Originea ideii de nemurire a sufletului

Originea ideii de nemurire a sufletului

Viață fără de moarte

Am văzut că ideea de nemurire a sufletului este prezentă la majoritatea popoarelor și civilizațiilor lumii, chiar dacă ea este îmbrăcată în diferite forme.

Există în acest sens și câteva legende care au ca subiect încercarea oamenilor de a ajunge la acest ideal. În toate cazurile însă, un eșec de ultim moment face ca nemurirea să rămână doar un vis frumos, la care omul încă nu are acces.

Cine nu cunoaște, cel puțin din amintirile copilăriei, basmul românesc „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”? Eroul principal al basmului, Făt-Frumos, este destinat încă de la începutul vieții să atingă pragul nemuririi, deoarece el nu acceptă să se nască decât atunci când tatăl său îi promite tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. La vârsta majoratului, Făt-Frumos pornește într-o lungă și istovitoare călătorie spre nemurire, un drum plin de obstacole și primejdii nebănuite.

Ajuns în tărâmul fermecat al celor trei zâne, Făt-Frumos este sfătuit de acestea să nu intre niciodată în Valea Plângerii. El însă nu dă ascultare sfatului și, ca urmare, pierde definitiv șansa de a ajunge la nemurire. Este interesant dialogul imaginar dintre Moartea personificată și Făt-Frumos din finalul basmului, în care aceasta îi spune tânărului aspirant la nemurire: „Bine ai venit, că de mai întârziai, și eu mă prăpădeam.” Apare aici ideea că și moartea va avea un sfârșit într-o lume atât de efemeră cum e cea în care trăim.

Vechii locuitori ai Mesopotamiei aveau și ei o legenda legată de căutarea nemuririi. Este vorba de „Epopeea lui Ghilgameș”, considerată o capodoperă a literaturii antice. Eroul principal, Ghilgameș, cuprins de spaima morții după pierderea prietenului său Enkidu, pornește într-o lungă călătorie pentru găsirea buruienii nemuririi. În drumul său, trece peste „apa morților”, o apă care l-ar fi ucis pe oricine ar fi fost atins de ea. Biruind moartea, Ghilgameș eșuează totuși în încercarea de a ajunge la nemurire. Chiar în clipa în care avea șansa să obțină buruiana nemuririi, un șarpe o înghite, răpindu-i definitiv omului posibilitatea de a ajunge la nemurire.

Același eșec în obținerea nemuririi de către om se regăsește și în mitologia greacă. Zeița Thetys încearcă să-i confere fiului ei muritor, Achile, nemurirea, scufundându-l în apele râului Styx. Ea însă uită să-i scalde lui Achile și călcâiul, făcându-l pe acesta vulnerabil în fața morții.

Singura formă de nemurire acordată omului în mitologia greacă era aceea de care beneficiau marii eroi care, după moarte, deveneau constelații. Astfel, după moarte, Perseu, Orion, Andromeda devin constelații, iar Castor și Pollux devin stele care vor forma constelația Gemenii.

Un ultim exemplu de încercare eșuată a omului de a ajunge la nemurire poate fi regăsită în mitologia nordică. Asemenea zeiței Thetys din mitologia greacă, zeița Frigg, conștientă de sfârșitul tragic al fiului ei muritor Baldur, cere tuturor forțelor naturii și tuturor obiectelor să-i protejeze fiul. Deși obține jurământul acestora, ea pierde din vedere un mic amănunt care îi va fi fatal lui Baldur: omite vâscul, considerându-l neînsemnat. Acest mic amănunt neglijat îi va provoca însă moartea lui Baldur, dovedind încă odată că nemurirea este un vis la care omul încă nu are acces.

Ideea pe care o subliniază toate aceste legende populare este că moartea este inevitabilă pentru ființa umană, chiar dacă ulterior religia vine cu o completare mult așteptată: chiar dacă trupul moare, sufletul continuă existența în alte sfere superioare.

Faptul că ideea de nemurire a sufletului este prezentă în majoritatea religiilor și culturilor lumii este un argument în favoarea ei? Putem aplica aici „principiul”: „Dacă mai mulți îți spun că ești beat, du-te și te culcă!”? („Dacă toate religiile vorbesc despre nemurirea sufletului, noi de ce am crede altfel”?) Să ne lăsăm striviți de argumentul forței (numărul mare de credințe în nemurire) sau să lăsăm ca forța argumentului să ne aducă convingerea de care avem nevoie într-o problemă atât de delicată cum este cea în discuție?

„Punctul 0”

De unde provine această idee a nemuririi sufletului omenesc? Care este puntul „zero” al ideii? Cine are „licența” acestei idei? Câteva răspunsuri posibile:

1) Ideea nemuririi sufletului se putea naște din aspirația dintotdeauna a ființei umane spre nemurire și viață fără de moarte.

2) Gândul nemuririi a fost implantat în conștiința omului de Însuși Creatorul.

3) Nemurirea a fost cândva o trăsătură a naturii umane, dar a fost pierdută pe parcurs.

4) Afirmația potrivit căreia sufletul este nemuritor este o mare înșelătorie lansată de cel care personifică răul.

Toate cele patru răspunsuri amintite sunt corecte din punct de vedere biblic, fiind susținute de aceasta:

1) Înainte de orice, trebuie să recunoaștem că nemurirea este o aspirație a fiecărui suflet omenesc. Apostolul Pavel le scrie credincioșilor din Roma că oamenii „caută slava, cinstea și nemurirea” (Romani 2,7 up.), ultima dintre ele fiind o aspirație dintotdeauna a ființei umane. Dar oare să fie suficientă o aspirație pentru ca ea să se transforme „peste noapte” într-o certitudine? Dacă un om aspiră să devină președintele SUA, aceasta nu înseamnă că el și este președintele SUA. Diferența dintre aspirație și realitate este uneori atât de mare încât o prăpastie de netrecut se interpune între ea și realizarea ei.

2) Ideea că gândul nemuririi a fost pus de Însuși Dumnezeu în inima omului este de asemenea susținută de Biblie: „Orice lucru El îl face frumos la vremea lui. A pus în inima lor chiar și gândul veșniciei, măcar că omul nu poate cuprinde de la început până la sfârșit lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu” (Eclesiastul 3,11).

Dar nici acest „gând al veșniciei” sădit de Creator în conștiința umană nu justifică existența unei certitudini a nemuririi sufletului. Creatorul a sădit gândul, însă niciodată nu l-a făcut pe omul păcătos să creadă în mod eronat că el este și nemuritor în realitate. Dimpotrivă, Biblia repetă de nenumărate ori ideea că „sufletul care păcătuiește, acela va muri” ( vezi Ezechiel 18,4; 20).

Dacă Dumnezeu a sădit acest „gând al veșniciei”, această noțiune de nemurire în inima omului, El a făcut-o din cel puțin două motive:

– Să ne reamintească de unde a căzut rasa umană.

– Să ne dea speranța că odată, când va sosi timpul hotărât de El în cadrul marelui Plan al Mântuirii, nemurirea ne poate fi redată dacă împlinim anumite condiții ( nemurire condiționată ).

3) Biblia ne asigură ca primii noștri părinți s-au bucurat de nemurire condiționată, ca dar din partea lui Dumnezeu. După ce a fost așezat în grădina Edenului, omul a fost avertizat de Creator, în cuvinte cât se poate de clare și fără echivoc, că starea de nemurire pe care o primise prin actul creației putea fi pierdută prin neascultare.

„Domnul, Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreșit” ( Geneza 2,16‑17).

Textul biblic, citând cuvintele Creatorului, nu poate fi răstălmăcit decât dacă este rea-voință din partea cititorului: nemurirea putea fi pierdută în cazul neascultării de porunca lui Dumnezeu. Lucru care, din nefericire, s-a întâmplat …

De unde atunci această certitudine cvasi-universală potrivit căreia, în pofida neascultării omului față de porunca divină, omul are totuși ceva nemuritor în ființa sa? Biblia nu ne lasă nicio portiță prin care să se strecoare ideea că omul continuă să trăiască după moarte. „Vei muri negreșit” este cuvântul clar al Celui care cunoaște mai bine decât oricine natura umană.

4) Pentru ca aspirația dintotdeauna spre nemurire a omului, însoțită de „gândul veșniciei” sădit de Însuși Dumnezeu în ființa umană, să se transforme într-o dogmă de neclintit în majoritatea religiilor și culturilor lumii, în ciuda avertismentului clar al Creatorului că omul va muri în cazul neascultării, mai era nevoie de ceva: de o înșelătorie la scară planetară.

Din nefericire, înșelătoria a funcționat, ducând în eroare milioane și milioane de oameni care s-au născut sau se vor mai naște pe pământ. Cine este autorul celei mai mari înșelătorii a tuturor timpurilor?

„Șarpele cel vechi”

Biblia ne deschide o perspectivă clară cu privire la acest subiect, relatându-ne ce s-a întâmplat în zorii Creației, în acea inimaginabil de frumoasă grădină a Edenului:

„Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul, Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncați din toți pomii din grădină?”

Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.”

Atunci șarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veți muri. Dar Dumnezeu știe că în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3,1‑5).

Cine este „șarpele” care i-a amăgit pe primii noștri părinți? Este de la sine înțeles că nu este vorba doar de o vietate creată de Dumnezeu ca oricare alta. Șarpele din relatarea biblică era folosit pe post de medium de către o altă entitate malefică și opusă lui Dumnezeu. „Cheia” care ne ajută la identificarea acestei entități o regăsim tot în Biblie, potrivit principiului conform căruia Biblia se explică pe sine: „Și balaurul cel mare, șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana, acela care înșală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ. Și împreună cu el, au fost aruncați și îngerii lui” (Apocalipsa 12,9).

„El a pus mâna pe balaur, pe șarpele cel vechi care este Diavolul și Satana, și l-a legat pentru o mie de ani” (Apocalipsa 20,2).

Aceeași idee, însă puțin mai voalată, o regăsim și în Epistola lui Pavel către Romani, în care apostolul ne sugerează metaforic ideea că Satana este șarpele care a amăgit neamul omenesc: „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana sub picioarele voastre…” (Romani 16,20).

Este evident că apostolul Pavel face aluzie în acest verset la prima profeție mesianică rostită de Dumnezeu imediat după căderea omului în păcat, în care apare promisiunea că „șarpele cel vechi” va fi zdrobit în finalul istoriei păcatului (vezi Geneza 3,15).

„Tatăl minciunii”

Acum, după ce am identificat cu ajutorul Scripturii pe autorul celei mai mari amăgiri în care a căzut neamul omenesc, să încercăm să înțelegem în ce a constat puterea (secretul) acestei amăgiri.

Din dialogul purtat între „șarpe” și femeie, rezultă o abilitate ieșită din comun a „șarpelui” de a amesteca adevărul cu minciuna, astfel încât amestecul otrăvitor să aibă un aspect cât mai atractiv, fără să dea nimic de bănuit. Din cele patru afirmații făcute de „șarpe”, două sunt adevăruri iar două sunt minciuni. Îmbinarea dintre adevăr și minciună a fost atât de abil realizată încât omul nu a sesizat pericolul. A întins mâna după cupa cu „otravă” și a băut fără să știe ce conține ea.

Când Satana, deghizat în șarpe, i-a spus omului: „Hotărât că nu veți muri”, el a rostit cea mai mare minciuna a tuturor timpurilor, justificând pe drept titlul pe care Însuși Mântuitorul i l-a dat Diavolului: „mincinos și tatăl minciunii” (vezi Ioan 8,14).

Avea Satana vreo competență în a stabili calitatea de muritor sau nemuritor a omului, mai ales după ce acesta ar fi călcat o poruncă clară a lui Dumnezeu? El era, ca și omul, doar una dintre creaturile lui Dumnezeu. Putea ști el ce se va întâmpla cu nemurirea condiționată dată omului după păcătuire? Era el Dumnezeu ca să stabilească soarta omului căzut în păcat? Nu este vorba aici de aroganța lui Satana de a se așeza în locul Creatorului, după cum a dorit-o dintotdeauna? (vezi Isaia 14,12‑14).

De multe ori mă întreb ce a fost în mintea primilor noștri părinți când au stat în fața a două afirmații categorice, dar contradictorii în esența lor, provenite din două surse total antagonice: Creatorul și „șarpele cel vechi”? Cum au putut ei da crezare mai degrabă unei creaturi, decât Creatorului lor? De ce nu L-au crezut pe Dumnezeu pe cuvânt atunci când i-a avertizat că vor muri negreșit, dacă vor călca porunca Lui?

Păcatul este inexplicabil, deci nescuzabil. De aceea, când vorbește despre păcat, Biblia îl numește o taină („taina fărădelegii” – vezi 2 Tesaloniceni 2,7). Poate că singura explicație plauzibilă (fără ca să îi scuze totuși pe primii noștri părinți!) ar fi aceea că ei încă nu-L cunoșteau suficient de bine pe Creatorul lor, fapt de care Satana a profitat din plin, amăgindu-i.

„Hotărât că nu veți muri!” – iată prima mare minciună rostită în istoria omenirii. Dar pentru ca minciuna să prindă, ea trebuia amestecată cu suficient adevăr, pentru a nu fi depistată. Care a fost primul adevăr rostit de șarpe în dialogul purtat cu femeia? „Dar Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii…” (Geneza 3,5)

Iată că cel numit de Mântuitorul „mincinos și tatăl minciunii” (Ioan 8,14) știe să spună și adevăruri. Însă ori de câte ori o face, el urmărește să își ascundă mai eficient minciuna. În cazul acestei afirmații, era un adevăr de necontestat. Raportul Scripturii confirmă faptul că, după păcătuire, oamenilor „li s-au deschis ochii” (Geneza 3,7). Nu s-a întâmplat însă în sensul arătat de șarpe… Oamenii au constatat cât sunt de goi în prezența Creatorului lor…

În dialogul dintre șarpe și femeie apare și cea de-a doua minciună: „Veți fi ca Dumnezeu” (vezi Geneza 3,5). Probabil că această perspectivă a încântat-o atât de mult pe femeie încât a cedat ispitei fără să meargă cu gândul mai departe. Era de fapt gândul Diavolului de pe vremea când încă locuia în cer, în prezența sfântă a lui Dumnezeu. Undeva în tainițele ascunse ale sufletului, Lucifer (devenit Diavolul și Satana) a început să cultive acest gând păcătos: acela de a ocupa o poziție cel puțin egală cu Creatorul (vezi Isaia 14,12‑14). Dacă gândul lui arogant a fost descoperit, iar Lucifer a fost izgonit din cer, el nu a încetat să cultive această dorință, încercând să o imprime și în inima oamenilor.

Din nefericire, momeala a prins… Primii noștri părinți au dorit să treacă dincolo de hotarele naturii cu care i-a înzestrat Dumnezeu și au păcătuit.

Al doilea adevăr rostit de șarpe se regăsește în finalul dialogului cu femeia: „Cunoscând binele și răul” (Geneza 3, 5). Au cunoscut cei doi binele și răul după ce au căzut în plasa amăgirii șarpelui? Desigur! Ce bine ar fi fost să se mulțumească doar cu cunoștința binelui! La ce ne folosește astăzi să cunoaștem din propria experiență ce înseamnă suferința, boala, dezamăgirea și moartea? Acestea nu erau în planul inițial al Creatorului cu privire la om.

Aceasta a fost prima mare amăgire în care a fost dus neamul omenesc de cel care este numit de Însuși Domnul Iisus „tatăl minciunii”. Omul a trebuit să moară din cauza păcatului neascultării. Și-a pierdut nemurirea condiționată dăruită prin actul Creației de Însuși Creatorul. Însă minciuna sădită de „șarpele cel vechi, numit Diavolul și Satana” (Apocalipsa 12,9) nu a murit.

Dimpotrivă, ea a renăscut cu și mai multă putere odată cu nașterea altor generații de oameni muritori. Minciuna nemuririi necondiționate a sufletului a hrănit speranțele deșarte a milioane și milioane de păcătoși care s-au măgulit cu gândul că, chiar dacă Îi întorc spatele Creatorului, adevăratul Izvor al vieții și nemuririi, ei sunt totuși nemuritori.

Ideea, nespus de plăcută, a prins mai ales pe linia descendenților necredincioși ai lui Adam și ai Evei, răspândindu-se la majoritatea popoarelor care au apărut pe pământ. Însă, dacă ideea nemuririi sufletului se regăsește pretutindeni pe pământ, în toate culturile și civilizațiile lumii, aceasta nu înseamnă că ea are astăzi mai multă credibilitate decât au avut cuvintele șarpelui în Eden.

„Hotărât că nu veți muri!” a fost și va rămâne prima și cea mai mare minciună din toate cele rostite cândva pe planeta Pământ, continuând să amăgească milioane și milioane de oameni care preferă să dea crezare spuselor Diavolului, decât Cuvântului clar al lui Dumnezeu.

Păcat că atâția oameni se lasă înșelați de marele amăgitor! Mare păcat …

Lori Balogh