Pilda bogatului și săracului Lazăr

Pilda bogatului și săracului Lazăr

Realitate sau alegorie?

Pasajul biblic din Luca 16,19‑31 a dat naștere la numeroase discuții. În general, există două concepții legate de interpretarea acestui pasaj: 1) Unii cred că în această pildă Iisus dă cortina la o parte, oferindu-ne un crâmpei despre viața de după moarte și despre soarta oamenilor buni și a celor răi dincolo de mormânt. 2) Alții, dimpotrivă, sunt convinși că Domnul S-a folosit de o alegorie pentru a ne oferi câteva învățături deosebit de importante.

O greșeală făcută frecvent în legătură cu interpretarea acestui pasaj este scoaterea lui din context și folosirea lui pe post de „sperietoare”, amenințându-i pe oamenii care nu se convertesc cu chinurile unui iad veșnic. Fără să negăm posibilitatea ca unii oameni să se fi convertit datorită acestui pasaj biblic, ne întrebăm totuși ce valoare are o astfel de convertire din moment ce motivul care a produs-o nu este dragostea față de Dumnezeu, ci frica de pedeapsă.

E important să știm dacă avem de-a face cu o relatare adevărată sau cu o parabolă? Desigur! Dacă cele spuse de Mântuitorul reprezintă doar o alegorie, nu vom putea extrage doctrină din acest pasaj. Parabolele sunt date pentru o anumită învățătură, nu pentru a lua fiecare detaliu în parte și a încerca să scoatem din el un adevăr doctrinal. S-ar ajunge astfel la aberații care ar contrazice adevărurile clare ale Bibliei.

Privind cu atenție la lucrarea pământească a Mântuitorului, observăm că Domnul S-a folosit adesea de parabole în predicarea Evangheliei. Iisus a cunoscut valoarea pildelor în procesul de învățare, știind că acestea stimulează gândirea profundă, rămânând multă vreme în memoria ascultătorilor. Mântuitorul se folosea de parabole și pentru un alt motiv: pentru a-Și proteja lucrarea. Vorbirea directă i-ar fi iritat atât de mult pe vrăjmașii Săi, încât L-ar fi adus repede la tăcere prin violență, înainte ca El să-și fi încheiat lucrarea. În privința aceasta, Iisus a fost „înțelept ca șerpii și fără răutate că porumbeii”, după cum El Însuși îi învățase pe ucenicii Săi cum să se poarte în lume (vezi Matei 10,16).

O întrebare pe care trebuie să ne-o punem în mod obligatoriu este legată de destinatarii acestor cuvinte rostite de Mântuitorul. Carei categorii de oameni i se adresa El în pasajul din Luca 16,19‑31?

Înainte ca Mântuitorul să ia cuvântul, ultimul verset (vers.14) declară: „Fariseii, care erau iubitori de bani, ascultau și ei toate lucrurile acestea și își băteau joc de El.” Așadar, Iisus se adresa în primul rând fariseilor – o clasă de oameni duplicitari, înșelători și deosebit de șireți. Era firesc ca El să se poarte față de astfel de oameni cu multă prudență și înțelepciune, pentru a nu-i provoca înainte de vreme, primejduindu-I lucrarea.

Vorbirea în pilde și alegorii era o modalitate a lui Iisus de a predica adevărul, însă cu prudență. Fariseii nu înțelegeau multe dintre aceste învățături voalate. Dovada acestui fapt o putem găsi chiar în rugăciunea lui Iisus din Luca 10,21: „Tată, Doamne al cerului și al pământului, Te laud pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înțelepți și le-ai descoperit pruncilor.”

De asemenea, Marcu 4,33‑34 arată că de cele mai multe ori învățăturile Mântuitorului erau înveșmântate în pilde: „Iisus le vestea cuvântul prin multe pilde de felul acesta, după cum erau ei în stare să-L priceapă. Nu le vorbea deloc fără pildă, dar când era singur la o parte, le lămurea ucenicilor Săi toate lucrurile.”

Toate aceste motive ne determină să înțelegem că pasajul din Luca 16,19‑31 nu este o relatare a unor fapte reale, ci reprezintă o alegorie, o parabolă, ca multe altele rostite de Iisus.

Contradicții și nedumeriri

În cazul în care pasajul din Luca 16,19‑31 ar reda o întâmplare reală, s-ar ridica o mulțime de probleme și nedumeriri, venind în contradicție cu adevărurile clare ale Scripturii.

1) Dacă nu am avea de-a face cu o alegorie, înseamnă că raiul și iadul sunt atât de aproape unul de celălalt încât locuitorii lor ar putea conversa între ei. Totuși, Avraam îi spune bogatului că între rai și iad este o „prăpastie mare” (vers.26). Dacă așa stau lucrurile, cum poate sufletul bogatului, aflat în iad, să poarte o conversație cu Avraam, aflat în rai? Lucrul acesta ar fi foarte, foarte greu de crezut!

2) Să ne imaginăm că cei aflați în rai ar putea vorbi și ar putea privi la semenii lor care suferă chinurile unui iad veșnic. Cum s-ar mai putea ei bucura în rai, văzând și auzind chinurile celor nelegiuiți, între care s-ar putea afla chiar unii dintre cei dragi lor: copii, părinți, soți sau soții, prieteni, vecini…?

3) Expresia „sânul lui Avraam” este ea însăși un indiciu că avem de-a face cu o alegorie. Dacă „sânul lui Avraam” ar fi real, cum ne-am putea imagina că ar încăpea în el toți cei mântuiți? Avraam însuși fiind mântuit, el în al cui sân ar trebui să se găsească?

4) Dacă relatarea Mântuitorului ar oglindi realitatea, înseamnă că sufletele celor decedați continuă să trăiască, să simtă, să comunice, să aibă dorințe, să sufere, să se bucure… Or lucrul acesta ar contrazice mulțimea pasajelor biblice care spun, în esență, că sufletul este muritor ( vezi Ezechiel 18,4.20; Eclesiastul 9,5‑6.10; Psalmul 115,117; 6,5; etc.).

5) După înviere, Mântuitorul a fost confruntat cu teama ucenicilor că ceea ce vedeau în fața ochilor nu era Persoana lui Iisus, ci un duh.

„Plini de frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu” (Luca 24,37‑39).

În pasajul din Luca 16,19‑31, care ne relatează (după părerea unora!) despre ceea ce se întâmplă cu sufletele celor decedați imediat după moarte, apar o mulțime de elemente trupești. Bogatul, aflat în chinuri în locuința morților, „și-a ridicat ochii în sus și l-a văzut pe Avraam” (vers.23). El îl roagă pe patriarh: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și moaie vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci grozav sunt chinuit în văpaia aceasta” (vers.24).

Dacă un suflet nu are „nici carne, nici oase”, conform spuselor Mântuitorului, cum se explică faptul că „sufletul” bogatului are ochi și limbă, iar cel al săracului are degete pe care poate să le înmoaie în apă?

Pasajul biblic în discuție ne-ar putea indica faptul că cei doi și-au luat cu ei trupurile, fie în rai (săracul), fie în iad (bogatul). Dar aceasta ar presupune că mormintele, atât ale celor buni, cât și ale celor răi, ar trebui să fie goale. Or, realitatea este cu totul alta: mormintele sunt pline cu rămășițele pământești ale oamenilor decedați (cu doar câteva excepții menționate în Biblie: mormântul lui Moise, ale celor înviați cu ocazia învierii lui Iisus și, mai ales, mormântul Mântuitorului).

Vedeți cât de absurdă este învățătura despre nemurirea sufletului? Cât de contradictorie este ea în raport cu învățătura Bibliei, cu rațiunea și cu bunul simț al omului? Domnul Christos n-ar fi compromis niciodată integritatea Scripturilor învățându-i pe oameni o doctrină contrară Bibliei. El nu Se putea contrazice pe Sine și nici adevărurile pe care tot El le transmisese omenirii prin profeții Săi.

Principii de interpretare

Asemenea oricărei parabole, „Pilda bogatului și săracului Lazăr” lucrează cu simboluri. Pentru a înțelege sensul acestora, este necesar să fie respectate câteva principii de interpretare a parabolelor, fără de care există riscul de a se ajunge la aberații străine de învățătura și spiritul Bibliei.

Un prim principiu este legat de contextul în care a fost rostită pilda. Orice interpretare trebuie să țină cont de împrejurările, destinatarii și contextul cultural al vremii și locului în care a fost rostită pilda.

Aplicând acest principiu în cazul de față, înțelegem că evreii care trăiau pe timpul Mântuitorului credeau, în marea lor majoritate, în învățătura despre starea conștientă a celor morți, în perioada dintre moarte și înviere. Poporul evreu nu a avut întotdeauna o asemenea credință. Vechiul Testament nu conține niciun indiciu cu privire la această doctrina eronată. După întoarcerea din robia babiloniană, iudeii au căzut în plasele elenismului, acceptând unele învățături ale filozofilor greci, între care și aceea a nemuririi sufletului.

Așadar, rostind această parabolă, Iisus îi întâlnea pe oameni pe propriul lor teren. El le vorbea „pe limba lor”, încercând să-i conștientizeze de un adevăr fundamental: destinul veșnic al omului se hotărăște în această viață. După moarte, nimeni nu mai poate face nimic pentru mântuirea lui.

Cunoscând ideile greșite ale iudeilor (împrumutate de la filozofii greci, îndeosebi de la Aristotel și Platon), Iisus Și-a formulat parabola în așa fel încât să-i învețe un adevăr fundamental, folosindu-se însă de ideile lor greșite.

Un al doilea principiu de interpretare a parabolelor este acela că învățătura unei pilde nu trebuie să contrazică adevărurile clare ale Scripturilor. Dacă am considera că pasajul din Luca 16,19‑31 ar reda realitatea cu privire la ceea ce se întâmplă cu sufletul după moarte, acest fapt ar contrazice restul Scripturilor care ne învață că sufletul este muritor și că nu există o stare de conștiență după moarte. Așadar, pilda trebuie interpretată în contextul biblic general, în lumina adevărului cu privire la starea omului în moarte.

Al treilea principiu de interpretare a pildelor este legat de detalii. Orice pildă conține detalii menite să susțină povestirea și ideea centrală. Fiind vorba de o parabolă, detaliile nu trebuie interpretate literal, afară de cazul în care contextul impune acest lucru. Detaliile nu au însemnătate în ele însele, ci doar pentru susținerea învățăturii centrale.

Din acest principiu se naște un altul: nu pot fi folosite detaliile unei parabole pentru a susține o doctrină. Ca bază doctrinară poate fi considerată doar învățătura fundamentală a parabolei, confirmată de contextul general al Bibliei.

Ținând cont de aceste principii, în Pilda bogatului și săracului Lazăr Iisus nu discută nici despre starea omului în moarte, nici despre timpul în care sunt date răsplătirile. Aceste lucruri le-a expus clar în alte ocazii, când a afirmat că răsplata nu se dă imediat după moarte, ci la revenirea Sa (vezi Matei 16,27; 25,31‑41; Apocalipsa 22,12 etc.). Scopul pentru care a rostit această pildă este altul: să ne învețe că destinul viitor al omului depinde de modul în care el folosește ocaziile acestei vieți.

Unii atrag atenția asupra faptului că Iisus nu a specificat faptul că pasajul din Luca 16,19‑31 este o parabolă, așa cum o făcea de obicei. Trebuie însă observat că El nu specifică întotdeauna că era vorba de o pildă. Nici la începutul Pildei fiului risipitor (vezi Luca 15,11‑32), nici la începutul Pildei ispravnicului necredincios (vezi Luca 16,1‑13), Iisus nu specifică faptul că ceea ce rostea era o pildă. Unele dintre pildele Vechiului Testament au fost rostite fără a se specifica faptul că erau pilde și, cu toate acestea, nimeni nu crede că ele ar trebui să fie interpretate literal, altfel decât o pildă (vezi Judecători 9,8‑15; 2 Regi 14,9).

Simboluri și interpretări

Vers. 19‑21: Aceste versete reprezintă introducerea în subiectul parabolei, făcându-ne cunoștință cu personajele principale: doi oameni aflați, din punct de vedere al stării materiale și sociale, la extremitățile societății.

Bogatul era îmbrăcat în purpură (semnul regalității) și în subțire (semnul luxului), ducând „o viață plină de veselie și strălucire.” El îi reprezintă pe toți cei care uită că ceea ce au le-a fost dat de Dumnezeu nu doar pentru satisfacerea propriilor dorințe, ci și pentru ajutorarea celor în nevoie.

Nu ni se spune că acest bogat l-ar fi maltratat pe săracul aflat la ușa lui, nici că l-ar fi batjocorit sau alungat disprețuitor. De altfel, în dialogul ulterior dintre sufletul bogatului și cel al lui Avraam, acesta din urmă nu-i reproșează niciun rău pe care l-ar fi făcut în mod direct săracului Lazăr. Singura lui vină evidentă este indiferența și pasivitatea față de nevoile aproapelui său. Este vorba aici de ceea ce teologia definește ca fiind „păcatul prin omisiune”.

„Deci, cine știe să facă bine și nu face, săvârșește un păcat” (Iacov 4,17).

Prin această pildă Mântuitorul vrea să ne atragă atenția că pentru ca cineva să-și piardă mântuirea nu trebuie să facă cine știe ce rele în această viață. E suficient să nu facă binele pe care poate să-l facă, potrivit privilegiilor și binecuvântărilor primite. Iisus critică indiferentismul și pasivitatea, atât a individului, cât și a colectivității.

Mântuitorul dorea ca fariseii, care erau de față și care erau mari iubitori de bani, să se identifice cu bogatul din pildă. Dar, într-un sens mai larg, bogatul îl reprezintă pe întregul popor evreu, care s-a bucurat de privilegiile cunoașterii adevărului, fără să împărtășească și neamurilor păgâne această cunoaștere.

Săracul poartă un nume ebraic comun: „El’azar” (Lazăr), însemnând „Dumnezeu a ajutat”. Aceasta este singura parabolă în care Iisus dă nume unuia dintre personaje, lucru de altfel necesar datorită dialogului din cuprinsul pildei. Oare cât de „ajutat” s-a simțit bietul om care în întreaga sa viață a trebuit să trăiască în lipsuri și umilință?

Este vreo legătură între Lazăr din pildă și Lazăr din Betania? Nu avem niciun indiciu în acest sens. Iisus avea să îl învie din morți pe Lazăr din Betania câteva săptămâni mai târziu (Ioan 11,1‑46 ).

Lazăr era „plin de bube” – o boala ulcerată care îl făcea invalid atât pentru muncă, cât și pentru deplasare. Așezat la ușa bogatului, Lazăr dorea să se sature cu fărâmiturile căzute de la masa acestuia. Contextul pildei ne lasă să înțelegem că nici măcar această minimă dorința nu îi era împlinită. Bogatul nu îi dădea nici măcar resturile meselor lui copioase.

Faptul că bubele îi erau linse de câini arăta, pe deoparte, că uneori animalele dovedesc mai multă compasiune decât unii oameni, iar pe de altă parte, că mizeria în care se afla săracul era extremă. Cu toată sărăcia și mizeria în care se afla, nu găsim în pildă niciun indiciu că Lazăr s-ar fi plâns de starea lui, că ar fi cârtit împotriva lui Dumnezeu sau a bogatului. Asemenea lui Iov, săracul a suportat cu răbdare și demnitate suferința.

Vers. 22: Începând cu acest verset, se încheie un capitol și se deschide altul. Din acest punct, foarte mulți comentatori deraiază în interpretarea parabolei, considerând că bogatul ajunge în iad și săracul în rai imediat după moarte. Nimic din toate acestea! Pasajul nu vorbește nici de rai, nici de iad, în sensul credinței populare. Textul spune că Lazăr a fost dus „în sânul lui Avraam”, fără a menționa când s-a produs acest lucru. Bogatul a fost „îngropat” și nimic mai mult! Din nou, nu ni se spune când a avut el parte de suferințele descrise în pildă.

„Dus de îngeri”: Expresia este greșit interpretată de cei mai mulți comentatori biblici. Ei consideră că acest lucru are loc imediat după moarte, în secundele de după deces. Însă Mântuitorul clarifică momentul în care îngerii îi vor conduce pe cei mântuiți spre plaiurile raiului: „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24,31).

Cuvintele Mântuitorului ne învață clar că expresia „dus de îngeri” se va împlini doar la revenirea în glorie a Sa, la sfârșitul istoriei păcatului, nicidecum la moarte.

„Sânul lui Avraam” este o expresie care descrie o relație de apropiere și iubire (Biblia spune că ucenicul Ioan s-a culcat pe sânul lui Iisus, în calitatea sa de ucenic iubit: vezi Ioan 13,23). „Sânul lui Avraam” este un idiom iudaic, însemnând „paradis”. Literatura iudaică veche îl prezintă adesea pe Avraam ca salutându-i pe oameni când intră în paradis, la fel cum Petru este uneori prezentat ca stând la poarta raiului și salutându-i pe creștinii care ajung acolo.

Este de observat că și comentatorii biblici care cred în nemurirea sufletului consideră că această expresie este figurată și nu trebuie înțeleasă literal.

Vers. 23: Vorbirea figurată a Mântuitorului reiese clar din ceea ce urmează. Fiind în chinuri mari în „locuința morților”, bogatul „și-a ridicat ochii în sus” și l-a văzut pe Avraam. Întrebarea care se pune este: Care ochi? Are sufletul ochi? Nu i-a învățat Iisus pe ucenicii Săi ca „un duh n-are nici carne, nici oase” (vezi Luca 24,37‑39 )? Să fi ajuns bogatul în iad cu trup cu tot? Dar atunci mormântul lui ar trebui să fie gol (și al tuturor nelegiuiților!). Realitatea însă contrazice această posibilitate. Mormintele sunt pline de rămășițe pământești, conform Scripturii care spune: „Căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” (vezi Geneza 3,19).

Mai mult decât atât, expresia „locuința morților” este tradusă din grecescul „hades” care semnifică locuința provizorie a tuturor celor morți, fie buni, fie răi, până la înviere. Din acest punct de vedere, literal vorbind, și Lazăr trebuia să se afle în „hades”, până la înviere.

Faptul că bogatul „l-a văzut de departe pe Avraam”, din locul chinului său, este o altă dovadă că vorbirea Mântuitorului este figurată. Dacă am interpreta literal această relatare, ar însemna că iadul este suficient de aproape de rai încât locuitorii lor pot să se privească unii pe alții și pot chiar comunica între ei!? Acesta ar fi un lucru cât se poate de straniu și greu, foarte greu de crezut!

Vers. 24: Ni se spune că bogatul „a strigat” către Avraam. Din nou se pune întrebarea: Cât de apropiat este raiul de iad încât cei ce se află acolo se pot auzi unii pe alții? Cât de fericiți și senini ar putea fi locuitorii raiului dacă zilnic, oră de oră și clipă de clipă, ar trebui să audă gemetele, strigătele și blestemele ieșite de pe „buzele” celor chinuiți veșnic? Este cât se poate de evident că vorbirea Mântuitorului în pasajul din Luca 16,19‑31 este figurată.

„Părinte Avraame”: Bogatul i se adresează lui Avraam ca și cum el ar fi Dumnezeul care prezidează peste „hades”. Avem aici o altă dovadă că vorbirea este figurată, căci Scriptura ne arată clar că singurul care ține „cheile morții și ale locuinței morților” este Iisus (vezi Apocalipsa 1,18).

Rugămintea bogatului ca Avraam să-l trimită pe Lazăr „să-și înmoaie vârful degetului în apă” pentru a-i răcori „limba” este din nou o vorbire figurată. E vorba aici de mădulare ale trupului care nu au nicio legătură cu sufletul descărnat (deget, limba). Dacă cei doi ar avea și trupurile cu ei (bogatul în iad și săracul în rai), cum s-ar mai explica adevărul despre înviere, atât de clar prezentat în Scriptură?

Întregul context al pildei demonstrează că cele descrise aici, într-un limbaj figurat, se vor împlini nu imediat după moarte, ci la revenirea Mântuitorului, la învierea generală a tuturor oamenilor.

Vers. 25 subliniază elementul temporal. „Adu-ți aminte” – îi spune Avraam bogatului… Dacă scena și dialogul ar avea loc imediat după moarte, expresia „adu-ți aminte” nu ar avea niciun sens. În general, această expresie se folosește când este vorba de evenimente petrecute cu mult timp în urmă. Expresiile „adu-ți aminte” și „acum aici” sunt în opoziție deoarece trecuse mult timp între viața trăită pe pământ și momentul răsplătirii. Așadar, nu poate fi vorba despre o răsplătire primită în secunda imediat următoare morții, ci de cea pregătită de Iisus la sfârșitul timpului, la revenirea Sa.

Vers. 26: „O prăpastie mare” – Expresia folosită de Avraam este interpretată de unii comentatori în sens literal, afirmând că aici este vorba de distanța fizică enormă care există între iad și rai. Ce reprezintă în realitate această „prăpastie mare”?

Să notăm ceea ce ne spune profetul Isaia: „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă, ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi și Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui și-L împiedică să v-asculte” (Isaia 59,1‑2; vezi și Ieremia 5,25; Evrei 10,26 ).

Scriptura ne arată că ceea ce îi separă definitiv și iremediabil pe oameni de Dumnezeu este păcatul, în toate formele sale. Dumnezeu nu poate binecuvânta, proteja, vindeca sau salva oameni care nu se pocăiesc de păcatele lor și nu le abandonează. Dumnezeu nu are nicio legătură cu păcatul, de aceea păcatele bogatului l-au rupt de prezența Lui. Iată de ce Avraam îi spune acestuia că nimeni nu poate trece dintr-o parte în alta a „prăpastiei”.

Vers. 27‑28: Rugămintea bogatului ca Avraam să trimită pe cineva în familia lui pentru a-i avertiza de ceea ce se poate întâmpla după moarte este un reproș indirect cu privire la faptul că el însuși nu fusese suficient avertizat.

De asemenea, cererea bogatului este o dovadă că nu există posibilitatea comunicării între cei morți și cei vii. Chiar dacă am interpreta acest pasaj biblic în mod literal, considerând că sufletele continuă să existe după moarte, aici avem dovada că „sufletele” morților nu pot intra în legătură cu cei vii, răsturnând orice pretenție a spiritismului cu privire la această posibilă comunicare.

„Am cinci frați” – afirmă bogatul. De ce tocmai cinci și nu patru, sau șase, sau opt? Unii comentatori sunt de părere că cifra cinci se referă la cele cinci rase umane. Ținând seama că bogatul îl reprezintă pe poporul evreu care nu și-a făcut datoria de a împărtăși lumina adevărului neamurilor, cei cinci „frați” pot reprezenta cele cinci rase: rasa neagră, rasa malaeziană sau maro, rasa indiană sau roșie, rasa mongoloidă sau galbenă și rasa caucaziană sau albă. În consecință, cei cinci frați reprezintă întreaga omenire.

Vers. 29: Răspunsul lui Avraam la cererea bogatului este extrem de important, căci el ne arată ceea ce trebuie să facă fiecare om în timpul vieții dacă vrea să fie mântuit: „Au pe Moise și pe proroci; să asculte de ei.”

Expresia: „au pe Moise și pe prooroci” se referă la Scripturile Vechiului Testament. Este o denumire comună pentru scrierile canonice ale Vechiului Testament din vremea lui Iisus. Mântuitorul atrage încă odată atenția spre Scripturi, ele fiind de cea mai mare valoare în probleme de credință și doctrina, fiind cea mai sigură călăuză la mântuire.

„Să asculte de ei”: Reproșul voalat al bogatului că nu fusese avertizat suficient cu privire la soarta care îl aștepta după moarte este fără niciun suport. Dacă bogatul ar fi citit Scripturile, ar fi aflat din ele despre soarta nelegiuiților și ar fi putut evita să ajungă în situația disperată în care l-a adus păcatul. Scripturile sunt suficiente pentru ca oamenii să fie avertizați.

Vers. 30‑31: Aceste două versete sunt un avertisment cu privire la încăpățânarea naturii umane de a asculta de Cuvântul lui Dumnezeu. „Nu, părinte Avraame” – reprezintă un protest al bogatului față de hotărârea divină rostită de Avraam, lăsând să se înțeleagă că el știe mai bine decât acesta ce e bine și ce e rău. Se pare că el nu găsise convingătoare dovezile Scripturii și se îndoia că frații săi le vor găsi convingătoare.

„Dacă se duce la ei cineva”: Cerând dovezi suplimentare, bogatul nu face altceva decât să reflecte cererile repetate ale cărturarilor și fariseilor ca Iisus să facă un semn în plus pentru a-i convinge de adevăr.

„Dacă nu ascultă”: Cei ce nu se lasă convinși de adevărul clar exprimat în Scripturi nu se vor lăsa convinși nici de cele mai mari minuni. La câteva săptămâni după rostirea pildei, Mântuitorul l-a înviat pe Lazăr din Betania. I-a convins această minune pe conducătorii națiunii că Iisus este Mesia? Nicidecum! Dimpotrivă, minunea învierii lui Lazăr i-a determinat pe aceștia să-și intensifice uneltirile împotriva lui Iisus, făcând planul de a-l ucide chiar și pe cel înviat. În felul acesta, iudeii au demonstrat adevărul afirmației lui Iisus că aceia care leapădă lumina Scripturilor nu se vor lăsa convinși nici de cele mai impresionante minuni, „chiar dacă ar învia cineva din morți”.

Concluzii

„Pilda bogatului și săracului Lazăr” ar trebui să primească un alt titlu: „Pilda săracului bogat și a bogatului Lazăr”. De ce? Pentru că unii oameni sunt atât de săraci încât nu au altceva decât bani, în timp ce alții, pe sub zdrențele care le acoperă trupurile pline de „bube”, ascund în inimă cea mai mare comoară: credința în Iisus Christos ca Mântuitor personal.

Pilda nu are scopul de a ne învăța ceva despre „viața de dincolo” de pragul mormântului. Pentru simplul motiv că nu există viață dincolo de mormânt. Iisus nu se putea contrazice pe Sine, învățându-i pe oameni altceva decât ceea ce îi învățase până atunci. Viața aceasta este singura ocazie de a-L cunoaște pe Dumnezeu și de a găsi calea spre mântuire. După moarte, nimeni și nimic nu mai poate schimba lucrurile. Dacă respingem adevărul așa cum este el exprimat în Scripturi, nicio minune nu ne va aduce convingerea de adevăr.

„Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5,39).

Lori Balogh