Pietrarul negru cu creastă albă
– „Inteligența” unei înaripate –
Sahara… Cel mai întins deșert de pe planeta noastră, având o suprafață comparabilă cu cea a Statelor Unite ale Americii (circa 9 000 000 km patrați) și ocupând o treime din continentul african.
Deșertul se întinde de la Oceanul Atlantic până la Marea Roșie, pe o lungime de 5630 km, iar pe direcția nord – sud, de la Marea Mediterană și Munții Atlas la zona savanelor din Sudan, pe o lățime de 1930 km. Clima este deosebit de aridă, înregistrând o temperatură medie anuală de 38º C, cu maxime care ajung la 58º C. Precipitațiile sunt foarte puține într-o clima tropical-deșertică cum este cea a Saharei.
Este greu de imaginat că într-un mediu atât de ostil vieții pot supraviețui animale. Și totuși, Sahara e plină de viață. Șerpi, scorpioni, păianjeni, păsări și chiar crocodili îmbogățesc fauna renumitului deșert. În zona muntoasă Tassili n’Ajjer trăiește o pasăre de mărimea unei vrăbii, numită pietrarul cu creastă albă (Oenanthe leucopyga). E uimitor cum poate supraviețui o pasăre ca aceasta într-un mediu atât de ostil.
Ceea ce ne atrage atenția la această micuță pasăre este „inteligența” cu care își construiește cuibul. Este evident că, dacă pietrarul și-ar face cuibul direct pe nisip, ouăle s-ar prăji în câteva clipe, lăsând specia fără urmași. Pietrarul însă „știe” o lecție importantă. Își alege un bolovan suficient de mare, apoi alege acel loc de lângă bolovan care îi asigură umbră. Acolo adună pietricele pe care le așază în forma unui altar, asemenea unui trunchi de con, în vârful căruia se află o adâncitură numai bună pentru cuibul țesut din rămurele.
Pietricelele așezate astfel asigură o ventilație optimă, izolând cuibul de căldura solului. Mai mult decât atât, pietricelele sunt din gresie poroasă, absorbind picăturile de rouă formate în nopțile reci din deșert. În timpul zilei, rouă acumulată în timpul nopții se evaporă, răcind și mai mult cuibul. O adevărată instalație de aer condiționat!
Când am citit despre „inteligența” micului pietrar cu creastă albă, gândurile mi s-au agățat în numeroase semne de întrebare. Dacă aș crede în teoria evoluției, mica pasăre din deșertul Saharei mi-ar ridica numeroase nedumeriri. Iată câteva dintre ele:
De unde a „învățat” această pasăre să-și construiască cuibul la umbra unui bolovan? Cunosc deja răspunsul pe care mi l-ar da un „credincios” evoluționist: selecția naturală… Mi s-ar spune, probabil, ca toate păsările care și-au făcut cuibul la soare au rămas fără urmași, ouăle prăjindu-se aproape instantaneu. Doar acelea care și l-au construit la umbră și-au transmis genele urmașilor lor…
Aș fi de acord cu această ipoteză doar în cazul în care am întâlni și astăzi pietrari care și-ar face cuiburile fie la soare, fie la umbră, selecția naturală lăsând să supraviețuiască doar păsările care își construiesc cuibul la umbră. Dar, din câte știu, toți pietrării își fac cuibul la umbră!
Oare abilitatea de a-și construi cuibul la umbră să fie un caracter dobândit? Cum ne-am putea imagina că două păsări adulte, care și-au construit cuibul acolo unde trebuie, și-au putut învăța progeniturile să facă la fel atunci când vor deveni și ele adulți?
O altă întrebare care mi-ar da dureri de cap dacă aș crede în evoluționism este următoarea: Care au fost etapele intermediare ale construirii unui cuib corect? Dacă se consideră că actualul cuib, alcătuit din zeci de pietricele așezate într-o anumită poziție, este urmarea selecției naturale, cum trebuie să fi arătat cuibul unor strămoși ai pietrarilor de azi? De unde le-a venit acelor primi strămoși ideea de a culege cu ciocul pietricelele și, mai ales, ce s-a întâmplat cu progeniturile lor până să se ajungă la forma ideală a cuiburilor de astăzi?
Dacă vreți, putem spune despre cuibul unui pietrar că este un fel de „mecanism ireductibil” din care, dacă lipsește ceva cât de minor, acel mecanism nu mai funcționează. Oare cuibul ar fi fost eficient și ar fi asigurat perpetuarea speciei acestei păsări dacă el ar fi avut doar o treime dintre pietre? Sau dacă pietrele nu ar fi formate din rocă poroasă care să aibă capacitatea de a absorbi roua din timpul nopții?
Teoria „mecanismelor ireductibile”, aplicată în acest caz, arată că pietrarul din Sahara ori și-a construit întotdeauna cuibul la umbră și în forma actuală, și a supraviețuit, ori a încercat mii de alte variante care au eșuat (și ca urmare, astăzi nu ar mai fi existat această specie de păsări).
Din fericire pentru mine, nu trebuie să mă frământ cu astfel de întrebări, deoarece sunt un creaționist convins. Adică sunt mai puțin „credincios” decât un evoluționist. Ca să cred tot ceea ce se vehiculează astăzi legat de această teorie mi-ar trebui o credință infinit mai mare decât cea pe care o am acum. Mi-ar trebui o credință oarbă…
Prefer să cred că Dumnezeul Creator a așezat în micuțul creier al pietrarului negru cu creastă albă din vastul deșert al Saharei instinctul de a-și construi cuibul acolo unde trebuie și așa cum trebuie, pentru ca mica pasăre să supraviețuiască în unul dintre cele mai ostile medii de pe planetă. Și, supraviețuind, să ne îmbogățească viața cu prezența ei delicată și discretă.
Da, sunt convins că „aici e degetul lui Dumnezeu!”
Lori Balogh
