Porunca a zecea – Respect față de sine
„Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău!”
Exodul 20,17
Regina Decalogului
Finalul Decalogului ne surprinde. Urmărind șirul poruncilor de pe a doua tablă a Legii morale – cele care se referă la relațiile interumane – ne-am fi așteptat ca ultima poruncă să se refere tot la un păcat exterior, vizibil, asemenea celorlalte. Înțelepciunea divină a hotărât însă altceva…
Imaginați-vă că cineva v-ar cere să îi demonstrați că Decalogul e de origine divină, nu omenească. Ce i-ați răspunde? Probabil că ați deschide Biblia la cartea Exodul și ați citi textele care relatează despre momentul solemn al dării Legii pe Sinai, subliniind acele pasaje care afirmă că poruncile au fost rostite de Însuși Dumnezeu, apoi au fost scrise cu degetul Său pe cele două table de piatră. Toate bune până aici! Dar dacă omul nu crede în Biblie? Dacă e un ateu sau un liber-cugetător pentru care argumentul Scripturii nu are valoare?
Răspunsul la această întrebare e mai simplu decât ne-am fi așteptat. Argumentul originii divine a Decalogului se află chiar în textul Legii morale. Mai exact, dovada că Decalogul e de origine divină constă chiar în existența Poruncii a zecea.
În niciunul dintre codurile de legi care au existat vreodată pe pământ nu se regăsește această porunca cu totul deosebită de toate celelalte. Prin ce anume această poruncă e deosebită de restul poruncilor? Pentru că ea se referă la o zonă a existenței umane care scapă controlului nostru. Singurul care poate pătrunde în inima, gândurile, intențiile și trăirile sufletești ale omului e Dumnezeu (vezi Psalmul 139,1‑4; 23‑24).
Ați auzit de vreo instanță omenească care să-l condamne pe om doar pentru că a poftit ceva în inima lui? Legile omenești pedepsesc doar faptele reprobabile. Ele nu pot pătrunde în inima omului și nu pot identifica intențiile lui. Un om poate urî, poate fi depravat în inima sa, poate invidia… dar dacă ura, imoralitatea și invidia din inima lui nu se traduc în fapte exterioare, vizibile, legile omenești nu-l pot condamna. Un astfel de om scapă „basma curată” la o eventuală cercetare a lui în lumina legilor omenești. Uneori, ca o ironie a sorții, un astfel de om poate fi considerat de societate ca fiind un om deosebit de respectabil.
Raportat la legile omenești, un om poate fi socotit un bun cetățean, chiar un exemplu de moralitate. Față de Legea lui Dumnezeu însă, același om poate apărea un mare păcătos. Dacă instanțele omenești nu pot condamna ceea ce aparține de domeniul gândurilor, simțămintelor și trăirilor sufletești ale omului, totuși Dumnezeu poate face lucrul acesta. El este Stăpân și peste acest domeniu. Din acest punct de vedere, existența Poruncii a zecea în Decalog este o dovadă că Legea morală e de origine divină, nu omenească.
Porunca a zecea ocupă un loc aparte între poruncile Decalogului. Ea nu are de-a face cu fapte vizibile, exterioare, ci cu dorințe lăuntrice, imperceptibile pentru cei din jur. Lecția pe care ne-o oferă aceasta a zecea poruncă este cât se poate de importantă: păcatul înseamnă mai mult decât o faptă reprobabilă. Păcatul e o stare de spirit, e o atitudine interioară care doar uneori se materializează în fapte exterioare, vizibile. Dorințele ascunse ale omului nu trebuie să se transforme în fapte pentru a fi păcătoase. Chiar ele însele, dacă sunt nesfinte, sunt păcate.
Porunca a zecea, în esența ei, ne vorbește despre spiritualitatea Legii. Atunci când Mântuitorul a explicat Porunca a șaptea în cadrul Predicii de pe Munte, El nu a adus un principiu nou, ci doar l-a subliniat pe cel existent deja în Lege. „Ați auzit că s-a zis celor din vechime: „Să nu preacurvești!” Dar Eu vă spun că oricine se uită la o femeie ca să o poftească, a și preacurvit cu ea în inima lui” (Matei 5,27‑28).
Dacă nu ar fi existat această a zecea poruncă, probabil că mulți dintre noi, oglindindu-ne viața în lumina Decalogului, am considera, asemenea tânărului bogat că „toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinerețea mea” (vezi Matei 19,20).
Nu v-ați întâlnit adesea cu mentalitatea aceasta: „Eu n-am furat de la nimeni, n-am omorât pe nimeni, n-am luat nevasta nimănui…?” Dacă nu ar fi existat această a zecea poruncă, mulți ne-am fi simțit îndreptățiți să considerăm că suntem dintre cei mai buni oameni și că merităm mântuirea, Dumnezeu fiind obligat să ne ducă în Împărăția Sa.
Porunca a zecea „complică” așteptările noastre. La fel cum ea a „complicat ” și așteptările lui Pavel. Pe când era un fariseu conștiincios, Pavel credea că ținuse Legea și că merita aprobarea divină. Când a înțeles ce este pofta (vezi Romani 7,7), el a trebuit să descopere cât era de păcătos și cât de mult avea nevoie de harul lui Dumnezeu. „O, nenorocitul de mine!” – exclamă el – „Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7,24)
Dacă pofta e rădăcina tuturor relelor care se întâmplă pe pământ, dacă pofta e mama viciului, a corupției, a lăcomiei de orice fel, a setei de putere, a imoralității, a invidiei, a crimei și a tuturor relelor moderne, atunci putem spune fără să greșim că Porunca a zecea este, într-adevăr, regina poruncilor Decalogului.
O istorie a poftei
Spre sfârșitul vieții, după ce a văzut și trăit multe, înțeleptul împărat Solomon face o observație profundă asupra vieții și a istoriei: „Am văzut că orice muncă și orice iscusință la lucru își are temeiul numai în pizma unuia asupra altuia.” (Eclesiastul 4,4).
Cele mai strălucitoare realizări ale omenirii sunt, din nefericire, mânjite de motivații greșite, păcătoase. Dacă am putea da la o parte perdeaua care separa faptele și realizările vizibile de motivațiile care stau în spatele lor, am rămânea surprinși de cât de mult adevăr se găsește în afirmația înțeleptului Solomon.
De fapt, istoria lumii e construită pe scheletul istoriei poftei. Lărgind ideea, am putea spune că întreaga istorie a păcatului, de la apariția lui în Univers până astăzi, are la bază pofta cea rea, condamnată atât de clar de Porunca a zecea.
Când Lucifer își zicea în inima lui, pe vremea când păcatul nu apăruse încă și când el ocupa un loc privilegiat chiar lângă tronul lui Dumnezeu: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu, voi ședea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei, mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14,13‑14), pofta a fost motivația ascunsă a inimii, care l-a împins să provoace revolta unei părți importante a îngerilor lui Dumnezeu.
Când Eva, la sugestia șarpelui din Eden, a privit la pomul oprit și „a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit să deschidă cuiva mintea”, tot pofta a îndemnat-o să calce porunca clară a lui Dumnezeu, luând din fructul oprit.
Când urmașii credincioși ai lui Adam, veniți pe lume pe linia genealogică a lui Set, „au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate și-au luat de neveste pe acelea pe care le-au ales” (Geneza 6,2) , tot pofta a fost cea care a alterat caracterul oamenilor, făcând ca întreaga planetă să suporte consecințele.
Când Acan a oprit din prada de război ceea ce Dumnezeu spusese clar că trebuia distrus, din nou pofta a fost cea care l-a împins la neascultare. El însuși recunoaște acest lucru atunci când este descoperit: „Am văzut în pradă o manta frumoasă de Sinear, două sute de sicli de argint și o placă de aur în greutate de 50 sicli: le-am poftit și le-am luat…” (Iosua 7,21).
Când David, plimbându-se într-o după-amiază liniștită pe terasele palatului regal, a zărit o femeie scăldându-se, pofta l-a împins să ia femeia altui bărbat. Fapta sa a adus în propria viața o serie întreagă de drame pe care nu le-ar fi trăit dacă ar fi rămas mereu fidel Legii lui Dumnezeu.
Când Ghehazi i-a cerut lui Naaman o răsplată pentru vindecarea lui de teribila boală a leprei, tot pofta a fost cea care a dominat peste rațiune. (vezi 2 Împărați cap. 5). Urmarea? Lepra lui Naaman s-a lipit de el până la sfârșitul vieții. În toate aceste cazuri și în multe altele care nu au fost amintite, pofta căreia i s-a dat curs a fost urmată de dezastru.
Dar oare în lumea modernă lucrurile sunt altfel decât în lumea biblică? Câte războaie nu se nasc ca urmare a poftei unora după teritoriile sau resursele naturale ale altora? Câte furturi, violuri, adultere, crime, fapte de corupție, falsuri și multe alte nelegiuiri nu se nasc din pofta rea a unor oameni a căror rațiune se lasă dominată de patimi?
Cazinourile din Las Vegas, bordelurile din marile orașe ale lumii, emisiunile TV de divertisment și o mulțime de alte lucruri există în lume numai din cauza poftei care se cere hrănită. Există o întreagă industrie a plăcerii, cu cifre de faceri amețitoare. Există o întreagă industrie de publicitate, care își găsește rațiunea doar în poftă. Reclamele, care vor să ne convingă de faptul că nu putem fi fericiți dacă nu cumpărăm imediat un anumit produs, nu ar avea niciun rost dacă ele nu ar găsi în ființa umană terenul prielnic al poftei. Momeala nu ar servi cu nimic în cârligul undiței dacă nu ar exista pofta peștelui pentru această momeală.
Câtă dreptate are apostolul Iacov când scrie în epistola sa: „Fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuși și momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naștere păcatului și păcatul, odată făptuit, aduce moartea.” (Iacov 1,14‑15)!
Oare cum ar fi arătat istoria lumii noastre, chiar așa decăzută cum este, dacă nu ar fi existat pofta? Oare cum ar arăta lumea de azi și care ar fi relațiile dintre oameni? Credeți că ar mai exista topul celor mai bogați oameni ai lumii? S-ar mai confecționa lenjerii intime brodate cu diamante în valoare de milioane de euro? S-ar mai cheltui milioane de dolari pentru spectacolul inaugurării unui hotel de lux din Dubai? Ar mai exista tarife hoteliere pentru o singură noapte în valoarea unei limuzine? Ar mai exista Guiness Book? S-ar mai fabrica automobile de lux cu caroseria aurită și cu pietre prețioase pe schimbătorul de viteze? Mai marii lumii și-ar mai dota băile cu instalații sanitare din aur? Ar mai exista atâția obezi, alcoolici, drogați, desfrânați dacă nu ar exista pofta cea rea?
Lumea ar fi atât de schimbată încât ne-ar fi imposibil să o recunoaștem. De fapt, nici nu suntem capabili să ne imaginăm o astfel de lume liberă de tirania poftelor de tot felul. Da, istoria păcatului, în care e inclusă și istoria lumii noastre, este în esența ei o istorie a poftei. Biblia ne asigură însă că această istorie nu are niciun viitor. Dumnezeu a hotărât, pentru binele și stabilitatea veșnică a întregului Univers, ca viitorul să aparțină doar dreptății, neprihănirii, dragostei și oricăror valori adevărate.
„Tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții nu este de la Tatăl, ci din lume. Și lumea și pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.” (1 Ioan 2,16‑17)
Poftă bună, poftă rea
Dacă ar fi să actualizăm Porunca a zecea, ea ar putea suna în felul următor: „Să nu poftești vila vecinului tău, nici limuzina lui, nici afacerea lui prosperă, nici influența lui politică, nici reputația lui, niciun alt lucru de succes din viața lui.”
Adesea suntem în dilemă atunci când vedem la cei din jur un obiect, o realizare sau un succes pe care și noi îl dorim. Este oare păcat să-ți dorești o mașină la fel de bună ca a vecinului de peste drum? E păcat, văzând realizările colegului de muncă, să dorești să atingi și tu măcar unele dintre acestea? E păcat, văzând un copil mușcând dintr-un măr zemos, să poftești să mănânci și tu un măr la fel de atrăgător?
E necesară o precizare în acest punct al discuției noastre: Porunca a zecea nu ridică un proces împotriva poftei în general. Dacă ea condamnă ceva, atunci acel ceva este dictatura poftei, nu pofta în sine. Exista o prejudecată larg răspândită și anume că religia înseamnă mortificarea, negarea poftei, iar omul e dator să lupte permanent împotriva oricăror plăceri. De aici s-a născut asceza sub toate formele ei.
Biblia ne prezintă însă o cu totul altă perspectivă asupra plăcerii. Încă de pe primele ei pagini, facem cunoștință cu Edenul, un loc inimaginabil de frumos, care era astfel conceput de Creator încât să producă plăcere tuturor simțurilor omului. Geneza 2,9 ne spune că „Dumnezeu a făcut să răsară din pământ tot felul de pomi plăcuți la vedere și buni la mâncare…” Apoi, după ce omul a fost așezat în acel loc paradisiac, Dumnezeu i-a poruncit: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit.” (Geneza 2,16‑17).
Înțeleptul Solomon afirmă despre Dumnezeul nostru că „orice lucru El îl face frumos la vremea lui” (Eclesiastul 3,11), invitându-ne să ne bucurăm de lucrurile create de El, să ne desfătam și să avem plăcere de ele. Dacă Creatorul ar interzice plăcerea în toate formele ei, atunci El nu ne-ar fi dat ochi ca să se desfete cu frumusețile Creației, nu ne-ar fi creat papile gustative cu care să savurăm aroma unui fruct, nu ne-ar fi lăsat auzul sensibil la frumusețea și armonia unei melodii plăcute…
Plăcerea de a privi un peisaj frumos, pofta de a gusta o hrană sănătoasă, dorința de a avea un obiect necesar etc. nu sunt condamnate de Porunca a zecea. Creatorul Însuși ne-a înfrumusețat și îmbogățit viața cu plăceri nevinovate, cu dorințe curate și cu pofte nepăcătoase.
Cum ar fi să ne așezăm la masă și niciodată să nu avem poftă de mâncare, orice s-ar afla în fața noastră? Cum ar fi viața dacă, privind un tablou sau un peisaj de munte, să nu avem nicio plăcere să-l privim? Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am mai dori nimic în viață? Nu-i așa că viața ar fi infinit mai săracă și monotonă dacă nu ar exista plăcerea, dorința și pofta?
Porunca a zecea nu condamna plăcerea, ci dictatura ei. În general, orice lucru bun și legitim, dacă iese din matca lui, din limitele normalului, poate deveni distrugător. La fel stau lucrurile și cu pofta: dacă iese din matca ei legitimă și morală, pofta devine păcătoasa.
Poate că cea mai comună poftă a omului este cea legată de hrană. Pofta de mâncare este legitimă și sănătoasă, absența ei fiind considerată a fi un simptom de boală. Însă atunci când pofta de mâncare întrece anumite limite cantitative, sau are ca obiect alimente nesănătoase sau chiar interzise de Cuvântul lui Dumnezeu, ea devine păcătoasă și capătă un caracter distructiv. În acest caz, pofta devine lăcomie și ajunge sub incidența Legii morale. După care criterii ne putem da seama dacă o poftă (dorință, plăcere) este bună sau rea?
1) Raportarea față de noțiunile de bine și rău
Orice poftă (dorință, plăcere) trebuie trecută prin sita criteriilor morale. Este ea în acord cu acestea? Atunci pofta e legitimă. În caz contrar, ea e condamnată de Lege. A pofti să mănânci un măr nu e păcat. Dar a pofti să mănânci un măr pe care l-ai furat de pe taraba unui comerciant neatent este păcat. A dori să ai o mașină la fel de bună ca a vecinului tău nu e păcat. Dar a-ți procura banii necesari cumpărării ei prin mijloace necinstite devine păcat.
Aceeași poftă (dorință, plăcere), în contexte diferite, poate fi nevinovată, dar poate fi și păcătoasă. În viață întâlnim nenumărate situații în care o poftă firească, legitimă, normală, este pervertită, devenind o poftă rea, păcătoasă și distrugătoare.
2) Raportarea față de voința omului
În planul Creației divine, în universul interior al ființei umane, trebuia să existe o anumită ierarhie. Pe tron trebuia să se afle rațiunea. Ea trebuia să controleze nivelul afectului și pe cel al fizicului. Atâta vreme cât rațiunea s-a aflat pe tronul ei de regină, totul a fost bine. Orice dorință și orice aspirație era trecută prin filtrul rațiunii și totul era armonios și moral.
Păcatul a schimbat însă rolurile. Rațiunea a fost detronată în favoarea inimii. În omul păcătos nu mai conduce rațiunea, ci sentimentele, inima. Este cunoscută replica lui Samson la argumentul rațional al părinților lui, care îl sfătuiau să nu-și ia o soție dintre filistence: „Ia-mi-o, căci îmi place!” (Judecători 14,3 up.). Toate argumentele părinților, toate principiile morale învățate și toate sfaturile primite nu au fost suficiente pentru a-l abate pe Samson de la calea dorințelor lui. În cazul său, pofta (plăcerea, dorința) se afla deasupra rațiunii, supunându-l pe om unei dictaturi crunte.
Vorbind despre această „dictatură” a poftei, Blaise Pascal afirma: „Între viciu și virtute e doar o diferență de raportare: tot ce te stăpânește este viciu și tot ce stăpânești este virtute.”
Curățarea izvoarelor
Porunca a zecea are în vizorul ei cauza primară a păcatului – o cauză de cele mai multe ori ascunsă, invizibilă în exterior, imperceptibilă pentru simțurile omului, dar nu și pentru Dumnezeu. De fapt, prin această porunca din finalul Decalogului, Dumnezeu Își propune să curețe izvoarele vieții. Grija Creatorului pentru ca izvoarele vieții noastre să fie curate se observă din tot cuprinsul Scripturii. Înțelegând acest ideal divin, înțeleptul Solomon încearcă să-l exprime printr-un îndemn simplu, dar consistent: „Păzește-ți inima mai mult decât orice, căci din ea ies izvoarele vieții!” (Proverbe 4,23)
Cum arată portretul moral al unui om ale cărui izvoare ale vieții au fost curățite? Biblia ne oferă suficiente exemple în acest sens, ajutându-ne să înțelegem care este idealul pe care îl dorește Dumnezeu de la noi (vezi Psalmul 15; Isaia 33,15‑16; Apocalipsa 14,1‑8, etc.). Un om care respectă Porunca a zecea:
– Va avea, cu ajutorul Duhului Sfânt, un permanent control al voinței și rațiunii asupra dorințelor, aspirațiilor, plăcerilor și poftelor sale. Atunci când descoperă o dorință sau plăcere care iese din matca moralității, va cere ajutor divin pentru a o stăpâni.
– Nu va pretinde niciodată pentru sine onoare, slavă și cinste din partea celor din jur. În schimb, el vă oferi cinste și respect aproapelui său.
– Nu va fi niciodată invidios pe semenii lui pentru reușitele lor, ci se va bucura cu sinceritate de ele.
– Va prefera să stea în umbră, în timp ce alții se încălzesc la razele strălucitoare ale popularității.
– Va fi mulțumit cu ceea ce are și va trăi din plin bucuriile nevinovate pe care i le oferă viața.
– Va închide orice portiță posibilă în calea ispitelor care îi pot contamina izvoarele vieții și, dacă nu-i va fi posibil acest lucru, va cere putere de la Dumnezeu ca să le învingă.
– Nu va umbla după lucruri mari și nu va fi un excentric. În modestia lui însă, va face lucruri mari pentru societate și pentru Dumnezeu, chiar dacă acest lucru nu e recunoscut de cei din jur.
Un astfel de om este o dovadă vie că respectarea Poruncii a zecea este o barieră împotriva călcării celorlalte porunci. Pofta păcătoasă are și fiice: nemulțumirea, invidia și spiritual de concurență.
L-ai văzut pe vecinul tău venind acasă cu o mașină luxoasă de abia cumpărată? Ce ai simțit în acele clipe? Puțină invidie? Puțină nemulțumire privind la rabla din propriul garaj, plină de urme de rugină pe caroserie? Ai simțit impulsul de a te duce la prima bancă pentru a face un împrumut cu care să-ți achiziționezi o mașină mai grozavă decât cea a vecinului? Daca ai simțit ceva din toate acestea, atunci fii sigur că pofta este cea care ți-a adus asemenea trăiri. Și, de asemenea, poți fi sigur că izvoarele vieții tale au fost deja contaminate.
Ți s-a întâmplat același lucru când ai văzut noua mobilă recent cumpărată de prietenul tău? Dar când ai auzit de succesul în afaceri al unui fost coleg de școală? Probabil că una dintre cele mai importante lecții de viață este aceea de a învăța să trăiești mulțumindu-te cu ce ai, fără să poftești ceea ce nu ți se cuvine. E uimitor să observi cât de multe lucruri își poate dori un om în scurta lui viață! Dar mai uimitor decât aceasta este să observi de cât de puține lucruri are nevoie același om pentru a trăi!
Spiritul de nemulțumire este un tovarăș de viață cât se poate de incomod, căci o persoană nemulțumită (care poftește întruna) este o povară atât pentru sine însăși, cât și pentru societate. Pentru un astfel de om, totul e rău, totul trebuie schimbat, totul trebuie înnoit permanent. Spiritul de nemulțumire nu poate face casă bună cu pacea sufletească după care tânjește orice suflet omenesc.
Desigur, aici nu vorbim despre resemnare. Oare un copil al lui Dumnezeu trebuie să renunțe la orice efort pentru a-și îmbunătăți situația materială, pentru a se dezvolta intelectual și cultural sau pentru a progresa pe plan social? Nu, categoric nu! Prima poruncă dată omului de către Creator, imediat după ce a ieșit din mâinile Sale, a fost: „Creșteți!” (Geneza 1,28 pp.). Porunca Creatorului viza o creștere pe toate planurile, dar mai ales pe plan spiritual.
Problema apare atunci când omul urmărește creșterea lui pe un plan sau altul din motive egoiste, păcătoase. Apostolul Pavel ne-a lăsat un criteriu cât se poate de sănătos pentru a ne feri de contaminarea izvoarelor vieții cu pofte rele, păcătoase: „Deci, fie că mâncați, fie că beți, fie că faceți altceva, să faceți totul spre slava lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 10,31). Orice ținte pe care ni le punem în viață, orice lucru pe care îl dorim, orice realizare după care aspirăm, trebuie trecute prin filtrul acestui criteriu. Este acel lucru spre slava lui Dumnezeu? Sau, dimpotrivă, doresc acel lucru doar pentru a-mi satisface dorințele egoiste?
Dorind să ne ferească de contaminarea izvoarelor vieții, Biblia ne oferă o mulțime de exemple pozitive și nenumărate îndemnuri:
„Să nu fiți iubitori de bani. Mulțumiți-vă cu ce aveți, căci El Însuși a zis: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13,5)
„Negreșit, evlavia însoțită de mulțumire este un mare câștig.” (1 Timotei 6,6)
„M-am deprins să fiu mulțumit cu starea în care mă găsesc. Știu să trăiesc smerit și știu să trăiesc în belșug. În totul și pretutindeni m-am deprins să fiu sătul și flămând, să fiu în belșug și să fiu în lipsă. Pot totul în Christos care mă întărește.” (Filipeni 4,11up.-13)
În loc de concluzii
Undeva în Africa de Nord, băștinașii au un obicei ingenios de a vâna o anumită specie de maimuțe. Ei aleg un vas cu gura mică, atât de mică încât doar mâna unei maimuțe poate intra prin gura vasului. Apoi pun în el tot felul de alune și delicatese mult apreciate de maimuțe. Vasul e apoi bine legat de un copac din apropiere, iar vânătorii se așază la pândă.
Atrasă de mirosul îmbietor al delicateselor, maimuța se apropie de vas și, instinctiv, bagă mâna prin gura mică a vasului pentru a-și lua prada mult dorită. Își umple mâna cu tot ce apucă, dar, când să o scoată afară, constată că mâna nu mai iese din vas. Maimuța se chinuie, trage de mână, trage de vas, dar mâna nu dă drumul delicateselor, iar vasul e bine legat de copac. Băștinașii nu au decât să se apropie încet și să prindă maimuța căzută victimă a propriei sale lacomii.
Dumnezeu nu dorește să avem soarta maimuțelor prostuțe din Africa. El ne-a creat ființe libere și demne, purtând chipul Său în noi. Dumnezeu nu dorește să ne vadă robi ai poftelor nestăpânite, ai patimilor sau dorințelor nesfinte. De aceea, Porunca a zecea ne cere nu doar să-i respectăm pe semenii noștri împreună cu bunurile și realizările lor, dar ea ne cere și să ne respectăm pe noi înșine, în calitate de fii și fiice ale unui Dumnezeu atât de minunat.
Lori Balogh
