Porunca divină era clară: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.” (Geneza 2,16‑17)

Deghizat în șarpe, Satana își începe atacul semănând mai întâi îndoială în inima oamenilor: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din grădină?” (Geneza 3,1 up.) Apoi urmează minciuna sfruntată: „Hotărât că nu veți muri.” (vers.4)

Suntem în fața primei minciuni rostită pe planeta noastră, cea care a declanșat marea tragedie a căderii omului în păcat. O minciună pe care, din nefericire, majoritatea oamenilor o cred încă, atunci când discută, când predică, când scriu sau ascultă despre teoria nemuririi sufletului. Este paradoxal și aproape imposibil de conceput faptul că omul s-a îndoit de cuvântul clar al Creatorului său, dând în schimb crezare unei minciuni sfruntate a lui Satana.

Prima minciună rostită în Eden și-a făcut efectul. Omul a fost amăgit, s-a prăbușit de la starea de neprihănire la cea de păcătoșenie și, odată cu prăbușirea lui, s-a prăbușit și platforma pe care stătuse. În felul acesta, toți oamenii care se nasc pe acest pământ se nasc în prăpastia păcatului, acolo unde Dumnezeul iubirii nu ar fi dorit niciodată să ajungem.

Și când ne gândim că totul a pornit de la o simplă minciună! O minciună rostită însă cu o desăvârșită siguranță și putere de amăgire de către cel care a fost și va rămâne, până la încheierea istoriei păcatului, „tatăl minciunii”.

Minciuna noastră cea de toate zilele

     „Tatăl minciunii” are în mod firesc și niște fii – fii ai minciunii. Afirmația este cât se poate de dură, însă ea decurge în mod logic din cuvintele Mântuitorului: „Voi aveți de tată pe diavolul și vreți să împliniți poftele tatălui vostru” (Ioan 8,44). Aceste cuvinte nu sunt adresate unor păgâni necunoscători ai Legii lui Dumnezeu, ci iudeilor – poporul ales și privilegiat. Este posibil ca tocmai oamenii care au cunoștința deplină a adevărului să ajungă fii ai minciunii?

Privit, vă rog, în jur! Trăim într-o lume care își zice creștină și, cu toate acestea, minciuna poate fi întâlnită pe toate drumurile. Te lovești de ea oriunde te îndrepți. O găsești în presă, în emisiuni TV și radiofonice, o găsești în literatură și în politică, în contabilitate și diplomație… Majoritatea filmelor sunt realizate pe baza unor scenarii fictive, iar manualele școlare, care ar trebui prin definiție să redea doar adevărul, sunt pline de neadevăruri inoculate în mințile fragede ale copiilor.

Minciuna se regăsește în rapoarte oficiale și în statistici, în promisiunile electorale, în revistele de scandal, în bancuri și glume. Șefii îi mint pe subalterni, iar aceștia din urmă își mint superiorii. Părinții îi mint pe copii, iar copiii își mint, la rândul lor, părinții. Soțul își minte soția, iar aceasta își minte soțul. Națiunile se mint unele pe altele atunci când încheie tratate între ele. Evreii îi mint pe palestinieni, iar palestinienii îi mint, la rândul lor, pe evrei.

Se minte prin vorbire, dar se minte la fel de mult și prin trăire. Există minciună în ideologii, dar și în sistemele religioase. Se minte chiar și în cimitire când, pe crucea de la capul defunctului, este gravat: „Aici se odihnește robul Domnului”. Dar așa-zisul „rob al Domnului” a slujit în timpul vieții oricui altcuiva, numai lui Dumnezeu nu.

Se minte în sport, în război sau pace, în afaceri și în sistemele de educație. Găsim minciună pe etichetele produselor de consum, în procesele verbale și în pagini de internet. Minciuna este pretutindeni, împlinind cuvintele Scripturii: „Fiecare jura strâmb și minte.” (Osea 4,2)

Nu e de mirare că, într-o astfel de atmosferă, oamenii ajung să minimalizeze gravitatea minciunii. Ea nu mai e privită ca fiind un păcat grav și o nouă filozofie de viață, în care minciuna apare ca fiind un rău necesar, tinde să ia locul unei moralități sănătoase.

Nu ați auzit spunându-se uneori: „Dacă nu minți în viață, nu supraviețuiești”? O astfel de filozofie de viață nu o poate avea decât un fiu al minciunii. Un fiu al lui Dumnezeu va spune întotdeauna adevărul, chiar dacă acest lucru ar duce la prăbușirea cerului asupra sa. Dacă Christos este „Calea, Adevărul și Viața” (vezi Ioan 14,6), un urmaș al Lui nu poate fi decât un fiu al adevărului.

Nu e ușor să fii comerciant și să le spui cumpărătorilor întotdeauna adevărul cu privire la produsele pe care le vinzi. Nu e ușor să fii medic și să spui pacientului muribund că mai are puțin de trăit și trebuie să se pregătească pentru sfârșit. Nu e ușor să fii predicator și să fii totdeauna sincer față de turma peste care ești pus. Nu e ușor să predici adevărul și numai adevărul de la amvonul bisericii sau în discuțiile personale, știind că adevărul nu e întotdeauna popular.

Nu e ușor să fii copil și să spui părinților notele primite la școală chiar și atunci când ele nu sunt prea bune. Nu e ușor să fii servitor și să rămâi de partea adevărului chiar și atunci când stăpânul te obligă să-l minți pe cel care tocmai bate la ușă întrebând dacă stăpânul e acasă. Nu e ușor să fii secretară și să răspunzi la telefon spunând că patronul e la birou, când el ți-a cerut să le spui tuturor că e plecat.

Nu, nimeni nu susține că e ușor să spui numai adevărul într-o lume care se scaldă în minciună! A fi corect, a spune totdeauna numai adevărul, a ocoli cu orice risc minciuna în toate formele ei, e cât se poate de greu. Dar nu și imposibil! Dumnezeu ne cere să fim oameni ai adevărului. El nu ne cere să facem doar lucruri ușoare. Pe acestea le pot face și copiii. El ne cere să avem curajul să facem și lucruri grele. A spune întotdeauna adevărul și numai adevărul este unul dintre aceste lucruri grele pe care El le cere de la noi. El ne oferă tot ajutorul Său în această privință, iar răsplata va fi pe măsură. De astfel de oameni are nevoie Dumnezeu. De astfel de oameni are nevoie societatea în care trăim.

„Împotriva aproapelui”

     Porunca a nouă condamnă orice fals exprimat sau făptuit cu scopul de a induce în eroare. Minciuna este, în esență, orice mărturie contrară adevărului. Un om poate să-și mintă aproapele, poate minți o colectivitate, poate minți o instituție, poate minți statul, Îl poate minți pe Dumnezeu și se poate minți chiar pe sine însuși. Modalitatea de a minți poate fi diferită. Există, în principal, trei căi prin care omul poate aduce o mărturie contrară adevărului, în funcție de limbajul folosit. El poate minți prin limbajul verbal, prin limbajul tonal (tonul vocii) și prin limbajul corporal (mimică, gesturi, etc.). De asemenea, putem vorbi despre două ipostaze ale minciunii:

1) Minciună prin ascunderea adevărului complet.

Este ceea ce s-a întâmplat cu Adam în momentul în care Creatorul i-a cerut o explicație cu privire la neascultarea lui: „Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat.” (Geneza 3,12) Era răspunsul lui Adam o minciună? Nu era Eva cea care-i dăduse fructul oprit? Desigur. Însă modul în care Adam pune problema ascunde o parte din adevăr, prezentând doar acea parte care ar fi putut să-l disculpe. Ascunderea acelei părți din adevăr care nu ne convine și care ar putea să ne pună într-o postură neplăcută, aducându-ne culpabilizare, este prima ipostază a minciunii.

Desigur, există în viața situații în care tăcerea e de aur. Însuși Mântuitorul a tăcut atunci când I se puneau tot felul de întrebări de către acuzatorii Săi. A nu spune tot ce știi, în anumite situații, nu înseamnă a minți. Dimpotrivă, poate fi o dovadă de iubire și înțelepciune. Păcatul intervine atunci când este ascunsă acea parte din adevăr care ar putea să ne descopere ca vinovați, cu scopul vădit de a-i induce în eroare pe cei din jur.

2) Minciună sfruntată

Este minciuna directă, spusă de cineva care te privește senin în ochi, ca și când ți-ar spune adevărul și numai adevărul. „Cine ești tu, fiule?” – îl întreabă bătrânul Isaac pe cel din fața lui pe care, din cauza slăbirii vederii, nu-l mai putea recunoaște. „Iacov a răspuns tatălui său: „Eu sunt Esau, fiul tău cel mai mare” – îi răspunde acesta cu seninătate (Geneza 27,18‑19) Numai că „Esau” era în realitate Iacov!

Aceasta este a doua ipostază a minciunii. Din nefericire, această „marfa” a „tatălui minciunii” e la mare căutare în lumea noastră. Dacă Creatorul i-a dat omului cuvintele pentru a-și exprima gândurile, astăzi lucrurile sunt întoarse pe dos: omul folosește cuvintele pentru a-și ascunde adevăratele gânduri.

În scurta formulare a Poruncii a noua există o expresie care face ca această porunca să aibă o aplicabilitate specială: „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău”. Această expresie ne atrage atenția asupra unor forme ale minciunii cu caracter aparte și care lovesc direct în reputația și renumele aproapelui. Iată câteva forme de mărturisire strâmbă „împotriva aproapelui” pe care le vizează Porunca a noua:

1) Calomnia

Definiția pe care DEX îl da cuvântului „calomnie” este următoarea: „afirmație mincinoasă și tendențioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputația cuiva: defăimare, clevetire.” (2) Calomnia provoacă unele dintre cele mai dureroase răni sufletești, ale căror cicatrice nu dispar uneori toată viața. Ce poate fi mai dureros decât să te știi curat, având simțăminte curate și motivații sfinte, și totuși cineva să te acuze de lucruri la care nu te-ai gândit niciodată?

Oare cât de mult a trebuit să sufere în sufletul Său neprihănit Iisus când oamenii își băteau joc de El, spunând că e stăpânit de duhuri rele, că lucrează cu Belzebul sau că e un „samaritean îndrăcit”? (vezi Ioan 7,20; 8,48.52; 10,20). El, care se ruga nopți întregi pentru ei! El, care nu făcea nimic fără să aibă aprobarea Tatălui și prezența Duhului Sfânt!

Calomnia își are originea în marea luptă dintre bine și rău care a început în cer și continuă acum pe pământ. Lucifer, pentru a-și aduna susținători ai ideilor sale și pentru a-i întoarce împotriva guvernării divine, a răspândit o mulțime de calomnii la adresa lui Dumnezeu.

     „Satana putea folosi ceea ce Dumnezeu nu putea – lingușirea și amăgirea. El căuta să falsifice cuvintele lui Dumnezeu și reprezenta eronat planul Său de guvernare înaintea îngerilor, susținând că Dumnezeu nu a fost drept atunci când a dat legi și rânduieli locuitorilor cerului; ca atunci când cerea supunere și ascultare de la creaturile Sale, caută numai înălțarea de Sine.” (3)

De atunci, de la acel război din cer, în urma căruia Lucifer a fost aruncat la pământ împreună cu susținătorii săi, spiritul de calomnie a coborât pe pământ. Calomnia a devenit una dintre cele mai otrăvite arme ale „tatălui minciunii”, folosită de el și fiii săi pentru a-i descuraja, a-i răni și a-i dezarma pe cei ce doresc să rămână alături de Domnul lor.

2) Vorbirea de rău

Vorbirea de rău nu este o minciună sfruntată, asemenea calomniei. Pentru ca să-l vorbești de rău pe un semen nu trebuie să spui neadevăruri despre el. E suficient să spui despre el realități negative care vor lovi în reputația lui și care îi vor distorsiona imaginea în fața lumii. Vorbirea de rău se încadrează perfect în spiritul Poruncii a noua, căci ce poate însemna ea decât a mărturisi împotriva aproapelui?

     „Nu vă vorbiți de rău unii pe alții, fraților! Cine vorbește de rău pe un frate sau judecă pe fratele său, vorbește de rău Legea sau judeca Legea. Și dacă judeci Legea, nu ești împlinitor al Legii, ci judecător.” (Iacov 4,11) „Lepădați dar orice răutate, orice vicleșug, orice fel de prefăcătorie, de pizmă și de clevetire.” (1 Petru 2,1)

3) Exagerarea

Dacă în poezie exagerarea este considerată un mijloc artistic de exprimare, în vorbirea curentă ea nu este altceva decât una dintre miile de forme ale minciunii. Pare nevinovată, e greu de depistat și uneori trebuie să mănânci cu cineva un sac de sare ca să realizezi că, de fapt, el exagerează întotdeauna. Dacă e alb, el spune că e gri, iar dacă e gri, el afirmă cu toată convingerea că e negru.

O formă aparte a minciunii prin exagerare o reprezintă lingușirea. Definiția verbului „a linguși” din DEX: „a linguși” = a se pune bine cu cineva prin atitudini și vorbe măgulitoare la adresa lui, prin laude exagerate și ipocrite” (4).

De ce lingușirea este o mărturisire împotriva aproapelui și, în consecință, o călcare a Poruncii a noua? Pentru că ea hrănește partea negativă a ființei umane: firea pământească, egoismul și vanitatea omului. Deși cuvintele lingușitorului sunt dulci pentru urechi, rodul lor este cât se poate de amar. Omul care se hrănește cu lingușirile celor din jur pierde simțul realității, trăind într-o lume ireală, într-un fel de bovarism.

Oare ce poate fi mai primejdios pentru un om decât să fie rupt de realitatea din jurul său?

4) Bârfa

Aparent, vorbirea de rău și bârfa reprezintă unul și același lucru. Există totuși o diferență de fond: în timp ce vorbirea de rău constă în răspândirea de realități negative despre o persoană, bârfa este răspândirea de neadevăruri despre acea persoană. Una dintre poruncile clare și fără posibilitate de interpretare greșită este cea redată în Exod 23,1: „Să nu răspândești zvonuri neadevărate. Să nu te unești cu cel rău ca să faci o mărturisire mincinoasă pentru el!”

Solomon nu-i cruța pe bârfitori, numindu-i „nebuni”: „Cine răspândește bârfelile este un nebun” (Proverbe 10,18). În paranteză fie spus, în concepția biblică nebunia nu este doar o simplă dereglare mintală, ci un întreg complex de dereglări mintale, dar și morale.

Și, în sfârșit, în portretul moral al omului neprihănit care va moșteni Împărăția lui Dumnezeu, psalmistul David creionează o trăsătură de caracter importantă: cel ce umblă în neprihănire „nu clevetește cu limba lui, nu face rău semenului său și nu aruncă ocara asupra aproapelui său. „ (Psalmul 15,3)

Atenție însă! Bârfa este un păcat colectiv în care sunt implicate cel puțin trei categorii de oameni: 1) scornitorii de bârfe, 2) transmițătorii (canalele) și 3) primitorii bârfelor (cei ale căror urechi sunt deschise pentru asemenea subiecte).Niciuna dintre aceste categorii nu are o vină mai mică. Porunca a nouă se adresează tuturor acestora deopotrivă.

Bagajele la control!

     Una dintre amintirile neplăcute pe care le păstrez în memorie este legată de perioada satisfacerii stagiului militar. Periodic, ofițerii ne scoteau în fața cazărmii împreună cu valizele noastre și ne controlau absolut toate obiectele personale pe care le aveam. Tot ce nu corespundea din punct de vedere al regulamentelor militare ne era confiscat. Deși nu ne bucuram deloc să ne știm percheziționați, faptul în sine avea rațiunea sa.

Astăzi, nimeni nu se opune controlului bagajelor într-un aeroport înainte de zbor. Înțelegem cu toții că acest control e legat de rațiuni de securitate a zborului. Înmulțirea actelor teroriste a intensificat necesitatea unor controale cât mai amănunțite, toate având drept scop stoparea răului. De ce nu s-ar întâmpla același lucru și în domeniul spiritual?

Din fericire, pentru binele și armonia întregului Univers acest control exista. Mai mult decât atât, „controlul” de care vorbim nu e subiectiv, căci el e făcut de Cel care cunoaște în toate detaliile fiecare gând, fiecare motivație ascunsă și fiecare intenție nemărturisită a oamenilor.

Apocalipsa lui Ioan, vorbind în ultimele capitole despre Împărăția lui Dumnezeu pregătită celor mântuiți, ne atrage atenția că, pentru a intra pe porțile Noului Ierusalim, trebuie să trecem printr-un control amănunțit al caracterului. Stă scris despre cetatea Noului Ierusalim: „Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care trăiește în spurcăciune și în minciună, ci numai cei scriși în cartea vieții Mielului” (Apocalipsa 21,27)

Înțelegem din acest singur verset că minciuna este un păcat suficient de grav pentru a face că numele unei persoane să fie șters din cartea vieții, pierzându-și, în final, mântuirea. Minciuna este, într-adevăr, un bagaj fatal. Biblia ne oferă suficiente exemple de oameni, unii chiar bărbați ai credinței, care s-au aflat în mare pericol din cauza acestui „bagaj” neacceptat de Dumnezeu.

Avraam a fost pe punctul de a-și pierde familia, de a ieși din hotarele făgăduințelor divine și de a călca legământul încheiat cu Dumnezeu din cauza minciunii (vezi Geneza 12,10‑20 și 20,1‑9). Ironia sorții a făcut ca tocmai Abimelec, un împărat păgân, să-l mustre pentru păcatul minciunii pe cel care avea să devină „părintele credincioșilor”.

Anania și Safira și-au pierdut viața încercând să-i mintă nu doar pe frații lor de credință, ci chiar pe Duhul Sfânt (vezi Faptele Apostolilor 5,1‑11). Timp de două decenii, Iacov a fost nevoit să pribegească departe de casă, printre străini, fără să-și mai revadă vreodată mama. Urmărit de teama față de răzbunarea promisă de Esau, dar și de mustrările propriei conștiințe, Iacov a trebuit să suporte suferințe inimaginabile din cauza unei „simple” minciuni rostită în fața bătrânului său tată (vezi Geneza 27,18‑20).

Și astfel, de-a lungul istoriei omenirii milioane și milioane de oameni și-au pierdut libertatea, averea, reputația, familia și chiar viața din cauza acestui „bagaj” fatal pe care l-au luat cu ei în călătoria lor prin viață. Oare câți oameni își vor pierde în final mântuirea din cauza minciunii?

În cultura noastră secularizată, păcatul minciunii e minimalizat. Se folosesc tot felul de sinonime și diminutive care încearcă să ne determine să privim minciuna, nu ca pe un păcat atât de grav, ci ca pe un „păcățel” aproape nevinovat, uneori chiar simpatic și hazliu. Astăzi se vorbește de „exagerare”,”înflorituri”, „minciunică”, „minciunele”, „gogonate”, „minciuni nevinovate”, „minciuni necesare”, etc. Biblia însă nu coboară standardul moral nici măcar cu o iotă de Lege. Dimpotrivă, ea ne îndeamnă cu toată autoritatea divină pe care o are: „Nu vă mințiți unii pe alții, întrucât v-ați dezbrăcat de omul cel vechi cu faptele lui și v-ați îmbrăcat cu omul cel nou care se înnoiește spre cunoștință după chipul Celui ce l-a făcut.” (Coloseni, 3,9‑10)

„De aceea, lăsați-vă de minciună. Fiecare din voi să spună aproapelui său adevărul, pentru că suntem mădulare unii altora.” (Efeseni 4, 25) Fie că rugăciunea psalmistului David să devină și rugăciunea noastră: „Pune, Doamne, o strajă înaintea gurii mele și păzește ușa buzelor mele. Nu-mi abate inima la lucruri rele, la fapte vinovate împreună cu oamenii care fac răul și să nu mănânc la ospețele lor ” (Psalmul 141,3‑4)

Chiar dacă am fost cândva fii ai „tatălui minciunii”, e posibil și trebuie să devenim fii ai Adevărului. Dacă nu pentru alt motiv, cel puțin pentru ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi, la cruce. Porunca a nouă ne cere să manifestăm respect față de Adevăr.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) E.G. White, Tragedia Veacurilor, Editura „Viață și Sănătate”, București, 2002, pag. 432

(2) http://dexonline.ro/search.php?cuvcalomnie

(3) E. G. White, Tragedia Veacurilor, Editura „Viață și Sănătate”, București, 2002, pag. 434

(4) http://dexonline.ro/search.php?cuvlingusire