Porunca a treia – Respect față de Numele lui Dumnezeu

Porunca a treia – Respect față de Numele lui Dumnezeu

„Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui!”

Exod 20, 7

De la blasfemie la reverență

     În culegerea de meditații spirituale „Drumul spre culmi”, Richard Wurmbrand relatează experiența dramatică pe care a trăit-o actorul Alexander Rubinstein, pe când era ateu.

La premiera piesei de teatru „Christos în blană”, sala teatrului din Ierusalim era arhiplină. Rubinstein urma să joace rolul principal – cel al lui Christos. Pe scenă totul era o bătaie de joc: o cruce din sticle goale de vin și bere, câteva călugărițe ce jucau cărți, câțiva preoți grași ce rosteau blasfemii în locul liturghiei, în timp ce pretutindeni erau aruncate sticle de băutură…

Rubinstein a apărut pe scena având în mână un Nou Testament. Trebuia să citească două versete din Predica de pe Munte, după care urma să arunce cartea cu dezgust și să strige: „Dați-mi blana și pălăria! Prefer să duc o viață de proletar.”

S-a întâmplat însă ceva neașteptat: actorul nu s-a oprit doar la cele două versete indicate de dramaturg, ci a citit mai departe, până la sfârșitul predicii. Suflerul îi făcea în zadar semne să se oprească. Rubinstein, parcă fermecat de ceea ce citea, nu s-a oprit decât la sfârșit. Când a ajuns la ultimele cuvinte ale lui Iisus, actorul și-a făcut semnul crucii, spunând: „Doamne, adu-ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!” Apoi a părăsit scena, fără să mai fie văzut niciodată pe scena din acea zi… (1)

Iată un caz cu un final fericit! Un om care se trezește în ceasul al 12‑lea, schimbându-și atitudinea defăimătoare la adresa lui Dumnezeu într-una de reverență… Este vorba, în esență, despre schimbarea tipului de relație cu Dumnezeu. Referindu-ne la tipurile de relații existente, ele pot fi încadrate, în mare, în trei categorii: 1) relația de sus în jos, 2) relația de la egal la egal și 3) relația de jos în sus.

Dacă Porunca a treia are un merit deosebit, atunci acesta constă în faptul că ea stabilește de la început tipul de relație care trebuie să existe în mod natural între noi și Dumnezeu – relația de jos în sus. Nu o relație de sus în jos – aceea în care noi Îl tratăm pe Dumnezeu ca pe un subaltern care trebuie să se supună voinței noastre, care e obligat să ne asculte dorințele și rugăciunile noastre; nici o relație de la egal la egal, în care El, în calitate de Tată, e privit uneori cu prea multă familiaritate de către copiii Săi; ci o relație de jos în sus – acea relație de reverență, de respect pe care o creatură trebuie să o aibă față de Creatorul său și pe care un copil trebuie să o manifeste față de părintele său.

Dacă Poruncă a treia ne cere să avem o astfel de relație cu Creatorul și Tatăl nostru ceresc, aceasta nu se întâmplă pentru că Dumnezeu ar simți o satisfacție deosebită în a ne umili pe noi, ci pentru că noi înșine avem nevoie de o astfel de atitudine reverențioasă, pentru a ne păstra o judecată sănătoasă și a rămâne în limitele naturii cu care am fost înzestrați de Creator.

Din nefericire, lumea din care facem și noi parte (inclusiv lumea creștină!), Îl tratează pe Dumnezeu fie de la egal la egal, considerând că, dacă Mântuitorul ne-a învățat că Dumnezeu e Tatăl nostru, ne putem permite un exces de familiaritate în relația cu El (acest lucru se întâmplă mai ales în bisericile neoprotestante), fie Îl tratează pe Creator de sus în jos, încercând, prin diferite practici, să-L manipuleze, dacă se poate, după propriile interese.

Nu odată ne este dat să vedem cum slujitori ai bisericii sunt chemați să sfințească tot felul de lucruri și activități umane care nu au nimic de-a face cu Numele, caracterul și planurile lui Dumnezeu (de ex. sfințirea unei echipe de fotbal înaintea unui campionat mondial). Este de-a dreptul dezgustătoare rugăciunea capelanului care a fost chemat să se roage pentru ocrotirea piloților ce urmau să arunce primele bombe atomice („Little boy”) deasupra orașelor Hiroșima și Nagasaki, pe data de 6 august 1945. O rugăciune în care a fost invocat Numele lui Dumnezeu, s-a cerut intervenția Lui, ocrotirea Lui, ajutorul Lui… Pentru ce? Pentru ca 400 000 de oameni nevinovați să-și găsească sfârșitul în chinuri groaznice!

Porunca a treia ne cheamă de la blasfemie, oricum s-ar manifesta aceasta (în atitudine, cuvinte sau fapte), la reverență, la respect față de tot ce e legat de Numele sfânt al lui Dumnezeu.

Numele și renumele lui Dumnezeu

     O primă întrebare pe care o ridică textul Poruncii a treia este următoarea: de ce Numele? Oare un om nu-L poate huli pe Dumnezeu și fără să-I rostească Numele? Ce importanță are Numele Lui în viața noastră?

Pentru cultura în care trăim, numele unei persoane nu semnifică prea mult. El ajută la identificarea unei persoane și atât. Dacă pe un om îl cheamă Ion, Maria, Vasile, Ileana etc., numele acestea nu ne comunică nimic deosebit despre persoana care poartă numele respectiv.

Nu la fel stăteau lucrurile în cultura orientală, în care au trăit personajele pe care le găsim pe paginile Bibliei. Numele date diferitelor personaje biblice erau legate, fie de o experiență deosebită din viață (ex. numele Moise înseamnă „scos” – aluzie la minunea salvării și supraviețuirii lui), fie de o dorință a părinților pentru copilul lor (ex. numele Baruch înseamnă „binecuvântare”, Sara înseamnă „prințesă”), fie era o manifestare a crezului părinților (ex. numele Isaia înseamnă „Dumnezeu salvează”, Ilie înseamnă „Domnul este Dumnezeul meu”), fie că acest nume reflectă caracterul celui ce îl purta (ex. numele Iacov înseamnă „cel ce apucă de călcâi”).

Referindu-ne la Dumnezeu, El ni se descoperă în Cuvântul Său sub mai multe Nume, fiecare descriind o anumită trăsătură de caracter, o anumită latură a naturii Sale. Un Dumnezeu infinit nu poate fi cuprins în semantica unui singur nume din vocabularul atât de sărăcăcios al omului. Acesta este motivul pentru care, pe paginile Bibliei, Îl întâlnim pe Dumnezeu sub diferite nume:

– Elohim – „Creatorul tuturor lucrurilor” (vezi Geneza 1,1)

– El Elion – „Dumnezeul Cel Prea Înalt” (vezi Geneza 14,20; Psalmul 91,1)

– El Roi – „Dumnezeu care mă vede” (vezi Geneza 16,13‑14)

– El Shaddai – „Dumnezeu Cel Atotputernic” (vezi Geneza 17,1‑3; Exodul 6,3)

– Adonai – „Domnul, Stăpânul” (vezi Geneza 15,2)

– Yahveh – „Eu sunt Cel ce sunt” (este cel mai folosit Nume în Vechiul Testament: apare de 6823 de ori. Prima dată apare în Geneza 2,4 alături de Elohim).

– Yahveh – Iire – „Dumnezeu va purta de grijă” (vezi Geneza 22,14)

– Yahveh – Rafa – „Domnul care te vindecă” (vezi Geneza 15,26)

– Yahveh – Savaot – „Domnul oștirilor” (numai în cartea lui Zaharia acest Nume apare de 52 de ori, iar în cartea lui Ieremia – de 83 de ori)

– Yahveh – Shalom – „Domnul este pacea” (vezi Judecători 6,22‑24)

– Yahveh – Raah – „Domnul este Păstorul meu” (vezi Isaia 53,6; Ioan 10,27; Psalmul 23)

– Yahveh – Tidchenu – „Domnul, Neprihănirea noastră” (vezi Ieremia 23,6)

– Yahveh – Shama – „Domnul este aici” (vezi Ezechiel 48,35)

– Yahveh -Mecodishem – „Domnul, Cel ce te sfințește” (vezi Exodul 31,13‑18) (2)

Prin întruparea Sa, prin tot ceea ce a predicat și a făcut între oameni, Mântuitorul S-a descoperit omenirii sub toate aceste Nume. Din nefericire, oamenii, cu puține excepții, nu L-au recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu în Persoana lui Iisus. Ei nu au vrut să creadă că Iisus este Yahveh-Shama („Dumnezeu este aici”) și că El a coborât chiar între ei în trup omenesc. Nu L-au recunoscut ca fiind Adonai („Domnul, Stăpânul”); n-au vrut să știe că El este Yahveh-Iire („Cel ce poartă de grijă”); nu L-au acceptat ca Yahveh – Raah („Pastorul”), nici ca Yahveh – Nisi („Domnul este steagul meu”).

În Ghetsemani, oamenii n-au vrut să știe că El este Yahveh – Savaot („Domnul oștirilor”) și că ar fi putut chema în ajutor legiuni de îngeri. Oamenii n-au vrut să știe toate acestea și au ales să-L răstignească. Nici măcar atunci, când trupul Sau atârna pe cruce pentru mântuirea întregii omeniri, ei n-au înțeles că se aflau în fața lui Yahveh – Rafa („Domnul care vindecă”). Nu L-au vrut pe Yahveh – Shalom („Prințul păcii”), nici pe Yahveh – Mecodishem („Cel ce sfințește”), de aceea poporul ales și-a pierdut misiunea, chemarea și binecuvântarea. Lumina cunoașterii lui Dumnezeu a fost luată de la ei și a fost încredințată altora – Bisericii creștine.

Dacă am făcut această prezentare telegrafică (poate prea teologică pentru unii!) a Numelor lui Dumnezeu, aceasta s-a întâmplat cu scopul de a înțelege că Numele lui Dumnezeu nu reprezintă doar o sumă de vocale și consoane, fără nicio semnificație deosebită, așa cum se întâmplă în cele mai multe cazuri cu noi, oamenii. Numele lui Dumnezeu cuprind diferite trăsături ale caracterului Său, diferite atribute ale naturii Sale divine, precum și diferite lucrări pe care El le face în favoarea omului păcătos.

Atunci când cineva „ia în deșert” Numele lui Dumnezeu, el nu defăimează un simplu nume, o simplă înșiruire de vocale și consoane, ci tot ceea ce este Dumnezeu în caracter, tot ceea ce cuprinde natura Sa divină și tot ceea ce a făcut El pentru mântuirea noastră. Or, lucrul acesta nu este deloc de neglijat!

Când Moise a cerut să vadă slava lui Dumnezeu, Acesta „S-a coborât într-un nor, a stătut acolo lângă el și a rostit Numele Domnului. Și Domnul a trecut pe dinaintea lui și a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie, care Își tine dragostea până în mii de neamuri de oameni, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat, și pedepsește fărădelegea părinților în copii și în copiii copiilor lor până la al treilea și al patrulea neam.” (Exodul 34,5‑7)

Acestea sunt adevăratele semnificații ale Numelor lui Dumnezeu. Așa se explică gestul de reverență pe care marele savant erudit Isaac Newton îl avea ori de câte ori auzea în preajma sa rostindu-se Numele lui Dumnezeu: își ridica pălăria cu cel mai mare respect, oriunde s-ar fi aflat.

Dacă serafimii – ființe cerești care zboară cu viteza gândului și care excelează în slavă și putere – își acoperă fața cu aripile lor atunci când rostesc Numele sfânt al lui Dumnezeu, de ce oare noi, biete ființe păcătoase, niște fire de praf din acest Univers, arătam mai puțin respect față de Numele Lui? Dacă suntem candidați ai Împărăției cerurilor, acolo unde Numele lui Dumnezeu e rostit cu cea mai mare reverență, atunci trebuie să învățăm încă de acum această prețioasă lecție.

Blasfemia de fiecare zi

     Generația noastră este pe cale să piardă una dintre cele mai nobile moșteniri ale umanității: respectul față de sacru. Pericolul zilelor noastre este acela de a nu mai face diferența între sacru și secular, între ceea ce este sfânt și ceea ce nu este.

Respectul față de anumite valori este o trăsătură a umanității. Animalele nu cunosc ceea ce este respectul, de aceea, omul care a pierdut această calitate umană coboară la nivelul lumii animale. Porunca a treia are meritul de a ne învăța din nou respectul față de Dumnezeu și față de tot ceea ce este legat de Numele Său.

Această porunca nu condamnă doar hula, blestemele și înjurăturile – cazuri evidente de lipsă de respect sfânt. Expresia „a lua în deșert „ înseamnă „a nesocoti”, „a lua în van”, „fără rost” Numele lui Dumnezeu. Porunca a treia vizează viața de zi cu zi a omului, cuprinzând în primul rând vorbirea, dar și viața practică: gesturi, fapte, atitudini, obiceiuri.

Fără să ne dăm seama, uneori, putem călca porunca a treia în zeci și sute de moduri posibile. Este vorba de blasfemia de fiecare zi, aceea din conversațiile, uneori nostime, în care suntem angrenați, dar și aceea din faptele pe care le facem fără să ne dăm seama că ele aduc dezonoare Numelui lui Dumnezeu. Iată câteva exemple concrete prin care un om se poate face vinovat de călcarea Poruncii a treia:

1) Folosirea unor expresii ca „Cel de sus”, „Cel de la etaj”, „Șeful din cer” etc., în locul Numelui lui Dumnezeu. Expresiile acestea par nostime, condimentând limbajul nostru de zi cu zi, însă când ele sunt folosite în dreptul Numelui sfânt al lui Dumnezeu, ele devin de-a dreptul triviale.

Când serafimii – ființe cerești pline de slavă și putere – își acoperă fața când rostesc Numele sfânt al lui Dumnezeu, cum poate omul păcătos și lipsit de slavă să rostească cu atâta ușurătate și neglijență acest Nume? (vezi Isaia 6,1‑3)

2) Folosirea cuvântului „zău”. La origine, cuvântul provine din prescurtarea unui jurământ: „pe Dumnezeul meu!”, din care a rămas doar o singură silabă: „zeu”, devenită, în timp, „zău”. Folosirea acestui cuvânt contravine învățăturii Mântuitorului care ne-a poruncit să nu jurăm nici pe cer, căci este scaunul de domnie al lui Dumnezeu, nici pe pământ, căci el este așternutul picioarelor Lui. „Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da: nu, nu” Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” (Matei 5,34‑37).

Mai mult decât atât, Domnul ne avertizează că „în ziua judecății oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit” (Matei 12,36). Ideea de bază pe care Iisus dorește să o înțelegem din aceste avertismente este aceea că viața unui creștin, în general, și vorbirea lui, în special, trebuie să aibă o asemenea calitate și să se bucure de o asemenea autoritate încât să nu fie nevoie de „proptelele” unor jurăminte.

Când un om al lui Dumnezeu spune „da”, acel „da” să nu însemne și „nu”. „Mai presus de toate, frații mei, să nu va jurați nici pe cer, nici pe pământ, nici cu vreun altfel de jurământ. Ci „da” al vostru să fie „da”, și „nu” al vostru să fie  „nu”, ca să nu cădeți sub judecată.” (Iacov 5,12)

3) Folosirea, în limbajul obișnuit, a unor expresii ca: „Dumnezeule!”, „ce Dumnezeu!” sau „pentru Numele lui Dumnezeu!”, fără să fim în dialog cu El în rugăciune.

4) Repetarea excesivă a Numelui lui Dumnezeu în rugăciune. În lumea păgână, repetarea numelui zeului este o formă de manipulare a zeității. Această practică însă nu are nimic de-a face cu creștinismul. „Când va rugați, să nu bolborosiți aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați. Să nu va asemănați cu ei, căci Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință mai înainte ca să cereți voi”. (Matei 6,7‑8)

5) Lipsa de respect în biserică prin râsete, șoapte, glume, anecdote, aluzii grosolane sau priviri cu înțeles. Din nefericire, biserica a devenit pentru unii creștini un club, o sală obișnuită de adunare publică, un loc de întâlnire socială. Dacă dorim ca Mântuitorul să vină în mijlocul bisericii Sale fără bici, atunci trebuie să acordăm respectul cuvenit locului în care este chemat Numele sfânt al lui Dumnezeu.

6) Porunca a treia poate fi călcată și prin gestul de a ne servi de Numele lui Dumnezeu pentru a ne satisface vanitatea personală. Când omul își atribuie gloria și lauda ce I se cuvin doar lui Dumnezeu, fără să-și dea seama de cele mai multe ori, el ia în deșert Numele Lui.

7) Lipsa de respect față de „ziua Domnului” – Sabatul zilei a șaptea -, față de Cuvântul Său – Biblia -, precum și față de slujitorii lui Dumnezeu din biserica Sa.

8) Călcarea cuvântului dat, neglijarea de a împlini o promisiune făcută, călcarea unui legământ făcut înaintea lui Dumnezeu. Ieremia 34,8- 22 relatează un moment din istoria poporului evreu în care acesta a călcat o promisiune făcută înaintea lui Dumnezeu: de a-i elibera pe toți robii evrei. Călcarea legământului făcut înaintea Domnului este considerată de către cer o „pângărire” a Numelui Său: „Dar pe urmă v-ați luat vorba înapoi și Mi-ați pângărit Numele, luând iarăși înapoi fiecare pe robii și roabele pe care-i sloboziserăți…” (Ieremia 34,16)

Călcarea legământului căsătoriei este un caz particular al situației deja prezentate (vezi Maleahi 2,13‑16). Ceea ce este de reținut este faptul că, în Biblie, călcarea unui cuvânt dat este privită ca fiind un păcat atât de grav încât el se află pe lista păcatelor ce îi vor exclude pe unii oameni din societatea sfântă a cerului. (vezi Psalmul 15,1.4 up. )

9) Călcarea oricărei alte porunci din Decalog reprezintă, în același timp, și o călcare a Poruncii a treia. Principiul interacțiunii între poruncile Decalogului este enunțat clar de apostolul Iacov: „Căci cine păzește toată Legea și greșește într-o singură poruncă, se face vinovat de toate.” (Iacov 2,10)

O exemplificare a acestui principiu o găsim într-o scurtă rugăciune relatată în Cartea Proverbelor: „… Nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie. Ca nu cumva, în belșug, să mă lepăd de Tine și să zic: „Cine este Domnul? „Sau ca nu cumva, în sărăcie, să fur și să iau în deșert Numele Dumnezeului meu.” (Proverbe 30,8‑9)

Acest aspect ne ajută să înțelegem că Porunca a treia nu are de-a face doar cu vorbirea, ci cu întreaga viață a omului: gândire, intenții, vorbire, fapte și obiceiuri.

10) Jurământul fals (sperjurul) „Să nu jurați strâmb pe Numele Meu, căci ai necinsti astfel Numele Dumnezeului tău. Eu sunt Domnul.” (Leviticul 19, 12)

Exemplele pot continua, căci nu există aspect al vieții noastre în care să nu existe posibilitatea de a-L dezonora, într-un fel sau altul, pe Dumnezeu.

Furtul de identitate

     Poate că cel mai grav aspect al călcării Poruncii a treia îl reprezintă ceea ce azi numim, în limbaj modern, furtul de identitate.

În societatea modernă, furtul de identitate este un fenomen obișnuit. Nu ne miră să auzim că o persoană s-a folosit de numele, identitatea, influența, documentele și autoritatea altei persoane în propriul interes, fără să aibă dreptul acesta. Nimeni nu s-ar simți bine să afle că numele lui, documentele sale, influența sa și tot ce aparține de viața lui privată au fost folosite de altcineva, în propriul interes, fără să aibă acordul său.

Porunca a treia ne avertizează să fim atenți cum folosim Numele lui Dumnezeu – semnul identității Sale. Când un om devine creștin, el ia asupra lui Numele lui Christos și, ca o consecință, tot ce va spune și va face din acel moment, va fi spus și va fi făcut în Numele lui Dumnezeu. Când un om, deși poartă Numele lui Christos asupra sa (deci a împrumutat identitatea Mântuitorului!), totuși nu trăiește viața Lui, acest fapt reprezintă o călcare a Poruncii a treia. Înțelegem de aici că Porunca a treia nu se referă doar la vorbire, ci la întreaga viață a omului, în toată complexitatea ei.

Din nefericire, istoria, mai veche sau mai recentă, este plină de fapte abominabile făcute de „creștini” sau instituții care s-au declarat „creștine”. Lucrul acesta a fost profetizat de Însuși Mântuitorul: „… Va veni vremea când, oricine vă va ucide, să creadă că aduce o slujbă lui Dumnezeu. Se vor purta astfel cu voi pentru că n-au cunoscut nici pe Tatăl, nici pe Mine.” (Ioan 16,2‑3)

Iată doar câteva dintre nenumăratele exemple în acest sens:

1) În anul 387 d.Ch., Ioan Crisostomul, unul dintre părinții bisericești timpurii, spunea: „De la uciderea lui Dumnezeu, evreii au fost predați în mâinile demonilor… Ei sunt buni numai pentru a fi măcelăriți… Comportamentul lor, de o indecență grosolană, nu este mai bun decât al porcilor și boilor… Sinagoga este un bordel, o peșteră de tâlhari, o vizuină de animale feroce…” (3)

Acest „părinte al bisericii creștine” susține ca atunci când creștinii îi omoară pe evrei, nu creștinii sunt vinovați, ci evreii, deoarece creștinii acționează „după voința lui Dumnezeu.”

În 388 d.Ch., Ambrozie, episcop al Milanului, a ordonat arderea unei sinagogi „așa încât să nu existe loc unde Christos să fie respins.” După părerea lui, sinagoga a fost distrusă „prin judecata lui Dumnezeu.” (4)

2) În 1523, Martin Luther scria un articol intitulat „Iisus S-a născut evreu”, în care îi condamna deosebit de violent pe catolici pentru atitudinea lor față de evrei. Între altele, el scria: „Ei (catolicii) s-au purtat cu evreii ca și cum ar fi fost câini, nu ființe umane. Ei n-au făcut nimic pentru evrei, ci i-au blestemat și au pus mâna pe avuțiile lor…” (5)

Contrar atitudinii catolicilor, Luther recomandă tratarea evreilor cu blândețe și înțelegere, cu scopul de a-i câștiga la credința creștină. Poziția lui Luther însă nu a durat prea mult. În 1542, el a scris un pamflet deosebit de dur, intitulat „Împotriva evreilor și a minciunilor lor”, în care cerea creștinilor să ia opt măsuri dure împotriva lor: arderea tuturor sinagogilor, interzicerea de a călători, distrugerea așezărilor evreiești, confiscarea proprietăților și cărților evreiești, interzicerea rabinilor de a învăța, forțarea lor de a face muncă fizică, expulzarea lor din teritoriile în care locuiau creștini. (6)

3) Între anii 1209‑1229, papa Inocențiu al 3‑lea a ordonat o cruciadă împotriva katharilor din Franța, considerați eretici deosebit de periculoși. La 22 iulie 1209, cruciații au ocupat localitatea Beziers. Neștiindu-se care dintre locuitori erau catolici și care erau kathari, s-a dat ordinul: „Să fie toți omorâți! Dumnezeu îi cunoaște pe aleșii Săi.”

Au fost măcelăriți, cu acea ocazie, 20 000 de oameni nevinovați, după care cruciații s-au îndreptat spre orașul Carcassonne. Acesta a capitulat, locuitorii s-au refugiat în păduri, însă 500 dintre ei au rămas în oraș: bătrâni, bolnavi și copii. Cruciații au spânzurat 400 dintre ei, iar pe ceilalți 100 i-au silit să părăsească orașul goi, complet despuiați, îmbrăcați „doar cu păcatele lor”.

La Conciliul de la Toulouse din 1229, măsurile de pedepsire a ereticilor s-au înăsprit. Celor care ar fi oferit adăpost acestora li s-ar fi confiscat averea, putând fi chiar pedepsiți cu moartea. (7)

4) În anul 1547, în orașul Geneva, în care Calvin dorea să întroneze domnia Lui Iisus Christos, un liber-cugetător pe nume Gruet a fost acuzat de scrierea unui afiș lipit pe amvonul bisericii Sf. Petru. Afișul conținea afirmații dure la adresa lui Calvin și a susținătorilor reformei elvețiene. Fără a se găsi dovezi că el a scris afișul, bănuit doar pe baza unor afirmații anterioare, Gruet a fost interogat de judecători în mai multe rânduri, sub tortură.

Calvin însuși s-a interesat de mersul procesului. Nemaiputând să suporte tortura repetată, Gruet a recunoscut că el este autorul afișului. Cu toate acestea, ședințele de tortură au continuat… În cele din urmă, la 25 iulie, Gruet a fost condamnat la moarte. A fost decapitat, iar capul i-a fost țintuit la stâlpul infamiei. Și toate acestea, sub pretinsa „domnie” a lui Iisus Christos… (8)

5) Cazul teologului, medicului, astrologului și alchimistului Michel Servet, căzut și el victimă a intoleranței religioase a calviniștilor din Geneva, este și mai elocvent. În 1531, Sevet a publicat lucrarea sa teologică „De Trinitatis erroribus”, în care ataca doctrina trinitariană. Descoperind această lucrare, teologii reformați de la Geneva s-au dezlănțuit în invective la adresa lui Șervet.

Acesta însă se găsea în Franța catolică, lucrând ca medic particular al arhiepiscopului de Vienne. Arestat de inchizitorul din Vienne și interogat, Michel Șervet a negat a fi autorul. În cele din urmă, probabil chiar cu ajutorul autorităților din Vienne, Servet a reușit să evadeze. Ajuns în Geneva, nu se știe din ce motive, Servet a fost din nou arestat, de data aceasta de autoritățile protestante. Începe lungul interogatoriu în decursul căruia, din lipsă de probe, protestanții din Geneva cer sprijinul tribunalului ecleziastic din Vienne, Franța, cu scopul de a le furniza probe la dosar.

Catolicii nu ezită să trimită aceste probe, iar pe 27 octombrie, sentința este pronunțată: condamnare la moarte ca eretic, schismatic și hulitor al Sfintei Treimi. Cu cărțile eretice agățate în jurul gâtului și cu o coroană de pucioasă pe cap, Michel Servet, medicul care a descoperit circulația sanguină în corpul omenesc, a fost ars pe rug. Cazul lui Servet este unic în felul său, căci el a presupus o colaborare strânsă între catolici și protestanți în ideea eliminării ereziilor. Și toate acestea, din nou, sub pretinsa domnie a lui Christos… (9)

6) Pe data de 11 iulie 1995, trupele paramilitare ale sârbilor bosniaci au preluat controlul asupra enclavei musulmane din Srebrenița. Au fost uciși atunci 8000 de musulmani civili bosniaci, faptul fiind considerat cel mai mare genocid după încheierea celui de-al doilea război mondial. Oricât s-ar discuta pe tema interminabilelor conflicte din Balcani, în esență este vorba de un conflict cu substrat religios. În cazul masacrului de la Srebrenița, cei „harnici” în exterminarea adversarilor au fost, din nefericire, „creștinii”, cei care au luat asupra lor Numele lui Christos.

Ce să mai spunem de bombele pe care „frații creștini” le-au trimis în Vietnam, Afganistan, Irak, Serbia, Ucraina, etc. în diferite momente ale istoriei mai recente? Numai ziua judecății finale va scoate la lumină câtă dezonoare a fost adusă Numelui sfânt al lui Dumnezeu pe această cale…

Nu te juca cu focul!

     Ce se poate întâmpla dacă un copil se joacă cu focul pe nisipul de pe țărmul mării? Nimic deosebit. În cel mai rău caz, dacă nu e atent, el își poate provoca câteva arsuri. Ce se poate întâmpla însă dacă același copil se joacă cu focul într-un depozit de carburanți? O adevărată tragedie, cu consecințe imprevizibile. Cele două situații nu suferă comparație.

Iată și o a treia situație, care nici ea nu suferă comparație cu primele două: Biblia ne învață că „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (vezi Evrei 12,29). Ce se poate întâmpla dacă un om se „joacă” cu acest „foc mistuitor”, în condițiile în care Universul întreg este angajat pe viață și pe moarte în marele conflict între bine și rău, între Dumnezeu și Diavol? Consecințele pot fi cu adevărat dramatice și cu efecte veșnice.

Iată câteva exemple de oameni, unii din ei persoane publice și vedete, care s-au jucat cu „focul” și au suportat consecințele:

1) S-a întâmplat în anul 2005, în localitatea Campinas, Brazilia. Un grup de prieteni beți au luat în drum o altă prietenă. Mama fetei a însoțit-o până la mașină și, îngrijorată de starea în care se aflau prietenii ei, i-a spus, ținând-o de mână pe fiica ei ce se așezase deja în mașină: „Fiica mea, mergi cu Dumnezeu și fie ca El să te apere.” Răspunsul fetei a fost: „Poate doar dacă El (Dumnezeu) merge în portbagaj, pentru că aici, înăuntru… e deja plin.”

Peste câteva ore a sosit vestea ca tinerii au fost implicați într-un accident mortal. Toți au murit, mașina era de nerecunoscut și nu se mai putea spune nici măcar ce marcă de mașină fusese. Însă, în mod surprinzător, portbagajul era intact. Poliția a declarat că nu vedea în ce mod a putut rămâne intact portbagajul. Spre surprinderea lor, în portbagaj, au găsit un carton cu ouă, iar ouăle erau toate întregi!

2) Vestitul membru al formației Beatles, John Lennon, într-un interviu acordat unei reviste americane, a declarat: „Creștinătatea va lua sfârșit, va dispărea. Nu este nevoie să-mi susțin această idee. Sunt sigur. Nu am ce spune despre Iisus, însă cei ce-L urmau erau oameni prea simpli. Astăzi noi suntem mai cunoscuți decât El” (1966). După numai câțiva ani, John Lennon a fost împușcat de șase ori…

3) Candidatul la funcția de președinte al Braziliei, Tancredo Neves, a declarat în timpul campaniei prezidențiale că dacă ar obține 500 000 de voturi, nici Dumnezeu nu l-ar putea îndepărta de la președinție. El a reușit să obțină voturile, însă cu o zi înainte de a deveni președinte, s-a îmbolnăvit și a murit…

4) Compozitorul, poetul și cântărețul bisexual Cazuza, în timpul unui spectacol în Canecio (Rio de Janeiro), în timp ce își fuma țigara, a pufăit fumul în sus, spunând: „Doamne, asta e pentru tine”. Cazuza a murit la doar 32 de ani, în chinuri groaznice, pricinuite de un cancer pulmonar…

5) Constructorul Titanicului, întrebat despre cât de sigur este vasul, a răspuns pe un ton ironic: „Nici chiar Dumnezeu nu-l poate scufunda.” Ceea ce s-a întâmplat cu Titanicul în noaptea dintre 14 și 15 aprilie 1912, știm cu toții…

6) Vestită actriță Marlyn Monroe, vizitată de Billy Graham, care a încercat să-i vorbească despre Dumnezeu și mântuire, i-a replicat acestuia: „N-am nevoie de Iisus al tău!” După doar o săptămână, actrița a fost găsită moartă în apartamentul ei…

7) Bon Scott, fostul vocalist al formației de muzică rock AC/DC, spunea într-un cântec din 1979: „Nu mă opriți! Mă îndrept pe drumul meu, pe drumul care duce în infern.” Pe data de 19 februarie 1980, Bon Scott a fost găsit mort, înecat în propria vomă…

8) Christine Hewitt, ziaristă și redactor de emisiuni de divertisment în Jamaica, a declarat că Biblia este cea mai proastă carte scrisă vreodată. În iunie 2006, a fost găsită arsă în propria mașină…

9) În iarna anului 1908, în localitatea Messina din Sicilia, Italia, au fost publicate în ziarul local, „Il Teleffonno” mai multe pamflete în care Numele lui Dumnezeu era luat în batjocură. Pe 25 decembrie, la sfârșitul unui astfel de articol blasfemator, autorul Îl provoca pe Dumnezeu: „Dacă ești, fă-te cunoscut printr-un cutremur!” Timp de trei zile, ziarul a circulat printre cei aproximativ 100 000 de locuitori ai Messinei. Pe 28 decembrie, Messina era zdrobită de un cutremur devastator de 7,5 grade pe scara Richter. 75 000 de oameni au murit în acel teribil cutremur… (10)

Lista poate continua… Ceea ce s-a amintit din trista istorie umană a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu este însă suficient ca să dăm deplină dreptate Cuvântului lui Dumnezeu care ne avertizează cu toată seriozitatea și dragostea: „Nu vă înșelați: Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit. Ceea ce seamănă omul, aceea va și secera.” (Galateni 6, 7)

Concluzii

     Renumitul poet persan din secolul al 12‑lea, Saadi, spunea: „Mă tem de Dumnezeu și, după El, mă tem de cei ce nu se tem de El.”

Respectul evreilor față de Numele lui Dumnezeu i-a făcut să se abțină de la rostirea cu voce tare a acestuia. Când scriau Numele Lui, ei evitau vocalele în mod intenționat, din reverență față de Persoana Sa. Unii consideră prea exagerată această atitudine. Ceea ce este însă sigur, este faptul că generația noastră a căzut într-o altă extremă: o familiaritate dusă până la pierderea respectului sfânt față de Cel care, deși ne este descoperit ca fiind Tatăl nostru ceresc, blând și iubitor până la sacrificiul suprem, rămâne totuși un Dumnezeu transcendent, sfânt și înfricoșat, atotputernic și omniprezent, drept, infinit și neprihănit.

Biblia ne spune că „în nimeni altul nu este mântuire și nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți.” (Faptele Apostolilor 4,12). Se ridică o întrebare firească: dacă acest singur Nume, prin care putem fi mântuiți, este desconsiderat, luat în deșert, calomniat, defăimat și neglijat, atunci care nume din lumea această ne-ar mai putea mântui?

Niciunul! De aceea, „să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău…”

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) Richard Wurmabrand, „Drumul spre culmi”, vol. 1, meditația nr.42

(2) Kay Arthur, „Numele lui Dumnezeu”, curs de studii biblice „Învățătură peste învățătură”, P.O.Box 182218 Chattanooga, TN, 37422, USA

(3) Conform http://www.acsib.com/proces.pdf

(4) Idem

(5) Idem

(6) Conform http://www.pro-saeculum.ro/arhiva/48/48% 20art31.pdf și http://www.acsib.com/proces.pdf

(7) http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi% C5% A3ie

(8) Georges Blond, „Furioșii Domnului”, Ed. Politică, București, 1976, pag. 154‑155

(9) Idem, pag. 156‑15

(10) Vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Cutremur