Lupta cu prejudecățile

Lupta cu prejudecățile

În cartea „Ultimul tren”, scrisă de Moris Venden, autorul povestește o întâmplare trăită de fiul său pe vremea când lucra ca profesor debutant într-un liceu particular din Colorado. Într-o zi, o elevă sosește la școală cu mașina în mare viteză și o parchează într-un loc nepotrivit. Directoarea îi atrage atenția, însă fata explodează: „Nu-mi spuneți mie ce să fac! Nu am nevoie de dumneavoastră! M-am săturat până peste cap de oameni care să-mi spună unde să parchez și ce să fac.”

Fata continuă să strige, în timp ce directoarea rămâne fără glas. La scena asistă și fiul lui Moris Venden care o reține pe elevă și începe să o țină sub observație, fiind una dintre elevele lui. Îi notează toate întârzierile, o pedepsește ori de câte ori are ocazia, refuză să o ajute, iar în consiliul profesoral propune să-i fie discutat numele, fiind una dintre elevele cu probleme de comportament.

În mod neașteptat însă, atunci când se aduce în discuție numele fetei în consiliu, directoarea se opune oricărei măsuri. Ea le povestește profesorilor că, după incidentul cu mașina, a stat de vorbă cu eleva și a aflat motivul comportamentului ei nepotrivit. În acea dimineață, fata asistase la o ceartă violentă între părinții ei care se aflau într-un proces de divorț. Dându-și seama că va întârzia la școală, fata a încercat să-i oprească. În zadar însă.

Mai mult decât atât, tatăl a început să o lovească și să o învinovățească pentru că a venit pe lume. Tulburată de cuvintele și tonul tatălui, fata a fugit, a găsit la repezeală niște chei de mașină și a plecat la școală singură. Povestindu-i directoarei cele întâmplate în acea dimineață, fata plângea cu suspine, regretând cele întâmplate în parcare…

Iată o întâmplare reală care ilustrează cât de dăunătoare sunt prejudecățile și cât de ușor ne putem înșela atunci când îi judecăm pe oameni după aparențe, fără să cunoaștem mai multe despre ei.

Ce este o prejudecată? Definiția oferită de Micul Dicționar Enciclopedic (Ed. Științifică și Enciclopedică, 1986) cuprinde două sensuri:

1) Prejudecata este o idee pe care cineva și-o face înainte de a avea un minim de informații legate de un anumit subiect, eveniment sau persoană.

Un exemplu: La parterul blocului în care locuiești se mută vecini noi. Cineva „bine informat” îți spune că noii vecini sunt niște oameni gălăgioși, dezordonați și nerespectuoși. Dacă accepți informația drept credibilă, deja ești victima unei prejudecăți. Fără să-i cunoști personal pe noii vecini, deja ai tendința de a te purta cu rezervă față de ei, având în vedere ceea ce ți s-a spus despre ei. Mie chiar mi s-a întâmplat un lucru asemănător. A trebuit să treacă un timp pentru ca să mă conving că ceea ce mi se spusese despre noii vecini nu era adevărat, iar eu am fost victima unei prejudecăți.

2) Prejudecata este o părere sau idee pe care cineva o adoptă cu ușurință, în mod automat, fără să facă o verificare minimă cu privire la veridicitatea ideii respective.

Doriți un exemplu? Forța de manipulare a mass-mediei care se bazează pe ușurința cu care suntem înclinați să adoptăm unele idei sau informații transmise sau sugerate. Și deoarece unele informații sunt voit trunchiate sau deformate, prejudecățile sunt gata de a fi servite și înghițite de marele public.

În Biblie nu există termenul „prejudecată”, însă Biblia are multe de spus despre ea. Aflat în plin interogatoriu înaintea lui Pilat, Mântuitorul este întrebat de acesta:

„Ești Tu Împăratul iudeilor?”

„De la tine însuți spui lucrul acesta sau ți l-au spus alții despre Mine?” (Ioan 18,33‑34).

Parafrazând cuvintele Mântuitorului, putem înțelege astfel sensul întrebării Lui: „Este convingerea ta personală sau este o prejudecată?” Cât de important este să avem propriile noastre convingeri, mai ales într-un domeniu atât de serios și cu implicații veșnice că cel spiritual!

Pe paginile Vechiului Testament găsim câteva recomandări (porunci) care, dacă le luăm în considerare, ne vor feri de o sumedenie de prejudecăți:

Exod 23,1‑2: „Să nu răspândești zvonuri neadevărate. Să nu te unești cu cel rău ca să faci o mărturisire mincinoasă pentru el. Să nu te iei după mulțime ca să faci rău…”

De ce toate acestea? Pentru că zvonul neadevărat creează prejudecăți. Atunci când se afirmă un lucru neadevărat, se vor găsi ascultători care vor crede ceea ce s-a afirmat. Iată cum se naște prejudecata. Și apoi, dacă ai tendința să împrumuți de la cei mulți idei, gânduri, concepții doar pentru că ei sunt mulți iar tu ești singur, ești foarte vulnerabil la prejudecăți. Și nici nu știi cât de dăunătoare sunt prejudecățile!

În călătoriile sale misionare, apostolul Pavel a întâlnit o categorie de oameni pe care o apreciază în mod deosebit pentru calitatea de a evita prejudecățile: iudeii din Bereea. „Iudeii aceștia aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvântul cu toată râvna și cercetau Scripturile în fiecare zi ca să vadă dacă ce li se spunea este așa” (Fapte 17,11).

Să nu uităm că acestor iudei nu le vorbea un diletant oarecare, ci marele apostol Pavel. Doar renumele lui, legat și de mentorul său Gamaliel, ar fi putut să îi determine pe acești oameni să „înghită” totul, fără să verifice nimic. Și totuși, acești iudei aveau calitatea de a-și forma propriile convingeri prin studiul personal al Scripturilor. Oamenii aceștia, care detestau prejudecățile, ne sunt prezentați ca având „o inimă mai aleasă”, tocmai datorită dorinței de a-și forma convingeri personale.

De ce este atât de important pentru un creștin să nu aibă prejudecăți, ci convingeri personale? Pentru că prejudecățile pot fi o piedică în calea unei bune relații cu Dumnezeu și cu semenii noștri, iar în final, ele ne pot răpi ceea ce este cel mai important lucru din viață: mântuirea.

Iată un exemplu de ceea ce au putut face prejudecățile cu destinul unui popor pe care Dumnezeu l-a chemat la o misiune înaltă: „În general, iudeii credeau că păcatul e pedepsit în viața aceasta. Orice suferință era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinților lui…” (1).

Nu știm de unde au luat iudeii această idee străină de Cuvântul lui Dumnezeu. Cert este că nu din Scripturi. Cartea lui Iov contrazice această prejudecată. Dacă iudeii nu au putut găsi în Scripturi această idee, atunci sursa ei trebuie să fie una rea prin definiție.

Autoarea continuă: „… Este adevărat că orice suferință vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului și al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferințele și moartea vin de la Dumnezeu, ca o pedeapsă arbitrară dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferință sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra și povara de a fi privit ca un mare păcătos…”(1)

Ne întrebăm: Chiar și așa, chiar înțelegând în mod greșit sursa suferințelor omenești, ce e atât de grav în a crede că orice suferință este o pedeapsă de la Dumnezeu? Ce implicații are o asemenea concepție despre suferință? Autoarea continuă:

„… În felul acesta, era pregătită calea între iudei să-L lepede pe Iisus. Acela care „suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit” și ei și-au întors fața de la El.”(1)

Iată cum o prejudecată, în aparență nu atât de gravă, dar promovată și răspândită în aproape întreaga lume iudaică, a dus în final la lepădarea Mântuitorului lumii și implicit la lepădarea lor ca popor ales.

O ilustrare a forței distructive a prejudecății o putem găsi în relatarea vindecării orbului din naștere din Ioan 9: „Când trecea, Iisus a văzut pe un orb din naștere. Ucenicii Lui L-au întrebat: „Învățătorule, cine a păcătuit: omul acesta sau părinții lui de s-a născut orb?” Iisus a răspuns: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui, ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9,1‑3).

Observați prejudecata? Ucenicii nu iau în calcul nicio altă cauză a suferinței care l-a lovit pe bietul orb decât păcatul: fie al lui personal, fie al părinților lui. Ei erau contaminați de aceeași prejudecată care controla aproape întreaga națiune iudaică: dacă există undeva suferință, înseamnă că acolo trebuie să fie ceva păcătos.

Există și o anumită logică ce stă la baza acestei prejudecăți: Orice efect are o cauză. Dacă cineva suferă și trece printr-o nenorocire, înseamnă că în viața lui există un păcat pe care Dumnezeu îl pedepsește. Nu-i așa că și noi gândim la fel în dreptul semenilor noștri?

Discutam cu cineva despre dezastrul de la Costinești din septembrie 2005. Interlocutorul meu mi-a spus că e explicabil de ce Dumnezeu a lovit stațiunea cu această pedeapsă: acolo era multă stricăciune. Eu nu neg faptul că în acea stațiune era multă destrăbălare. Dar oare numai acolo? În celelalte stațiuni nu este destrăbălare? Oare cele câteva zeci de familii care au rămas fără locuințe erau mai păcătoase decât celelalte care au scăpat?

Pentru că astfel de prejudecăți existau din belșug și pe vremea Lui, Iisus a încercat să le demoleze: „În vremea aceea au venit unii și au istorisit lui Iisus ce se întâmplase unor galileeni al căror sânge îl amestecase Pilat cu jertfele lor. „Credeți voi – le-a răspuns Iisus – că acești galileeni au fost mai păcătoși decât toți ceilalți galileeni, pentru că au pierit astfel? Eu vă spun nu, ci, dacă nu va pocăiți, toți veți pieri la fel. Sau acei 18 inși peste care a căzut turnul din Siloam și i-a omorât, credeți că au fost mai păcătoși decât ceilalți oameni care locuiau în Ierusalim? Eu vă spun nu, ci, dacă nu va pocăiți, toți veți pieri la fel” (Luca 13,1‑5).

Prejudecata potrivit căreia un om lovit de o nenorocire este pedepsit de Dumnezeu pentru un anumit păcat exista și în mintea prietenilor lui Iov. Văzându-l pe acesta lovit, rând pe rând, de cele șapte nenorociri, una mai teribilă ca cealaltă, cei trei prieteni rămân tăcuți de uimire timp de șapte zile, după care trag în unanimitate o singură concluzie: Iov este un mare păcătos iar nenorocirile căzute asupra lui sunt pedepse divine (vezi Iov 4,7‑9; 15,4‑6; 22,4‑5 etc.)

„Pentru evlavia ta te pedepsește El oare și intră la judecată cu tine? Nu-i mare răutatea ta? Și fărădelegile tale fără număr?” (Iov 22,4‑5) – iată ce concepție au niște oameni care au pretenția de a se considera prietenii lui Iov.

Pe acest om lovit de atâtea nenorociri, neînțeles nici de prietenii cei mai apropiați și, într-o anumită perioadă, nici de soția lui, pe acest om Dumnezeu îl „binecuvântează în locurile cerești”, adică îl vorbește de bine în fața întregului Univers: „Ai văzut pe robul meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1,8).

Vedeți cât de primejdios este să-i judecăm pe oameni după aparențe și după niște tipare dinainte construite? Pentru a fi iertați, prietenii lui Iov au fost nevoiți să se pocăiască urgent de prejudecata lor, iar Iov, cel pe care îl consideraseră un mare păcătos, a trebuit să mijlocească în rugăciune pentru ei.

Să revenim la întrebarea ucenicilor legată de orbul din naștere. Dacă analizam cu atenție întrebarea lor, vom observa totala ei lipsă de logică. Unde se află fisura în logica ucenicilor? Omul se născuse orb. Nu e vorba de o boală dobândită pe parcursul vieții. Cu toate acestea, ucenicii întreabă: „Cine a păcătuit: el sau părinții lui de s-a născut așa?”

Întrebarea care se naște este când ar fi putut păcătui acest om ca să se nască orb? Eventual în perioada de sarcină a mamei, pe când el nu era de cât un „plod fără chip” (vezi Psalmul 139,16). Observați lipsa de logică?

Dacă luăm în discuție cea de-a doua variantă – cea a păcatului părinților care ar fi cauzat nenorocirea nașterii unui copil orb – trebuie să constatăm că ea este contrazisă de Scripturi: „Pentru ce spuneți voi zicătoarea aceasta în țara lui Israel: „părinții au mâncat aguridă și copiilor li se sterpezesc dinții?” Pe viața Mea, zice Domnul, Dumnezeu, că nu veți mai avea prilej să spuneți zicătoarea aceasta în Israel… Sufletul care păcătuiește, acela va pieri” (Ezechiel 18,1‑4;20).

Dacă ar fi cunoscut mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea întrebare. Cât de important este pentru noi să cunoaștem Biblia! Cunoașterea adevărului ne va feri de o mulțime de amăgiri, rătăciri și prejudecăți.

La întrebarea lipsită de logică a ucenicilor, Iisus răspunde: „N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinții lui…” (vers.3). Câtă răbdare față de obtuzitatea în gândire a ucenicilor! Iisus avea toate motivele să se mânie pe ei pentru felul greșit în care interpretau lucrurile, pentru prejudecățile care le dominau mintea, pentru lipsa de logică în gândire, pentru necunoașterea Scripturilor… Și totuși, Iisus le răspunde calm, demontând „șurub cu șurub” prejudecata omenească: „Ci s-a născut așa ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (vers 3) – continuă Mântuitorul.

Iată una dintre cele mai minunate manifestări ale harului lui Dumnezeu, care poate transforma blestemul în binecuvântare. Nu există situație tragică, nu există suferință sau necaz în care poate cădea cineva din care Dumnezeu să nu poată scoate ceva bun. Dacă le aplicăm la puterea harului divin, versurile poetului Tudor Arghezi conțin un mare adevăr:

„Din bube, mucegaiuri și noroi,

Iscat-am frumuseți și prețuri noi… „ (2)

Atunci când, cu mulți ani în urmă, m-am îmbolnăvit grav de plămâni (în așa măsură încât medicul curant mi-a „prorocit” că voi sta șapte luni internat în spital), în mintea mea își făcea loc o întrebare: Oare pentru care păcat m-a pedepsit Dumnezeu? Aveam și eu aceleași prejudecăți ca și ucenicii. În același timp, priveam la semenii mei care erau și ei păcătoși, dar cărora le mergea bine. Eram tare derutat…

Însă după ce am întâlnit în acel spital un suflet ajuns pe ultima treaptă a degradării (deși era medic, consătenii îl adunau adesea de prin șanțuri), după ce am putut să-i spun câte ceva despre dragostea lui Dumnezeu și după ce au trecut vreo nouă ani de lupte cu viciile până ce s-a predat cu totul lui Christos, am înțeles că boala mea nu era cauzată unui păcat anume, ci ca „să se arate lucrările lui Dumnezeu”.

Boala mea făcea parte din contextul general al consecințelor păcatului pe care cu toții trebuie să le suportăm, fie că suntem mai buni sau mai răi. Minunea harului lui Dumnezeu constă tocmai în faptul de a scoate ceva bun, cu valoare veșnică, din orice suferință, din orice umbră și din orice suspin. Astăzi mărturisesc că nu regret faptul că, în Providența Sa, Dumnezeu m-a condus pe acel drum.

Concluzii

Iisus ne poruncește: „Nu judecați ca să nu fiți judecați!” ( Matei 7,1). Oare ce vrea să spună Domnul prin aceste cuvinte? Nu ne-a înzestrat tocmai El, în calitate de Creator, cu rațiune și spirit de discernământ? Nu ne învață chiar și Biblia că „sfinții vor judeca lumea” (1 Corinteni 6,2)? Nu avem dreptul să apreciem dacă faptele sau cuvintele unui semen al nostru sunt bune sau rele?

Desigur! Însă Biblia mai spune ceva important: „De aceea să nu judecați nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric și va descoperi gândurile inimilor. Atunci fiecare își va căpăta lauda de la Domnul” (1 Corinteni 4,5).

Ne aducem aminte de una dintre definițiile prejudecății? A-ți forma o părere înainte de a deține toate informațiile. Dacă suntem sinceri cu noi înșine, oare câte dintre părerile noastre nu sunt prejudecăți? De câte ori nu ne facem o imagine despre un om după niște „fotografii” luate din timp în timp, fără să avem totuși întregul „film” al vieții lui, al motivațiilor, al gândurilor și aspirațiilor lui!

Va veni timpul când celor mântuiți li se va pune la dispoziție întregul „film”. Atunci, da, ei vor putea judeca corect. Până atunci însă, să declarăm mintea noastră o zonă liberă de prejudecăți.

Lori Balogh

 

Referințe:

(1) E. G. White, „Hristos Lumina Lumii”, pag. 441

(2) Tudor Arghezi, poezia „Testament”