Porunca a șasea – Respect față de viață

Porunca a șasea – Respect față de viață

„Să nu ucizi !”

Exod 20, 13

„Dumnezeule, ce-am făcut?”

Acestea sunt primele cuvinte rostite de Robert Lewis, copilot pe bombardierul B‑29 Enola Gay, după lansarea primei bombe atomice asupra Hiroshimei, în 6 august 1945. Văzând în urma avionului ucigaș uriașa ciupercă atomică – scenă care i-a fost dat să o vadă pentru prima oară – copilotul a rămas îngrozit. De abia în acele clipe teribile el a realizat în ce a constat misiunea lor.

„Little Boy” („Băiețașul”) – nume dat de americani primei bombe atomice – era de fapt un ucigaș fără precedent. Doar în Hiroshima au pierit în chinuri groaznice în jur de 140 000 de oameni. După doar trei zile, dezastrul urma să se repete în orașul Nagasaki, în care, cea de-a doua bombă atomică și ultima posedată de americani la acea dată, a lăsat în urmă 80 000 de victime.

     „Dumnezeule, ce-am făcut? – aceasta a fost, de-a lungul istoriei omenirii, expresia de groază a multor suflete care au călcat, voit sau inconștient, cerințele uneia dintre cele mai laconice porunci ale Decalogului: „Să nu ucizi!”

Sunt doar trei cuvinte scurte, și totuși, câtă istorie sângeroasă s-a scris prin ignorarea și călcarea voită a acestei porunci divine!

Pentru ca cineva să cunoască groaza de se număra printre asasini, nu trebuie să arunce bombe atomice ca președintele Truman, nici bombe cu napalm ca Saddam Hussein; nu trebuie să construiască lagăre de exterminare și să legifereze eugenia ca Hitler, nici să ucidă în serie ca Jack Spintecătorul sau Râmaru; nu trebuie să omoare milioane de oameni pe motive politice ca Stalin, în Uniunea Sovietică, sau Pol Pot, în Cambodgia.

Pentru ca cineva să fie un călcător al poruncii a șasea, e suficient ca să se înnegrească la față atunci când se întâlnește pe stradă cu cel pe care nu-l are la inimă, sau să-i spună „prostule” sau „nebunule” unui semen care l-a supărat.

Cu siguranță că fiecare dintre noi am auzit, nu o singură dată, din partea unor oameni care doreau să se îndreptățească în fața altora, afirmația: „Dar eu n-am omorât pe nimeni!”

Dacă am cunoaște spiritul poruncii a șasea, dacă am citi măcar o singură dată comentariul Mântuitorului pe marginea acestei porunci din Decalog (vezi Matei 5, 21‑22), atunci am realiza cu toții cât de deficitari suntem la acest capitol moral, unde ne credeam la adăpost, măgulindu-ne că, cel puțin în această privință, suntem niște copii ascultători.

Un singur cuvânt nepotrivit, spus la timp nepotrivit și pe un ton nepotrivit, este suficient ca să atragă după sine consecințe imprevizibile și iremediabile, făcându-ne să exclamăm, asemenea copilotului american asasin: „Dumnezeule, ce-am făcut?”

Nu ar fi infinit mai bine ca, înainte de a spune sau de a face un lucru care ar putea răni pe cineva, care ar putea distruge o speranță sau ar putea scurta o viață, să-L întrebăm pe Cel Atotștiutor: „Dumnezeule, ce am de făcut?”

Războiul – capodopera Diavolului

     Dintre toate posibilitățile de călcare a poruncii „Să nu ucizi!”, războiul este de departe cea mai înfricoșătoare. Fără să exagerăm în niciun fel, războiul poate fi considerat o capodoperă a diavolului. De ce? Pentru că în acest singur cuvânt, „război”, sunt cuprinse cele mai mari nenorociri care pot lovi nu doar rasa umană, ci chiar întreaga planetă.

Războiul înseamnă mai mult decât moarte; el înseamnă familii îndoliate, copii orfani, femei violate, foamete, sărăcie, lipsă, poluare, oameni mutilați, economii distruse, popoare decimate… Dar, înainte de orice, el înseamnă ură.

Privind cu obiectivitate în istorie, ajungem la concluzia că aceasta nu e altceva decât o cronică a războaielor, cu scurte, mult prea scurte perioade de pace. Chiar și atunci când trăim într-o perioadă de pace, în bazele militare se face auzit zăngănitul armelor, iar cursa înarmărilor este o spirală fără sfârșit.

Dar de ce să ne gândim doar la bombe, tancuri, mitraliere și rachete de croazieră? Azi războiul a coborât pe străzile noastre, în stadioane, în cartierele în care bandele rivale își reglează, la nesfârșit, conturile. Războiul a pătruns în căminurile noastre, ascuns sub faldurile celei de-a șaptea arte. Dacă în timpul regimului comunist eram suprasaturați cu filme de război sovietice, astăzi „meniul” pe care ni-l oferă televiziunile s-a schimbat: produse marca Hollywood, impregnate din abundență cu crime, violență, corupție, sex și război: al omului împotriva omului.

Dar copiii noștri? Sunt ei scutiți de ororile războiului în timpul de pace pe care îl trăim?

S-a calculat că un copil american, care a împlinit vârsta de 15 ani, a fost martorul a peste 15 000 de scene de violență și crimă. Psihologii sunt din ce în ce mai îngrijorați de impactul pe care  îl au „nevinovatele” desene animate și jocurile pe calculator asupra dezvoltării psihicului copilului. Mereu și mereu, emisiunile de știri relatează despre copii care ucid, se sinucid, se bat sau fac tot felul de lucruri violente, doar pentru că au dorit să imite ceea ce au vizionat în desenele animate, în filmele de lung metraj sau în jocurile pe calculator.

Războiul a pătruns și în cea mai delicată și profundă parte a existenței umane: în relațiile conjugale. Violența este la ordinea zilei în multe familii, producând răni ale căror cicatrice nu vor dispărea niciodată.

Mai mult decât atât, războiul a pătruns în cele mai intime resorturi ale ființei umane, omul ajungând să se războiască cu sine însuși și, în final, cu Dumnezeu.

„Să nu ucizi !” Sunt doar trei cuvinte rostite cu autoritate divină care ar fi putut schimba radical și în esență istoria omenirii… Cu o singură condiție: ca omul să asculte de cerințele acestei porunci.

Cum ar arăta o lume fără război? O lume în care cerințele poruncii „Să nu ucizi!” ar fi luate în serios, sub toate aspectele, de către toți oamenii? Nici nu ne putem imagina o astfel de lume. Atât de mult e legată istoria noastră, fie mai veche, fie mai recentă, de ideea de război, încât nici nu putem concepe că ea s-ar fi putut desfășura în lipsa lui. Probabil că și din acest motiv apostolul Pavel, scriind despre lucrurile vieții viitoare, trăită de cei mântuiți pe Noul Pământ, afirmă:

     „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc.” (1 Corinteni 2, 9)

Conținutul poruncii a șasea

     „Să nu ucizi!” Punct și fără comentarii! Prin doar trei cuvinte, porunca a șasea se adresează tuturor posibilităților unei ființe umane de a lua, a scurta, a îngreuna și a sărăci, fie propria viață, fie pe cea a semenilor săi.

În timp ce alte porunci sunt detaliate, porunca a șasea e lapidară. Nu ni se oferă nicio explicație suplimentară, niciun amănunt care să ne ajute să-i înțelegem aplicabilitatea. Dar tocmai lipsa detaliilor face ca aplicabilitatea acestei porunci să fie maximă. Cu cât o lege ne oferă mai multe detalii de interpretare, cu atât aplicabilitatea ei este mai restrânsă.

Poruncă „Să nu ucizi!” conține în sine principiul non-violenței, însă ea este mai mult decât atât. Când oamenii de bună-credință din întreaga lume promovează acest principiu, ei pot da îndemnuri, îi pot sfătui pe semenii lor, le pot sugera diferite căi pașnice de rezolvare a anumitor conflicte, însă ei nu au și autoritatea de a impune acest principiu.

Prin contrast, porunca a șasea este însoțită de autoritatea cea mai înaltă din Univers – aceea a Creatorului tuturor lucrurilor văzute și nevăzute. „Să nu ucizi!” nu este un simplu îndemn, o oarecare poruncă a lui Moise, ci este o porunca scrisă de Însuși Dumnezeu, mai întâi în conștiințele oamenilor, iar apoi pe cele două table de piatră ale Legii Morale.

Porunca izvorăște din Cel care are autoritatea maximă în acest Univers: Însuși Izvorul vieții. De aceea, atentarea la viața unei ființe umane este o crimă împotriva lui Dumnezeu Însuși. Criminalul, oricum s-ar manifesta el, încearcă să se așeze în locul lui Dumnezeu, încearcă să-I răpească autoritatea și prerogativele care-I aparțin doar Lui. Cel pornit să ia viața unui semen se află într-o flagrantă răzvrătire împotriva Creatorului.

     „Dacă varsă cineva sângele omului, și sângele lui să fie vărsat de om, căci Dumnezeu a făcut pe om după chipul Lui.” (Geneza 9, 6)

Ucigașul nu răpește doar dreptul unei ființe omenești de a se bucura de viața primită de la Dumnezeu; el nimicește o lume întreagă, un univers. Când Cain s-a ridicat împotriva vieții fratelui său, el a ucis nu doar un om, ci întreaga lume care s-ar fi desprins din Abel. De aceea, uciderea este un păcat de o gravitate extremă.

Când David, încolțit de armata lui Saul, avea prilejul să scape de urmăritor, ucigându-l, el a spus: ” Dar David a zis lui Abișai: „Nu-l omorî! Căci cine ar putea pune mâna pe unsul Domnului și să rămână nepedepsit?” Și David a zis: „Viu este Domnul că numai Domnul îl poate lovi: fie că-i va veni ziua să moară, fie că se va pogorî într-un câmp de bătaie și va pieri. Să mă ferească Domnul să pun mâna pe unsul Domnului…” (1 Samuel 26, 9‑11)

Referindu-ne la conținutul poruncii, trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale ei:

1) Sensul negativ al poruncii a șasea ne oprește de a lua, a scurta, a deteriora sau a sărăci viața cuiva (fie propria viață, fie cea a semenilor).

2) Sensul pozitiv al aceleași porunci ne îndeamnă să dăm viață, să o îmbogățim și să o lărgim, atât cât ne stă în putere. Nu e suficient să-i lăsăm pe oameni să trăiască. Simpla existență nu e de ajuns.

Dacă avem în vedere doar sensul negativ, probabil că cei mai mulți dintre noi ne vom măguli cu gândul că nu am luat viața nimănui, nu am deteriorat sau sărăcit în vreun fel viața personală sau pe a vreunui semen (chiar și în această privință trebuie să fim obiectivi!). Dacă ne gândim însă că porunca are și un sens pozitiv, că ea ne cere să facem ceva concret pentru prelungirea și îmbogățirea vieții noastre sau a semenilor noștri, atunci înțelegem cât de deficitari suntem în această privință.

Pentru a împlini porunca a șasea în spiritul ei, trebuie să acționăm în așa fel încât viața să prospere, să fie respectată demnitatea umană, să fie ușurată suferința, să luptăm împotriva bigotismului, a sărăciei, discriminării, privațiunilor și a oricăror lucruri care sunt o barieră în calea unei vieți împlinite.

Contrastul dintre cele două sensuri ale poruncii „Să nu ucizi!” a fost subliniat chiar de Mântuitorul: „Hoțul nu vine decât să fure, să junghie și să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug.” (Ioan 10, 10)

Așadar, nu este suficient să nu fii hoț, tâlhar sau ucigaș pentru a nu fi un călcător al poruncii. Dumnezeu ne cere ceva mai mult decât o atitudine pasivă, de neimplicare. Și dacă avem nevoie de un model de ascultare față de cerințele Legii lui Dumnezeu, atunci Domnul Iisus este Modelul desăvârșit în această privință.

Suicidul

     Referindu-ne la obiectul uciderii, cei mai mulți dintre noi ne gândim la o altă persoană decât a noastră. Porunca însă nu specifică acest lucru, fapt pentru care ea se aplică atât în dreptul propriei persoane, cât și în dreptul alteia. Porunca a șasea condamna atât uciderea, cât și sinuciderea.

Suicidul violent este o plagă care se întinde de la un an la altul tot mai mult în societatea în care trăim. Statisticile recente arată că țara cu rata cea mai mare de suicid este Rusia. La fiecare 100 000 de locuitori, 39,4 dintre ei își pun capăt zilelor în fiecare an. Pe locul doi se află Japonia cu o rată a suicidului de 80 pe zi (în 2008 !). Franța se află pe nefericitul loc trei, cu o rată de 18 suicide la o sută de mii de locuitori anual, urmată de SUA, cu o rată de 10,4.

Alte statistici alarmante se referă la adolescenți, la care suicidul a devenit, în unele țări, a doua cauză de moarte. În SUA, la fiecare 80 de minute un tânăr își pune capăt zilelor, iar în fiecare minut are loc o încercare de sinucidere. Studiile sociologice arată că 30% dintre adolescenții americani s-au gândit la sinucidere, 4% dintre ei au încercat să se sinucidă și 60% dintre ei cunosc un prieten care a încercat sau chiar a reușit să se sinucidă.

Statisticile sunt însă incapabile să ne dea o situație cu privire la suicidul lent care stinge încet, dar sigur, milioane de vieți omenești. Un om, fie copil, tânăr, adult sau bătrân, își poate scurta viața printr-o mulțime de obiceiuri nesănătoase: fumat, consumul de alcool, folosirea drogurilor, munca peste măsură, surmenajul, obiceiuri alimentare nesănătoase etc.

După o statistică a medicilor americani, o singură țigară scurtează viața cu 14 minute și 4 secunde. Depășirea greutății corporale, printr-o alimentație nesănătoasă, cu doar 10% crește riscul de moarte cu 13%. O depășire a greutății cu 30% crește riscul de moarte prematură cu 50%. O singură beție distruge între 3000 și 6000 de celule nervoase. O singură ceașcă de cafea băută de mama însărcinată face ca fătul să sufere biciul cofeinei timp de 36 de ore, deși efectele asupra mamei se resimt doar trei ore.

Dumnezeu e preocupat și de calitatea vieții noastre, nu doar de lungimea ei. De aceea, porunca a șasea ne cere cu autoritate să respectăm legile sănătății și ale vieții, atât de bine înserate pe paginile Scripturii.

Tot ceea ce ne scurtează și sărăcește propria viață, în realitate privează întreaga societate de binele pe care am fi putut să-l facem și nu l-am făcut. Iar pentru aceasta suntem direct răspunzători în fața lui Dumnezeu.

„Nu știți ca voi sunteți Templul lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi? Dacă nimicește cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este sfânt și așa sunteți și voi.” (1 Corinteni 3, 16‑17)

Foarte adesea cei care au gândul suicidului (și nu numai ei! ) își motivează faptele condamnate de Cuvântul lui Dumnezeu prin afirmații de genul: „E viața mea și fac ce vreau cu ea!” Este oare adevărat că viața de care ne bucurăm este într-adevăr a noastră și că avem dreptul să facem ce vrem cu ea? Există vreo ființă omenească care să producă măcar o clipă de viață, pentru ca să aibă asemenea pretenții?

Biblia ne atrage foarte solemn atenția că noi nu ne aparținem nouă înșine. Deși Creatorul ne-a înzestrat cu libertate deplină de alegere, suntem răspunzători de fiecare clipă de viață ce ni s-a dat din marele Izvor al vieții care este Dumnezeu. Același apostol Pavel, reluând ideea că noi suntem Templul lui Dumnezeu, face și o altă afirmație fără echivoc:

    „Nu știți că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt care locuiește în voi și pe care L-ați primit de la Dumnezeu? Și că voi nu sunteți ai voștri? Căci ați fost cumpărați cu un preț. Proslăviți dar pe Dumnezeu în trupul și duhul vostru care sunt ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 6, 19‑20)

Porunca a șasea ne cere să trăim astfel încât să fim în cea mai bună stare fizică, intelectuală și spirituală. Aceasta presupune să alegem hrana cea mai potrivită, să avem ore suficiente de odihnă și recreație, să dozăm munca, adică să ducem o viață cumpătată din toate punctele de vedere.

Cât privește dreptul de a pune capăt vieții, acest drept îl are doar Dătătorul ei: „Domnul omoară și învie, El coboară în locuința morților și el scoate de acolo.” (1 Samuel 2, 6)

O problemă delicată care se discută în mediile creștine este aceea dacă suicidul este sau nu comiterea păcatului de neiertat de care vorbește Mântuitorul (vezi Matei 12, 31‑32). Unii comentatori spun că aceasta depinde de doctrina fiecărei biserici. Problema nu trebuie legată însă de doctrina vreunei biserici, ci de ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu.

Din textele amintite mai sus, reies clar două adevăruri:

1) Noi nu ne aparținem nouă înșine. Pe de o parte, am fost creați de Dumnezeu, viața de care ne bucurăm fiind un dar primit de la Sursa vieții. Pe de altă parte, prin Jertfa lui Christos am fost răscumpărați cu un preț infinit: sângele Fiului lui Dumnezeu.

2) Doar Creatorul și Dătătorul vieții are dreptul moral să o ridice.

Dacă ținem cont de aceste adevăruri, păcatul suicidului este unul cât se poate de grav, deoarece îl pune pe făptaș în postura unuia care încearcă să ia locul și prerogativele lui Dumnezeu.

Și mai este încă ceva, care agravează și mai mult vinovăția celui care își curmă viața: un astfel de om moare păcătuind, fără să mai aibă posibilitatea de a regreta fapta sa și, cu atât mai puțin, fără posibilitatea de a îndrepta răul făcut. Mai poate fi vorba de pocăință în cazul unui suicid? Teoretic, cineva care se aruncă de la etajul 10 al unei clădiri se poate pocăi de fapta sa până ajunge la pământ. Practic însă, această posibilitatea nu există. Pocăința presupune un proces de conștiință uneori îndelungat, care cere timp și reflexie din partea sufletului căzut în păcat. Duhul lui Dumnezeu nu dă pocăință între etaje!

Suicidul nu este o crimă doar împotriva propriei vieți, ci și împotriva vieții semenilor. Câți copii nu au parte de o viața amară și lipsită de bucurii, doar pentru ca părintele a ales să abandoneze lupta, părăsind scena vieții cu lașitate?

Porunca a șasea ne cere, în virtutea respectului față de viață pe care o promovează, să facem ceva pentru acei oameni debusolați din jurul nostru care au gândul suicidului. Dacă cineva începe să scrie testamente, fără să se afle la vârsta care cere o asemenea preocupare, trebuie să fie un semnal de alarmă. Acel om are nevoie de ajutor urgent. Dacă cineva amenință cu sinuciderea, trebuie luat în serios și ajutat. Nu trebuie să așteptam alte semne pentru a interveni. Faceți totul azi! Mâine va fi prea târziu.

Domeniul uciderii

1) Uciderea fizică este cel mai evident domeniu pe care îl vizează porunca a șasea. Pentru cei mai mulți oameni, domeniul crimei se reduce doar la cel fizic. Și, deoarece acest lucru se întâmplă relativ rar, oamenii se măgulesc cu gândul că stau bine la capitolul respectului față de viață pe care îl promovează porunca a șasea.

Domeniul uciderii trece însă dincolo de latura fizică. Putem vorbi de ucidere psihologică, socială, spirituală…

2) Uciderea psihologică are drept consecință distrugerea psihicului unei persoane, fie pentru o perioadă limitată, fie pentru tot restul vieții. Un exemplu în acest sens este o proastă educație dată de părinți copiilor lor. Astfel de copii ajung la vârsta maturității complet distruși psihic și emoțional, incapabili să ofere societății ceea ce ar fi putut oferi în condiții normale.

3) Ucidere socială are drept consecință marginalizarea, ostracizarea unei peroane față de mediul în care trăiește. Un exemplu de astfel de ucidere îl reprezintă calomniile și acuzele nedrepte. Cine nu cunoaște gustul amar al unor astfel de metode diabolice de ucidere? Acest gen de ucidere poate frânge definitiv aripile unui suflet sensibil, curmându-i zborul vieții înainte de vreme.

„Haidem să-l ucidem cu vorba” – își propuneau vrăjmașii profetului Ieremia, cu scopul meschin de a-l elimina de pe scena vieții. (Ieremia 18, 18 up. )

4) Uciderea spirituală este forma cea mai puțin evidentă de călcare a poruncii a șasea. Există atât de multe forme de ucidere spirituală încât doar simpla lor enumerare ar fi dificilă. Voi aminti totuși, telegrafic, câteva dintre ele:

a) Mânia, ura și spiritul de răzbunare

Atunci când vorbim despre mânie, ură și spirit de răzbunare de fapt ne aflăm la izvorul uciderii. Acest adevăr nu era suficient de clar pentru contemporanii Domnului Iisus, fapt pentru care El a încercat, în cursul Predicii de pe Munte, să proiecteze porunca a șasea la nivel de cauză.

     „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu ucizi. Oricine va ucide va cădea sub pedeapsa judecății.” Dar Eu vă spun că oricine se mânie pe fratele său va cădea sub pedeapsa judecății; și oricine va zice fratelui său „Prostule!” va cădea sub pedeapsa soborului, iar oricine-i va zice „Nebunule!”, va cădea sub pedeapsa focului gheenei.” (Matei 5, 21‑22)

Exemplul biblic al primei crime (fratricid) comisă de Cain împotriva fratelui său Abel este cât se poate de elocvent în această privință. Văzând că jertfa lui nu a fost bine primită de Dumnezeu, spre deosebire de cea a fratelui său, „Cain s-a mâniat foarte tare și i s-a posomorât fața.” (Geneza 4, 5) Deși Dumnezeu l-a avertizat asupra pericolului de a da curs mâniei prin crimă, „Cain s-a ridicat împotriva fratelui său Abel și l-a omorât.” (Geneza 4, 8)

Înțelegem că mânia, ura și spiritul de răzbunare (în cazul amintit și invidia!) sunt semințe care, semănate pe terenul inimii, pot aduce roadele amare ale uciderii, nu doar a altei persoane, ci chiar a propriei ființe. Este recunoscut în lumea medicală că resentimentele dăunează grav sănătății, reprezentând un bumerang care îl va lovi în final chiar pe cel ce le cultivă. Creșterea tensiunii arteriale cu riscul unui infarct miocardic sau al unei hemoragii cerebrale, ateroscleroza, dereglările psihice și multe altele nu sunt altceva decât lovituri de bumerang asupra celui ce cultivă ura, mânia, invidia și alte sentimente negative.

Există vreo deosebire între mânie și crimă? În esență, ele nu se deosebesc. Dacă nu orice izbucnire de mânie și ură se transformă în ucidere, aceasta se întâmplă deoarece nu este o ocazie prielnică și pentru că intră în funcție teama de consecințe. Dacă ar exista ocazia prielnică și nu ar fi teama de consecințele uciderii (opinia publică, sentințele judecătorești, închisoarea sau, în unele țări, chiar pedeapsa capitală), astăzi ar exista în lume infinit mai mulți criminali decât sunt în prezent.

Mânia, ura și spiritul de răzbunare ne ajută să identificăm crima înainte ca ea să fie comisă și înainte de a fi prea târziu: „Cine închide ochii ca să se dedea la gânduri stricate, cine-și mușcă buzele, a și săvârșit răul” – remarcă înțeleptul Solomon, un fin observator al naturii umane. (Proverbe 16, 30) Iar Ioan, apostolul iubirii, afirma deschis că „oricine urăște pe fratele său este un ucigaș și știți că niciun ucigaș n-are viața veșnică rămânând în el.” (1 Ioan 3, 15)

Aici este necesar să se facă o precizare: există și o mânie nepăcătoasă, o indignare legitimă față de o nedreptate făcută semenilor noștri sau față de profanarea Numelui sfânt al lui Dumnezeu. Însuși Mântuitorul a avut momente de mânie sfântă (vezi Matei 21, 12‑13 – izgonirea vânzătorilor din Templu; Marcu 3, 1‑6 – vindecarea omului cu mâna uscată). Este vorba de o mânie născută din sentimente morale, nu din ură, egoism sau invidie, o mânie născută din dragoste pentru adevăr, dreptate și neprihănire.

Ar fi oare normal ca un creștin să rămână impasibil față de profanarea Numelui lui Dumnezeu sau față de o nedreptate care se face sub proprii săi ochi? Tocmai cel care nu reacționează în astfel de situații este de condamnat pentru lipsă de atitudine și de implicare.

În concluzie, dacă celor din vechime li s-a zis „Să nu ucizi”, astăzi porunca a șasea, înțeleasă în spiritul ei, ar putea fi redată astfel: „Să nu te mânii, să nu urăști, să nu te enervezi pe semenul tău!”

b) Îndemnul la păcătuire

Ca să fii un ucigaș nu trebuie să acționezi trăgaciul unei arme, luând viața unei ființe omenești. Este suficient doar să-l inviți la păcat, știind bine că „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23 pp. ). A invita pe cineva să păcătuiască, despărțindu-l astfel de Dumnezeu, reprezintă un atentat la mântuirea lui, la viața lui spirituală. În vechime, astfel de îndemnuri erau pedepsite cu cea mai mare asprime, ajungându-se la pedeapsa capitală (vezi Deuteronom cap.13).

c) Intenții păcătoase nefinalizate

Chiar dacă cei din jur nu observă aceste intenții, necunoscând gândurile și inima, în cărțile cerului sunt înregistrate toate motivele, gândurile, scopurile, planurile și intențiile inimii omenești. Dumnezeu, în calitatea Sa de Judecător Suprem, îi va judeca pe oameni nu doar după faptele lor, ci și după tendințele lor (vezi Ieremia 32, 19), după puterea lor (vezi Ezechiel 24, 14), după consecințele faptelor lor (vezi Ieremia 32, 19), după influența lor, cu urmările ei îndepărtate:

     „Lucrarea fiecărui om este trecută în revistă înaintea lui Dumnezeu și înregistrată la credincioșie sau necredincioșie. În dreptul fiecărui nume din cărțile cerului, este trecută cu o exactitate teribilă orice cuvânt rău, orice fapta egoistă, orice datorie neîmplinită și orice păcat ascuns, orice prefăcătorie iscusită. Avertizările sau mustrările trimise de cer, dar neglijate, clipele risipite, ocaziile nefolosite, influența exercitată spre bine sau spre rău, cu rezultatele ei îndepărtate, toate sunt înregistrate de îngerul raportor. Legea lui Dumnezeu este măsura prin care vor fi judecate caracterele și viețile oamenilor.” (1)

d) Neglijarea lucrării de a aduce suflete la Christos

În timp ce unii oameni au lumina adevărului, bucurându-se de speranța mântuirii, alții nu au încă această lumină. A trece pe lângă ei, fără nici cel mai mic efort de a le împărtăși și lor din această lumină, faptul este considerat de cer o călcare a poruncii a șasea. Dacă nu putem da viață, vom fi vinovați dacă nu-i vom conduce pe oameni la Izvorul vieții din care noi deja ne-am adăpat.

e) Neglijarea de către părinți de a da o educație religioasă copiilor lor

Această neglijență este și ea cuprinsă în conținutul poruncii „Să nu ucizi”. Copiii lăsați ore în șir în fața televizorului sau a calculatorului, fără nicio preocupare din partea părinților de a le asigura o educație spirituală, de a le deschide perspectiva unei vieți trăită la superlativ, atât pe pământ, cât și în viața viitoare, vor pieri în mare măsură din cauza neglijenței părinților.

În concluzie, uciderea spirituală, indiferent ce forme îmbrăcă, este tot atât de vinovată, dacă nu cumva chiar mai vinovată prin consecințele ei veșnice, decât cea fizică.

Modalități de a ucide

     Fără a intra în amănunte tehnice, care nu reprezintă obiectul acestui studiu, putem totuși sublinia câteva modalități prin care un om poate să se facă vinovat de călcarea poruncii „Să nu ucizi!”

Porunca poate fi călcată în mod direct, prin comiterea uciderii, ca în cazul crimei lui Cain împotriva fratelui său Abel. Ea poate fi însă călcată și prin omiterea de a face un bine, atunci când el poate fi făcut.

     „Deci, cine știe să facă un bine și nu-l face, săvârșește un păcat!” (Iacov 4, 17)

Când exista posibilitatea de a prelungi viața (personală sau a semenului), de a o îmbogăți, de a combate sărăcia, prejudecățile, ignoranța s.a., și totuși acest lucru este neglijat, preferând o atitudine indiferentă, omul se face vinovat de călcarea acestei scurte, dar atât de cuprinzătoare porunci divine.

Iată câteva modalități concrete cu care ne întâlnim zi de zi, prin care cineva se poate face vinovat de călcarea poruncii „Să nu ucizi!”:

– producerea și comercializarea armelor și a oricăror mijloace criminale

– producerea și comercializarea alcoolului, tutunului și drogurilor

– avortul, implicând atât femeia care avortează, cât și personalul medical care îl efectuează

– executarea pedepsei capitale în țări în care există o asemenea legislație

– incompetența medicilor și a personalului medical

– corupția instanțelor judecătorești care trec cu vederea călcările de lege

– serviciul unor avocați care iau apărarea vrăjmașilor legii și ai societății

– promovarea violenței și crimei în literatură, film, teatru, desene animate, emisiuni TV etc.

– traficul de vicii, prostituție, imoralitate

– îmbogățirea pe seama săracilor și în urma dezastrelor și războaielor

– critica distructivă la adresa celor investiți cu autoritate

– conducerea unui autovehicul sub influența alcoolului, mărind șansele unor accidente rutiere grave

– neglijarea educației religioase a copiilor

– neglijarea unei comuniuni adevărate cu Dumnezeu prin studiul Bibliei și rugăciune, fapt ce ne va îndepărta tot mai mult de Sursa vieții.

Lista nu se oprește aici, căci modalitățile de a ucide propria viață sau pe cea a semenului sunt, practic, nelimitate.

Dumnezeu ucide?

     Ca în orice domeniu, și în privința interpretării poruncii a șasea există extreme de nedorit. Luând în considerare acele pasaje biblice care relatează despre împrejurări în care Dumnezeu a luat viața unor oameni sau chiar popoare, unii au tras concluzia greșită că El „ucide”, contrar poruncii Sale de a nu ucide. Aceasta ar însemna că Dumnezeu ne cere ceva ce El nu practică, faptul constituind un atac direct asupra sfințeniei și neprihănirii caracterului Său.

Când folosim în dreptul lui Dumnezeu verbul „a ucide” trebuie să avem în vedere un detaliu important: El este Dătătorul vieții, Izvorul ei și Creatorul tuturor lucrurilor. El creează viața. Spre deosebire de El, noi suntem primitori ai vieții, creaturi dependente de sursa de viață care se găsește în El. Deși suntem creați „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (vezi Geneza 1, 26‑27), noi nu ne aflăm pe aceeași platformă cu El.

În calitate de Creator al vieții, Dumnezeu este Suveran absolut și, prin urmare, are dreptul de a retrage viața unei ființe create de El, atunci când El consideră acest lucru ca fiind necesar. De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că în lumea noastră a pătruns păcatul care, dacă nu ar fi tratat cu maximă severitate, ar duce la prăbușirea în neant a întregului Univers.

De aceea, din rațiuni mult mai înalte decât putem să înțelegem acum, Dumnezeu poate recurge (și o face!) la retragerea vieții unei ființe omenești, fără ca El să se facă vinovat de călcarea propriei porunci. Verbul „a ucide” poate fi pus doar în dreptul omului care, neavând calitatea de creator al vieții, nu are nici dreptul de a scurta, a lua, a sărăci sau a îngreuna viața cuiva sau chiar pe a sa proprie.

Când ultima pagină a istoriei acestei planete răzvrătite se va fi încheiat și când Planul Mântuirii își va fi găsit împlinirea deplină, toți cei mântuiți vor da deplină dreptate lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu omul. Chiar și atunci când El, din rațiuni legate de dreptate și iubire, a fost nevoit, contrar naturii Sale, să retragă viața ființelor omenești care au continuat să rămână lipite de păcat.

     „Ei cântau cântărea lui Moise, robul lui Dumnezeu, și cântărea Mielului și ziceau: „Mari și minunate sunt lucrările Tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale, Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15, 3)

Muște, țânțari și animale dăunătoare…

     În cartea „Întrebări mereu puse” de Werner Gitt, autorul răspunde la o întrebare considerată importantă pentru unii, dar deplasată pentru alții: „Ce a făcut Iisus cu muștele și țânțarii? I-a omorât?” (2)

Porunca biblică „Să nu ucizi!” se referă exclusiv la oameni, nu și la lumea animală. Dacă s-ar fi referit și la lumea animală, nu ar fi existat în Biblie prevederi clare cu privire la deosebirea dintre animalele curate, cu a căror carne omul se poate hrăni, și cele necurate, interzise consumului.

Au existat și există oameni care duc la extrem interpretarea poruncii a șasea. Albert Schweitzer, apărătorul conceptului despre „respectul față de viață”, a dus interpretarea poruncii „Să nu ucizi!” până dincolo de limite, străduindu-se, în timpul cât a slujit în Africa pădurilor ecuatoriale, să nu omoare nicio insectă, oricât ar fi fost de dăunătoare. Francisc de Assisi își stabilea pedepse corporale în cazul în care ar fi călcat vreo insectă din neatenție.

În hinduism, nu este permisă, din principiu, omorârea niciunui animal. Această poziție este argumentată prin faptul că, potrivit doctrinei reîncarnării, un om decedat s-ar putea reincarna într-un animal. Din acest motiv, India are mari probleme cu anumite animale care se înmulțesc necontrolat, fără să existe voința de a reglementa această problemă. Se estimează că numai șobolanii sunt de circa opt ori mai numeroși decât oamenii. Pagubele produse de acești șobolani sunt considerabile.

A afirma despre Iisus că nu a omorât nicio insectă dăunătoare înseamnă a-I atribui o atitudine hindusă, ceea ce nu este cazul. Biblia ne prezintă foarte clar raportul dintre om și lumea animală, atât înainte, cât și după căderea în păcat. Dacă la Creație „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune” (Geneza 1,31), după căderea în păcat Biblia ne spune că „orice făptură își stricase calea pe pământ” (Geneza 6, 12). Așadar, reiese din textul biblic că la început nu existau insecte și alte animale dăunătoare. Ele și-au alterat scopul pentru care au fost create prin căderea în păcat și blestemul venit asupra pământului. În urma transformărilor apărute în lumea animală din cauza căderii în păcat, Biblia începe să facă deosebire între animale curate și necurate, între fiare și vite, iar atunci când vorbește de anumite animale dăunătoare, Biblia le privește ca o pedeapsă divină (lăcustele, muștele, broaștele, omizile, etc. – vezi Exodul 10, 12; Psalmul 78, 45‑46; 105, 30‑34; Ioel 2,25 etc. )

Dacă ținem seama că majoritatea bolilor sunt provocate de virusuri, bacterii și paraziți, atunci vindecările făcute de Mântuitorul au presupus distrugerea acestor mici vietăți dăunătoare. În concluzie, Biblia nu ne transmite niciun indiciu că nimicirea anumitor animale dăunătoare ar fi o călcare a poruncii a șasea. Porunca „Să nu ucizi!” privește exclusiv rasa umană.

„Viață din belșug”

     În 8 iulie 1839, în Richford, NY, se năștea cel de-al doilea copil din cei șase ai familiei Rockefeller: John Davison. (3) La vârsta de 16 ani, adolescentul își ia primul job, ca asistent contabil și după trei luni câștiga primii 50 dolari. În acel moment promite că va da a zecea parte din tot venitul său bisericii.

La 20 de ani, cu puținii bani economisiți, intră în afaceri. După scurt timp, construiește prima sa rafinărie de petrol. Afacerile petroliere cresc de la un an la altul și Rockefeller ajunge primul american miliardar, considerat de unii cel mai bogat om din istorie.

De fapt, aceasta își dorise de tânăr. Două ambiții l-au urmărit din tinerețe: să câștige 100 000 dolari și să trăiască 100 de ani. Iată că prima dorința îi era îndeplinită mai mult decât se așteptase.

La vârsta de 53 ani, John Rockefeller era însă o epavă: nu mai avea păr, dinții i se clătinau, iar ca hrana nu mai putea consuma decât pișcoturi muiate în lapte. Medicii îl pregăteau sufletește de moarte, fiind siguri că nu va trece de vârsta de 54 ani.

Muribundul Rockefeller se trezește însă în ceasul al 12‑lea. Renunță complet la tutun și alcool pentru tot restul vieții, intră în pensie și – stupoare! – trăiește încă 40 de ani. Îmbătrânitul înainte de vreme reînvie. Pielea își recapătă culoarea, bucuria de a trăi este din nou prezenta. Dar marele magnat nu mai trăiește ca înainte, ci, până în 1937, anul morții, Rockefeller se dedică filantropiei. O mare parte din uriașa sa avere o folosește pentru înființarea și susținerea unor fundații care vor încuraja cercetarea științifică, educația și medicina. Descoperirea penicilinei este doar una dintre realizările medicinii datorate sprijinului său financiar.

Dacă în prima parte a vieții Rockefeller a cunoscut ce înseamnă gustul amar al sinuciderii prin aprinderea lumânării la ambele capete, în cea de-a doua parte, el a trăit adevărata viață: acea viață îmbelșugată, dedicată binelui celor din jur.

Dumnezeu dorește să trăim, dar dorește în același timp să-i lăsăm și să-i ajutăm și pe semenii noștri să trăiască. Mai mult decât atât, El dorește să trăim o viață îmbelșugată, împlinită, fericită, plină de realizări și satisfacții. Viața, așa cum este în planul Creatorului, nu înseamnă doar perpetuarea speciei și a existenței. Ea înseamnă infinit mai mult.

„Eu am venit ca oile să aibă viață” – ne asigură Domnul – „și să o aibă din belșug” (Ioan 10,10)

Dacă dorim să fim ascultători nu doar în litera, ci și în spiritul acestei porunci, atunci trebuie să găsim sensul vieții primite de la Creatorul nostru. Trebuie să o îmbogățim și să o punem în slujba binelui și fericirii semenilor noștri. Trebuie să înțelegem și să trăim mai mult sensul pozitiv al poruncii decât pe cel negativ, devenind, din niște oameni pasivi și indiferenți față de nevoile celor din jur, niște oameni profund implicați în ridicarea calității vieții noastre și a semenilor noștri.

În viața viitoare, porunca „Să nu ucizi!” nu-și va mai avea rostul. Nimănui nu-i va mai trece prin gând să experimenteze groaza de a fi un ucigaș. Nimeni nu va mai rosti cuvintele pline de groază: „Dumnezeule, ce-am făcut?”

Celor mântuiți li se va da o nouă poruncă: „Trăiți de acum! Trăiți din belșug! Viața veșnică vă stă înainte.”

Dumnezeu va răsplăti din plin pe cei care respectă viața, făcându-i să se bucure de VIAȚĂ.

Lori Balogh

 

 

Referințe:

(1) Ellen G. White, „Tragedia Veacurilor”, Ed. Viață și Sănătate, București, 2002, pag. 420

(2) Werner Gitt, „Întrebări mereu puse”, CLV, 1993, pag. 118

(3) http://en.wikipedia.org/wiki/John_D._Rockefeller