Creștinismul învață de la păgânism
Din Eden la filozofii greci
Istoria începuturilor rasei umane a fost marcată de un „așa zice Domnul” și de un „așa zice Diavolul”. Între cele două, omul a trebuit să aleagă. Și a ales…
Din nefericire pentru primii noștri părinți, dar și pentru întreaga umanitate, alegerea a fost greșită: au dat crezare minciunii „șarpelui celui vechi”, în loc să-L creadă pe cuvânt pe Creatorul lor. Deși Dumnezeu spusese categoric că rezultatul neascultării va fi moartea ( „Veți muri negreșit” – Geneza 2,17 ), Adam și Eva au dat crezare spuselor șarpelui: „Hotărât că nu veți muri.” ( Geneza 3,4 ).
Aceste cinci cuvinte reprezintă prima abordare despre nemurirea sufletului. Aici găsim originea ideii de nemurire necondiționată; aici găsim filozofia Diavolului pe care a reușit să o transmită tuturor religiilor și culturilor lumii, începând de la păgânism, continuând cu iudaismul și ajungând până la creștinismul zilelor noastre.
După cele afirmate de Herodot, părintele istoriei, primii care au susținut ideea nemuririi sufletului omenesc au fost vechii egipteni. În ale sale „Istorii”, Herodot afirmă că de la egipteni, credința în nemurirea sufletului a fost preluată de greci. Este de remarcat faptul că toți filozofii greci au nutrit credința în nemurirea sufletului.
Pitagora din Samos ( sec. 6 i.Ch. ) credea despre suflet că este răsuflarea zeilor pusă în corp omenesc și că sufletele migrau dintr-un corp în altul ( metempsihoză ). Socrate ( sec. 5 i.Ch. ) a fost un aprig susținător al nemuririi sufletului. Când i s-a întins cupa cu otravă, a luat-o cu seninătate și, consolându-și elevii, a spus: „Oare n-am așteptat demult această desprindere?”
Probabil că cel mai mare aport în răspândirea ideii de nemurire a sufletului în mediile lumii occidentale l-a avut filozoful, matematicianul și scriitorul atenian Platon ( 427 – 347 i.Chr. ). Elev al lui Socrate și învățător al lui Aristotel, Platon a influențat și continuă să influențeze întreaga gândire occidentală.
Între „Dialogurile” de maturitate ale sale, „Phaidon” se remarcă în mod deosebit prin susținerea ideii de nemurire a sufletului, fiind considerat uneori, de-a lungul veacurilor, „cartea cea mare a umanității” ( 1 )
Phaidon îi povestește lui Echecrates despre ultima zi trăită de Socrate în închisoare, înainte de execuția sa. Încercând să-și îmbărbăteze prietenii, Socrate le transmite credința în nemurirea sufletului și în faptul că el va avea o soartă fericită după moarte. Cei doi prieteni care ascultă argumentația filozofului – Cebes și Simmias – îi cer lui Socrate a facă o demonstrație mai riguroasă despre natura nemuritoare a sufletului omenesc, însă argumentația se încheie aici. Gardianul însărcinat cu execuția lui Socrate întrerupe discuția, lăsând-o într-un punct nedefinit.
Ideea care respiră din „Phaidon” este aceea că sufletul omului este independent de corp și că el este indestructibil, lucru pe care Platon îl va relua și în alte „dialoguri”, îndeosebi în „Republica”, „Phaidros”, „Timaios” și în cartea a X-a din „Legile”.
Aristotel ( c. 330 i.Ch. ), elev al lui Platon, credea că „sufletul este cel viu, trupul este doar un cadavru, un hoit. O soarta nenorocită ne-a legat sufletul de leșul pe care îl purtăm… Dar vine moartea, eliberatorul, și rupe aceste legături, desparte ceea ce e putred de sufletul eliberat, care se întoarce acasă.”
Se observă marea contradicție între concepția biblică, în care moartea este privită ca „plată a păcatului” ( vezi Romani 6, 23 ), și concepția filozofilor greci, în care moartea apare ca un mare eliberator.
Odată cu Alexandru Macedon, elenismul a răspândit cu mult rafinament în întreaga lume occidentală ideile filozofilor greci, în mod deosebit pe cele ale lui Platon, influențând chiar și societatea conservatoare iudaică. O serie de cărți biblice apocrife ca „Tobit”, „Macabei”, „Cartea întâi a lui Enoh” și „Înțelepciunea lui Solomon” ( scrise în sec. II-I i.Ch ) conțin deja idei ale filozofiei grecești. Adevărul biblic al nemuririi condiționate de ascultare este înlocuit cu ideea filozofilor greci a nemuririi naturale și necondiționate a sufletului. Esenienii, o sectă iudaică din secolele II-I i.Ch. și autorii manuscriselor de la Marea Moartă, credeau cu tărie în nemurirea sufletului.
Este evident că între cele două viziuni ( păgână și creștină ) asupra omului, era o diferență ireconciliabilă. O luptă necurmată urma să se poarte între cele două concepții și, una sau alta dintre ele, trebuia să cadă. Care va fi concepția care va birui? Istoria bisericii creștine demonstrează că biruitoare a fost filozofia păgână.
„Secretul” unei înfrângeri
O mare dilemă este legată de întrebarea: Cum a reușit o teorie filozofică păgână sa pătrundă în sânul creștinismului, când acesta are la dispoziție întregul tezaur al adevărului cuprins în Sfânta Scriptură? Oare promotorii teoriei nemuririi sufletului în sânul creștinismului nu au fost destul de convinși că Biblia este atotsuficientă în privința cunoașterii adevărului, chiar și în această delicată problemă a naturii umane?
„Contaminarea” creștinismului cu idei și filozofii păgâne, între care se numără și aceea a nemuririi necondiționate a sufletului, trebuie căutată în primele secole ale existenței bisericii creștine. În acea perioada tulbure, caracterizată de persecuțiile pornite de autoritatea romană și de ivirea a tot felul de erezii care au zguduit din temelie biserica, o mulțime de idei păgâne s-au strecurat pe neobservate în sânul creștinismului, susținute ( în mod paradoxal! ) chiar de unii părinți ai bisericii. Iată ce se afirmă în literatura creștină despre unii dintre părinții bisericii în legătură cu influențele păgâne pe care le-au resimțit în operele și lucrarea lor:
– Iustin Martirul, născut în secolul al doilea din părinți păgâni, deși s-a creștinat, devenind un apologet al creștinismului, a rămas întreaga viață sub influențele filozofiei grecești.
„Sf. Justin e una dintre mințile cele mai înzestrate și mai adânci ale timpului său. El a ridicat probleme noi, atât în teologie cât și în filozofie și a încercat să pună o punte solidă între cugetarea profană elenă și cea creștină. Punctele sale de vedere n-au fost totdeauna strict ortodoxe, dar ele au provocat o problematică bogată pe care o vor lărgi și adânci generațiile patristice următoare. Odiseea sa pe la atâtea școli filosofice și ancorarea sa intelectuală în platonism, care‑l satisfăcea prin teoria ideilor și prin speranța de a vedea imediat pe Dumnezeu, îi dăduseră, peste drama sa interioară, o aparatură filosofică și unele certitudini intelectuale care‑l legaseră spiritualmente foarte puternic de păgânism.” ( 2 )
– Origen ( 185 -255 d.Ch. ), născut în Alexandria într-o familie creștină, având un tată martirizat pe vremea lui Septimius Sever, a fost și el atras de filozofii greci, mai ales de Platon.
„Origen e unul dintre cei mai mari gânditori ai lumii. Elementele cugetării sale sunt: filosofia elenică, Sf. Scriptură și Tradiția bisericească. El încearcă mai mult decât alții să pună filosofia păgână în serviciul credinței.” (3)
– Clement din Alexandria ( 150‑216 d.Ch.) „aruncă o punte serioasă de înțelegere între păgânism și creștinism. Filosofia, în sens antic, a fost dată ca testament păgânilor spre a-i conduce către Hristos.” ( 4 )
– Athenagoras, filozoful creștin născut păgân dar convertit la creștinism, „arăta chiar simpatie filosofilor și filosofiei păgâne, în efortul lui de a alia religia și filosofia.” (5)
Încet, dar sigur
Supus presiunii curentelor grecești, creștinismul a rezistat un timp. Iustin Martirul, deși născut într-o familie păgână, a susținut că sufletul omului nu e nemuritor prin sine, căci astfel nu ar mai exista diferența dintre Creator și creatură. După concepția lui, sufletul, fiind creat, este muritor. În același timp, sufletul poate deveni nemuritor prin lucrarea lui Dumnezeu în favoarea omului.
Clement din Roma, Ignațiu din Antiohia, pseudo-Barnaba, Policarp ș.a. nu amintesc absolut nimic despre nemurirea sufletului.
Începând cu secolul al doilea, se încearcă un sincretism între creștinism și platonism. Pe la anul 170 d.Ch, Athenagoras încearcă să arunce o punte de legătură între gândirea greacă și cea creștină. În lucrarea „Despre învierea morților”, el încearcă să îmbine doctrina învierii cu cea a nemuririi, însă toate argumentele sale în favoarea nemuririi sufletului sunt extrase numai din filozofi. Nimic din Biblie!
Pe la anul 200 d.Ch. Tertulian afirmă cu autoritate teoria nemuririi necondiționate a sufletului, fiind primul teolog creștin care vorbește în teologia sa despre iad, chinurile iadului și rugăciuni pentru morți:
„În antropologie – Tertulian are o interesantă teorie a sufletului. Sufletul e născut din suflarea lui Dumnezeu, e nemuritor, material, cu formă, simplu în substanța sa, înțelept prin sine, mișcându-se în chip variat, înzestrat cu hotărâre liberă, expus accidentelor, schimbător prin fire, rațional, suveran, divinitoriu, revărsându-se deodată”. ( 6 )
Clement din Alexandria ( c. 200 d.Ch. ) a avut inițial o poziție biblică cu privire la suflet, considerând că el are nemurire condiționată de credința în Iisus Christos. Ulterior, sub influența gnosticilor, și-a schimbat concepția, crezând că sufletul este nemuritor prin natura sa, fără nicio condiționare.
Origen și Augustin sunt alți susținători de seamă ai doctrinei nemuririi sufletului. Origen ( c. 250 d.Ch. ), elev al lui Clement din Alexandria și considerat a fi cel mai mare teolog creștin înainte de Constantin cel Mare, a fost un neoplatonic convins. El a susținut preexistența sufletului și migrația lui, considerând că toate necazurile vieții acesteia se datorează aventurilor din celelalte vieți și că mântuirea va fi, în cele din urmă, universală. Dacă e nemuritor, în mod firesc omul va fi în cele din urmă și mântuit.
De abia după trecerea a trei secole, la Sinodul de la Constantinopole ( 553 ), învățăturile sale au fost condamnate oficial. Până atunci însă biserica nu a avut nicio reacție, învățăturile lui fiind însușite de conducătorii bisericii creștine. Athanasie, părintele ortodoxiei, îl numește pe Origen „părintele său spiritual”.
În mod deosebit Augustin ( 354 – 430 d.Ch. ) , unul dintre cei patru părinți ai bisericii occidentale ( alături de Ambrozie, Ieronim și Grigore cel Mare), se remarcă prin a fi unul dintre cei mai importanți teologi și filozofi creștini, ale cărui opere au modificat profund gândirea europeană. În „Opera Omnia”, vol. VI, Augustin tratează doctrina „De immortalitate animae” ( „Despre nemurirea sufletului ” ).
La 20 de ani, Augustin aderă la gosticism; la 30 de ani, aderă la neoplatonism, iar la 33 de ani, înainte să se boteze, scrie o lucrare în care aduce 16 argumente în favoarea tezei nemuririi sufletului. După convertire, Augustin depune toate eforturile să unifice ideile neoplatonismului cu cele ale creștinismului. Reușita a fost deplină…
În secolul al 13‑lea, are loc o redescoperire a filozofiei lui Aristotel. Călugării aparținând ordinului franciscan și dominican au avut un obiectiv comun: „acela de a concilia filozofia lui Aristotel cu învățătura bisericii, spre a servi credinței.” ( 7 )
Dintre toți admiratorii filozofiei lui Aristotel ( un susținător al nemuririi necondiționate a sufletului ), se remarcă dominicanul Toma d’Aquino ( 1225‑1274 ), supranumit și „prințul filozofiei scolastice”, „doctor angelicus” și „doctor seraphicus” ( 8 ).
Într-o viața relativ scurtă, poetul, profesorul, filozoful și teologul Toma d’Aquino a scris peste 10 000 de pagini, lucrările sale aflându-se la temelia dogmelor catolice. Dintre acestea, cele mai cuprinzătoare sunt cele două „Summae” ( sinteze, rezumate ): „Summa contra gentiles” ( „păgânilor” ) și „Summa theologiae”.
În cele 21 de volume ce alcătuiesc „Summa theologiae”, d’Aquino susține ideea nemuririi sufletului, cu specificația ca acest suflet este lipsit de personalitate proprie în absența trupului. După moartea fizică, în concepția lui d’Aquino, sufletul, deși supraviețuiește, nu mai poate simți, nici gândi, nici voi. Doar după înviere, sufletul își va recăpăta personalitatea individuală și nemuritoare.
Pentru a pune capăt controverselor legate de natura omului și de starea omului în moarte, la al cincilea Conciliu de la Lateran, papa Leon al X-lea a dat o bulă papală contra celor care îndrăzneau să mai conteste învățătura despre nemurirea sufletului: „Condamnăm și reprobăm pe toți cei ce afirmă că sufletul inteligent este muritor.” ( 9 )
Iată cum două curente de gândire ireconciliabile în esența lor ( pagânismul și creștinismul ) au reușit să dea mâna într-un sincretism diabolic. Cine de la cine a învățat? Este evident că creștinismul a învățat de la păgânism, introducând în dogmele sale cea mai mare minciună a tuturor timpurilor, izvorâtă de la cel pe care Însuși Mântuitorul îl numește „mincinos și tatăl minciunii” ( vezi Ioan 8, 44 ).
Din acest punct de vedere, lumea se împarte în două:
1) Oameni care dau crezare Creatorului, Cel care i-a avertizat pe primii noștri părinți de consecințele neascultării: „Veți muri negreșit” ( vezi Geneza 2, 17 )
2) Oameni care dau crezare Diavolului, „șarpele cel vechi” ( vezi Apocalipsa 12, 9 ), cel care a reușit să amăgească o lume întreagă cu ideea nemuririi necondiționate: „Hotărât că nu veți muri!” ( vezi Geneza 3, 4 ).
Pe cine vom crede? Al cui cuvânt îl vom trata cu cel mai mare respect? De răspunsul dat la aceste întrebări depinde unde ne vom petrece veșnicia.
Lori Balogh
Referințe:
(1) http://ro.wikipedia.org/wiki/Platon
(2) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81386-sf-justin-martirul-si-filozoful-14
(3) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81412-origen-39
(4) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81410-clement-alexandrinul-38
(5) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81392-atenagora-atenianul-20
(6) http://www.crestinortodox.ro/carte-912-81396-tertulian-24
(7) Ovidiu Drâmbă, „Istoria Culturii și Civilizației”, vol. 3, pag. 300
(8) Idem, pag. 307
(9) http://www.scribd.com/doc/8943979/Sola-Scriptura-Lesson-6
