„Căci pentru mine a trăi este Christos”

„Căci pentru mine a trăi este Christos”

„Căci pentru mine a trăi este Christos, iar a muri este un câștig.”

Filipeni 1,21

Am fost profund impresionat de subiectul unui film documentar care se ocupă cu viața unui biolog specializat în studiul șerpilor. Este vorba de drama pe care acest iubitor de reptile a trăit-o într-una din zilele lui obișnuite de lucru.

În ziua respectivă, omul și-a luat mașina și a pornit singur spre țărm. Ajuns acolo, s-a urcat în barcă și a vâslit până la o insulă în care trăiau cobre, unii dintre cei mai veninoși șerpi din lume. Deși avea la activ mulți ani de experiență, biologul a făcut o greșeală gravă și a fost mușcat de o cobră. Din nefericire, omul nu avea la el ser antivenin, iar timpul pe care îl avea la dispoziție ca să ajungă la cea mai apropiată unitate medicală era foarte scurt.

Omul a pornit în fugă spre barcă, dar veninul începea să-și facă efectul. La început, picioarele i-au devenit ca de plumb, apoi nu le-a mai simțit deloc și nu au mai răspuns la comenzi. Cu picioarele paralizate, omul s-a prăbușit la pământ. Și totuși, nu a renunțat. S-a târât pe burtă cu ajutorul mâinilor, s-a chinuit să se urce în barcă, a vâslit și, în cele din urmă, a ajuns la țărm. Mașina îl aștepta, însă omul nu putea merge spre ea. Din nou s-a târât până la mașină, a ajuns la portieră și, cu un efort supraomenesc, fără ajutorul picioarelor, doar folosindu-se de mâini, a reușit să urce la volan.

Dar cum să șofeze? Picioarele îi erau pe deplin paralizate, iar veninul își continua lucrarea lui ucigătoare, efectele lui avansând spre mâini. Atunci omul și-a luat fiecare picior cu mâinile încă ascultătoare și le-a așezat pe pedalele de ambreiaj și de accelerație. A pornit mașina și, fără să schimbe vitezele, a rulat spre cel mai apropiat dispensar. Minutele treceau și perspectiva morții era tot mai apropiată.

Ajungând la dispensar și neputând coborî din mașină, s-a lăsat să cadă și, cu ultimele sforțări, cu ultimele picături de viață, s-a târât până la ușa dispensarului. A mai avut putere doar să bată în ușă, apoi s-a prăbușit. Cineva dinăuntru l-a auzi și omul a fost salvat… După săptămâni de terapie intensivă și ședere în spital, biologul s-a întors la viața lui obișnuită.

Ce credeți că a făcut acest om după ce s-a vindecat? Greu de crezut, dar el s-a întors acolo unde văzuse moartea cu ochii, pe insula de tristă amintire, la șerpii lui veninoși pe care îi iubea. Și aceasta în condițiile în care o a doua mușcătură de cobră i-ar fi fost fatală. Organismul lui nu ar mai fi suportat o altă doză de antivenin.

Întotdeauna i-am admirat pe oamenii care se luptă pentru viață. Lupta aceasta face parte din acel „gând al veșniciei” sădit de Creator în fiecare ființă umană (vezi Eclesiastul 3,11). În același timp, am avut mereu un sentiment ciudat față de oamenii care lasă garda jos, care renunță la luptă pentru viață. Am perceput această atitudine a unora ca pe o lașitate în fața greutăților vieții, ca pe un abandon înainte de finalul drumului, înainte de atingerea sensului adevărat al vieții.

Privind la acest om curajos cum se lupta cu secundele și cu moartea care-i pătrunsese în sânge, mi-am adus aminte de întrebarea pe care o pune apostolul Iacov: „Căci ce este viața voastră? Nu sunteți decât un abur care se arată puțintel și apoi piere” (Iacov 4,14).

A fost suficientă o singură clipă de neatenție și totul se putea prăbuși definitiv: grija părinților de a-l crește, eforturile lor pentru a-l educa, munca lui de o viață, planurile de viitor… Totul s-ar fi pierdut în neant.

Ce e viața? Iată o întrebare la care filozofii, biologii, juriștii și medicii încă nu au găsit un răspuns mulțumitor. Există însă o întrebare mult mai importantă decât acesta: Care e sensul vieții? Dacă nu am ajuns să dăm o definiție mulțumitoare vieții, nu am pierdut mare lucru. Dacă însă nu am găsit sensul vieții, atunci am pierdut totul. Definitiv!

Ce este viața pentru omul care nu i-a găsit încă sensul? Se poate vedea pe orice piatră de mormânt: o simplă linie între două date: cea a nașterii și cea a morții. Adică un mare MINUS.

A fost un om bogat? În fața morții, bogăția nu-l ajută cu nimic. Vechii egipteni puneau în camerele mortuare ale faraonilor decedați o mulțime de lucruri: mobilier, vase, hrană, podoabe, leacuri, îmbrăcăminte etc., sperând să-i folosească acestuia pe tărâmul de dincolo. La ce folos?

Nicolae Iorga spunea că cea mai mare tragedie este că la moarte, omul pleacă fără să se poată lua nici măcar pe sine. Dovada? Piramidele egiptene prădate de hoți sau scotocite de arheologi. Dar și „piramidele” moderne ale bogaților acestui veac, cu sicrie prevăzute cu aer condiționat și cavouri supraetajate prevăzute cu lift și iluminat electric. Morminte „văruite”, monumente funerare impunătoare, mausolee impresionante, dar viața unde e? O simplă linie… Un mare minus…

A fost un om instruit? Este ceva de dorit ca omul să se instruiască, dar dacă acest om nu a găsit sensul existenței sale, viața tot o linie este, căci Biblia spune: „În locuința morților în care mergi nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici știință, nici înțelepciune” (Eclesiastul 9,10).

A fost un om cu multe realizări? Fără aflarea sensului adevărat al vieții, toate realizările omului sunt doar o simplă linie pe piatra funerară. Un mare minus! Oare acesta să fie planul lui Dumnezeu cu noi, creaturile Sale? Să ne naștem, să trăim o viață scurtă de 70‑80 de ani, zbătându-ne să supraviețuim într-o lume ca o junglă, pentru ca apoi să ni se poticnească picioarele de pragul unui mormânt? Nu este aceasta supremul absurd?

Dacă ar fi așa, dacă la această viață „scurtă și plină de necazuri” (vezi Iov 14,1‑2) s-ar reduce întregul plan divin pentru noi, atunci de ce mai există Biserica? De ce să mai citim Biblia? De ce să ne mai clădim caractere nobile? Dacă tot ne stingem ca o scânteie efemeră, ce rost mai are să luptăm pentru viață?

Din nefericire, cei mai mulți oameni trăiesc într-o permanentă lipsă de sens al vieții. Filozofia lor de viață este una singură: „Să mâncăm și să bem, căci mâine vom muri” (vezi Isaia 22,13) Și: „După mine, potopul!”

Am remarcat întotdeauna cu plăcere că Biblia, atunci când vorbește despre moartea unui om credincios, folosește operația de adunare, nu de scădere, așa cum ni s-ar părea a fi logic. Despre patriarhul Iacov, de exemplu, stă scris că la moarte a fost „adăugat la poporul său” (vezi Geneza 49,33). Nu ar fi fost normal să scrie despre el că a fost „scăzut din poporul său”? Moartea lui nu a însemnat o pierdere? Un minus?

Iată că Biblia privește cu totul altfel moartea celor care și-au găsit sensul vieții: ca pe un mare PLUS. A fost un om sărac sau bogat, instruit sau neînvățat, cu multe sau cu puține realizări? Dacă și-a găsit sensul adevărat al vieții, pe piatra lui de mormânt, între data nașterii și cea a morții ar trebui să scrie un mare „plus”.

Ce am face noi, oamenii, dacă nu am avea la îndemână Cuvântul lui Dumnezeu care să dea cortina la o parte și să ne descopere sensul adevărat al vieții? „Căci Eu știu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace și nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor și o nădejde” (Ieremia 29,11).

Cât de încurajator este gândul că Dumnezeul nostru are pentru noi planuri care trec dincolo de pragul mormântului: „un viitor și o nădejde”. De ce și una și cealaltă? Nu ajunge doar viitorul? Nu, nu ajunge! Căci orice viitor, oricât ar fi de luminos, într-o zi va deveni prezent. Iar când acest lucru se va întâmpla, avem nevoie să sperăm într-un alt viitor și mai măreț, făgăduit de Tatăl ceresc.

Astfel, viața veșnică promisă va fi o spirală din ce în ce mai cuprinzătoare și îndreptată în sus, spre idealuri înalte. Această asociere între viitor și speranță este garanția că în veșnicie nu va exista monotonie, nimeni nu se va plafona, nimeni nu se va opri din procesul fără de sfârșit al creșterii spirituale și intelectuale.

De unde putem cunoaște noi, ființe limitate și muritoare, adâncimile gândurilor lui Dumnezeu? Nu am avea nicio șansă să cunoaștem gândurile Lui, dacă El nu ar fi făcut ca Gândul Său să devină Cuvânt, iar Cuvântul să devină Trup: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,14).

Venirea lui Iisus Christos, Cuvântul lui Dumnezeu, în lumea noastră mică și întunecată, a rupt cercul vicios al existenței noastre efemere: naștere-viață-moarte, transformând existența noastră într-o spirală infinită: naștere-viață-naștere din nou-viață-iarăși viață-mereu viață-viață veșnică…

„Eu am venit ca oile să aibă viață și s-o aibă din belșug” (Ioan 10,10) – este asigurarea pe care Iisus ne-o garantează pecetluind-o cu propriul Său sânge. Iată de ce Iisus Christos este singurul sens adevărat al vieții: „Cine are pe Fiul, are viața; cine n-are pe Fiul, n-are viața” (1 Ioan 5,12).

Am întâlnit creștini care se îngrozesc la gândul că, într-o zi, vor trebui să moară. În mintea lor nu încape această perspectivă și ocolesc cu îndârjire acest subiect, până acolo încât refuză să cânte acele strofe din cântările creștine în care se amintește de moarte. La ce le folosește însă acest refuz al ideii de moarte? Probabil ca acești creștini încă nu au găsit sensul adevărat al vieții, încă nu l-au găsit și primit pe Iisus Christos-Izvorul vieții.

Biblia abundă de exemple de oameni care au regăsit sensul vieții lor în momentul în care L-au întâlnit pe Iisus. Unul dintre ei este și marele apostol Pavel. Să ascultăm ce afirmă un astfel de om și să ne minunăm: „Căci pentru mine a trăi este Christos, iar a muri este un câștig” (Filipeni 1,21).

Nu credeți că un om care poate spune cu seninătate aceste lucruri este un om fericit? Un om care poate privi cu aceeași seninătate atât viața cât și moartea este un om care s-a regăsit pe sine, care L-a regăsit pe Dumnezeu și, prin urmare, și-a regăsit adevăratul sens al vieții. Lui Pavel îi era totuna dacă ar fi trăit în continuare sau dacă ar fi trebuit să-și încheie viața. „Sunt strâns din două părți” – scrie el credincioșilor din Filipi (vezi Filipeni 1,23).

Pe de o parte ar fi dorit să mai trăiască, pentru a sluji Biserica; pe de altă parte, ar fi dorit să moară, pentru ca clipă reîntâlnirii cu Domnul și Mântuitorul său să fie mai aproape. Aceasta era dilema lui Pavel și aceasta este dilema oricărui om care a găsit sensul vieții lui în Christos. Filozofiile omenești și religiile păgâne privesc fie viața, fie moartea ca pe o durere. Singur creștinismul îl eliberează pe om de astfel de temeri, dând un sens pozitiv atât vieții, cât și morții.

Cândva, capul sudic al Africii se numea „Cabo Tormentoso” („Capul Torturilor”). Corăbierii își imaginau că cei care îndrăzneau să navigheze mai departe, vor fi victime sigure ale oceanului. Vasco da Gama a îndrăznit să treacă dincolo de acest cap, a ocolit Africa și a descoperit drumul Indiilor. Când s-a întors din India cu corabia plină de mirodenii, el a redenumit capul sudic al Africii – „Capul Bunei Speranțe”.

Până la învierea lui Iisus, moartea era privită ca un tărâm al disperării, al groazei. Iisus cel înviat a transformat acest tărâm într-unul al speranței învierii. Ce vrea să spună Pavel când afirmă cu atâta siguranță: „Căci pentru mine a trăi este Christos, iar a muri este un câștig”? Iată câteva mesaje ascunse în aceste câteva cuvinte:

1. Căci pentru mine rostul vieții este cunoașterea lui Christos. Pentru mulți dintre semenii noștri rostul vieții se rezumă la perpetuarea speciei și la împlinirea unor nevoi primare ale ființei umane: hrana, adăpostul și îmbrăcămintea. Dacă acesta ar fi rostul existenței noastre, în ce ne deosebim de animalul care urmărește și el același lucru?

Pentru alții, rostul vieții constă în căutarea plăcerii, în toate formele și nuanțele posibile. Este și acesta un mod de a înțelege viața, însă este un mod egoist de a o trăi. Și apoi, pe măsură ce îmbătrânește, omul constată că plăcerile i se împuținează, dispar încetul cu încetul. Și atunci ne întrebăm: cum poate fi rostul vieții ceva care dispare treptat, pe măsură ce ne apropiem de pragul mormântului?

Pentru alți semeni ai noștri rostul existenței înseamnă goană după putere. Unii o au pentru un timp, însă și puterea se pierde, iar atunci când ți se pare că o ai, este atât de relativă și nesigură! Priviți la mării dictatori ai lumii (Hitler, Stalin, Franco etc.)! Ce s-a ales de setea lor de putere?

Alți oameni găsesc rostul vieții lor în goana după bogățiile pământești. Când le au, vor mai mult și tot mai mult, căci bogățiile nu satură. Suzetele de aur pentru bebeluși, zgărzile încrustate cu diamante pentru cățeluși, zecile de milioane de dolari lăsate moștenire animalelor de companie și multe alte excentricități mondene vor fi probe la dosar în ziua cea mare a judecății finale.

Nu, rostul vieții nu stă nici în perpetuarea speciei, nici în satisfacerea nevoilor firești ale existenței, nici în putere, nici în bogăție sau plăcerile de o clipă ale păcatului. Rostul primordial al vieții este altul: „Să-L cunosc pe El și puterea învierii Lui și părtășia suferințelor Lui și să mă fac asemenea cu moartea Lui, ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți” (Filipeni 3,10).

„Și viața veșnică este acesta: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu” (Ioan 17,3).

2. Căci pentru mine bucuria vieții este părtășia cu Christos. Viața ne oferă o paletă întreagă de bucurii, în ciuda viziunii pesimiste a unora. Ne este dat să avem parte de unele bucurii materiale, de altele sufletești, iar altele sunt de natură spirituală.

Bucuriile materiale sunt cele mai efemere. Cauza? Lucrurile materiale sunt ele însele trecătoare, iar obișnuința face ca bucuria produsă de posedarea lor să dispară treptat.

Bucuriile sufletești sunt mai puternice și mai dăinuitoare decât primele, dar și ele trec. Din cauza păcatului, suferinței și răutății oamenilor, aceste bucurii sunt rare și urmate de tristeți.

Bucuriile spirituale sunt superioare primelor două amintite. Am fost creați în așa fel încât să nu ne putem găsi adevărata menire și împlinire decât în cadrul unei relații de iubire cu Creatorul nostru. Fiecare ființă umană se naște în sufletul său cu un mare gol sufletesc în formă de Dumnezeu. Din nefericire, oamenii încearcă să umple acest gol cu surogate. Pentru un timp, poate că acest demers funcționează, dar cu siguranță că vine un moment al adevărului, în care cel care a stat cu spatele la Dumnezeu își vede imensa goliciune și sărăcie spirituală.

Spunea psalmistul: „Eu zic Domnului: Tu ești Domnul meu. Tu ești singura mea fericire” (Psalmul 16,2). Oare David era un fanatic religios? Nu găsea el și alte bucurii în această viață? Desigur! El însă descoperise în Dumnezeul său izvorul oricăror bucurii și fericiri. Dacă dorești apă curată, de ce să o cumperi cu porția pe bani grei, când izvorul îți stă la dispoziție?

3. Căci pentru mine secretul vieții este legătura cu Christos. De șase milenii omenirea caută secretul nemuririi. Undeva în SUA, există o firmă care, contra unei sume uriașe, îi congelează pe cei care vor să fie nemuritori. Cilindri uriași sunt puși la dispoziția celor care se lasă congelați până ce omenirea va fi găsit secretul nemuririi. Alții, mai puțin bogați, care nu-și pot permite să-și congeleze întregul trup, își lasă doar capul să le fie congelat.

Bieții oameni! Secretul nemuririi e la îndemâna tuturor: „Eu sunt învierea și viața. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Și oricine trăiește și crede în Mine, nu va muri niciodată” (Ioan 11,25‑26).

4. Căci pentru mine finalul vieții este întâlnirea cu Christos. Expresia „loc de veci” este total incorectă din punct de vedere biblic. Mormântul nu este un loc de veci! Este un loc temporar. Chiar și pentru cei necredincioși! Pentru că de înviere vor avea parte și credincioșii și necredincioșii. Ceea ce-i va deosebi pe unii de alții este calitatea învierii de care vor avea parte: prima înviere, a celor drepți, spre viață veșnică, și a doua înviere, a celor nedrepți, spre moarte veșnică. Pentru omul care cunoaște Izvorul vieții, finalul nu este altceva decât un pas, o clipă până la fericita întâlnire.
5. Căci pentru mine modelul de viață este viața lui Christos. Oamenilor le place să aibă modele. De obicei acestea sunt alese dintre starurile de cinema, vedetele TV, cele sportive sau cântăreți celebri. Există însă o lege a psihicului, subliniată chiar de Mântuitorul: „Ucenicul nu poate fi mai mare decât stăpânul său.” Prin urmare, nimeni nu poate spera să fie mai presus de modelul de viață ales. Alegi o țintă joasă, neînsemnată va fi și realizarea. Doar cel care-L alege pe Christos ca model poate spera mult de la viață. El poate ținti chiar desăvârșirea.

Un soldat evreu a avut ocazia, în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, să participe la un serviciu divin creștin. În timpul acestuia, el a auzit de mai multe ori amintindu-se Numele lui Christos, fapt ce l-a contrariat. Întâlnindu-se cu rabinul său, soldatul l-a întrebat:

„Ce diferența există între Mesia pe care Îl așteaptă evreii și Mesia pe care Îl au creștinii?”

Rabinul i-a răspuns:

„Iată diferența: Mesia evreilor trebuie să vină, iar Mesia creștinilor a venit deja.”

După un moment de gândire, soldatul a continuat:

„Rabi, dar când va veni Mesia evreilor, ce va putea face El mai mult decât Christos?”

Da, Christos nu va putea fi depășit de nimeni. Imaginația cea mai bogată nu poate concepe o viață mai frumoasă și mai morală ca a Lui. De aceea Blaise Pascal spunea: „Iisus Christos este centrul și temelia tuturor lucrurilor. Cine nu-L cunoaște pe El, nu cunoaște nimic despre sine și despre lume.”

Concluzii

 Viața fără Christos este o simplă linie între două date de pe piatra de mormânt. Adică un mare „minus”. Dar aceeași viața consacrată Lui și plină de prezența Sa devine un câștig pe toate planurile. Adică un mare „plus”. Un astfel de om a câștigat și viața acesta trecătoare, căci a trăit-o frumos, la superlativ, împreună cu Mântuitorul, dar a câștigat și viața cea veșnică – o viață îmbelșugată cât viața lui Dumnezeu.

Alegerea este a noastră. Harul este încă deschis și putem face alegerea cea bună. Mâine, poate fi prea târziu…

Lori Balogh