Pilda fiului risipitor – Fratele mai mare

Pilda fiului risipitor

– Fratele mai mare –

Pilda fiului risipitor – o capodoperă a predicilor Mântuitorului – este pe nedrept numită astfel. La fel de bine, ea ar fi putut fi numită și „Pilda tatălui iubitor” sau „Pilda fratelui neiertător”. De altfel, evanghelistul Luca nu a dat niciun titlu acestei parabole. Titlurile capitolelor și subcapitolelor sunt adăogiri ulterioare ale diferitelor traduceri ale Bibliei.

Pilda ne aduce în prim plan trei personaje distincte, a căror experiență e total diferită una de alta, dar care au puncte de interferență. Știți care e punctul în care experiențele celor trei se întâlnesc? Este vorba de problema iertării. Toate cele trei personaje se confruntă la un moment dat cu problema aceasta:

– Fiul cel mic, după nenumărate experiențe triste, după ce își dă seama că este un vagabond, un ratat, un nimic, fără viitor și fără caracter, se află în fața unei dileme: să-și ceară sau să nu-și ceară iertare părintelui său, pe care l-a rănit atât de profund.

Din fericire, fiul risipitor, a cărui conștiință s-a bătătorit în anii petrecuți departe de Dumnezeu și de familie, în mijlocul plăcerilor de o clipă ale păcatului, a știut să învingă mândria și să rostească acele cuvinte de adâncă pocăință: „Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta.” Chiar dacă lipsește acel „te rog, iartă-mă!”, el se subînțelege.

– Tatăl este confruntat și el cu problema iertării. Cel jignit în autoritatea sa părintească, cel a cărui inimă a fost sfâșiată de ingratitudinea fiului său mezin, este pus în fața unei dileme: să-l ierte pe fiul său care i-a produs atâta amărăciune, atâta pagubă morală și materială, sau să-i dea o lecție pentru toată viața, aplicând dreptatea.

Tatăl știe însă să ierte, căci nu poate altfel. El iartă așa cum niciun om nu a făcut-o și nu o va putea face vreodată. Este o iertare care nu se rezumă doar la acoperirea greșelilor trecutului, ci una care cuprinde reabilitarea deplină a fiului întors. Haina cu care-și acoperă fiul zdrențăros este simbolul neprihănirii cu care Christos îi acoperă pe păcătoșii pocăiți; inelul pe care-l pune în degetul lui este dovada repunerii depline în drepturi, iar încălțămintea pe care i-o dă simbolizează deplina libertate pe care i-o redă fiului său. Fostul fiu risipitor este primit și privit nu ca un fiu risipitor întors, ci ca unul care nu a greșit niciodată.

Aici e minunea harului lui Dumnezeu care ni se acordă nouă, oamenilor păcătoși și nevrednici! După ce am trăit ani și zeci de ani în păcat, fără nădejde și fără Dumnezeu în lume, batjocorind harul Său și abuzând de binecuvântările Sale, noi putem fi iertați și priviți ca și când n-am fi păcătuit niciodată. Numai Dumnezeu poate ierta în felul acesta!

– Fratele mai mare este cel de-al treilea personaj al parabolei care se confruntă cu problema iertării, de data aceasta din două perspective:

1. Ca unul care trebuie să-și ierte fratele mai mic, dar nu o face.
2. Ca unul care, greșit fiind, el însuși are nevoie de iertare.

De obicei, atunci când se comentează pilda, experiența fratelui mai mare trece pe un plan secund, sau e neglijată complet. Dar să observăm că dintre cele 22 de versete ale parabolei, 8 versete sunt dedicate experienței acestui frate mai mare, experiență care reprezintă un avertisment cât se poate de solemn pentru o anumită categorie de credincioși din Biserica lui Christos.

Un amănunt care ne pune pe gânduri atunci când medităm mai profund la experiența celor trei personaje ale pildei este faptul că pe fratele mai mare nu-l întâlnim în desfășurarea dramei decât la sfârșitul ei.

Mă întreb: Oare unde era el în anii aceia de criză a adolescenței prin care trecea fratele său mai mic? Unde era el atunci când mezinul familiei făcea acea cerere imprudentă și obraznică tatălui lor? Ce a făcut el pentru a împiedica tragedia care era pe cale să se întâmple?

Să admitem că nu l-a putut împiedica pe fratele sau să-și urmeze calea libertină pe care și-a ales-o, dar… ce a făcut el pentru fratele său în acei ani de tristă amintire, în care acesta trăia departe de Dumnezeu, în adânca mocirlă a păcatului?

Dar când fratele lui mai mic a dat de greu, când a început să cunoască pe propria piele ce înseamnă sărăcia, șomajul, însingurarea, foamea și boala, ce a făcut pentru el?

Desigur, se pot face multe speculații pe marginea pildei, mai ales pe marginea a ceea ce nu stă scris. Pentru mine, faptul că acest frate mai mare nu apare nicicând în desfășurarea dramei, decât la sfârșitul ei, iar atunci într-o postură complet negativă, faptul acesta îmi spune mult despre caracterul lui. Dintr-un anumit punct de vedere, el are același spirit cu al lui Cain, care îi răspunde arogant lui Dumnezeu: „Sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Geneza 4,9).

Caracterul acestui om este cu totul opus aceluia al tatălui său. Dacă iubirea tatălui constrânge, cea a fratelui mai mare oferă doar libertate de alegere. Probabil că, atunci când mezinul era pe punctul să plece, fratele mai mare i-a spus rece: „Frate, ești liber să faci ce vrei. Ești mare acum, sunt banii tăi, ai viața ta, du-te în pace!”

Luca 15, 22‑32:

Un prim amănunt: Fiul mai mare era la ogor în momentul întoarcerii fiului risipitor. O primă concluzie pe care o putem trage din acest amănunt este aceea că acest om era harnic, era un muncitor. El nu-și putea permite să piardă vremea în plăceri și distracții asemenea fratelui său mai mic. Poate că gândul de a părăsi casa părintească i-a venit și lui, dar a alungat repede ispita aceasta.

Era un om așezat, la locul lui, un om care purta greutățile familiei, preluând o parte din responsabilitățile tatălui, un om respectat de semeni, care făcea cinste tatălui său. Probabil că vecinii și cunoscuții îl lăudau pentru conștiinciozitatea sa, pentru spiritul său ascultător față de părintele său. Poate că îl fericeau pe tatăl său cu cuvinte de genul: „Ferice de tine că ai un fiu atât de serios și muncitor. El iți face cu adevărat cinste!”

Cu siguranță că aceasta era imaginea pe care fratele mai mare o lăsa să se vadă ani de zile în fața semenilor săi. Și poate că mulți ani ar fi lăsat aceeași impresie dacă nu ar fi intervenit momentul reîntoarcerii fratelui său. Acest eveniment reușește să scoată din ascunzișurile caracterului său întreaga zgură nevăzută până atunci.

Venind spre casă, el aude niște sunete neobișnuite: sunete de muzică și veselie, pe care de ani de zile nu le mai auzise în casa părintească, de la plecarea fratelui său.

„Oare ce s-a întâmplat?” – se întreabă el. În momentul următor însă intuiește motivul bucuriei. De unde această concluzie? Din faptul că nu intră în casă pentru a vedea el însuși motivul bucuriei, ci, intuind că fratele său s-a întors acasă și vrând să se convingă de acest lucru, îl trimite pe slujitorul său să-i aducă răspunsul. Se observă deja primele pete negre, ascunse până atunci, ale caracterului acestui om care, ani de-a rândul a pozat ca fiind un om drept, cinstit, integru, bun…

Când slujitorul îi aduce răspunsul care îi confirmă bănuiala, textul biblic spune că el „s-a întărâtat de mânie” (vers.28). Nu știu ce vă spune această propoziție scurtă, mie însă îmi spune ceva important. Orice om are momente în care, pe drept sau pe nedrept, se mânie. Se mai întâmplă să te calce cineva pe bătătura de la picior fără să vrea, și atunci nu-ți mai controlezi reacțiile și te mânii. Dar este vorba de o reacție trecătoare, după care îți pare rău de ieșirile tale necontrolate. Și părerea de rău, dacă este sinceră, va aduce în mod inevitabil și scuzele de rigoare.

Dar a te întărâta la mânie înseamnă mult mai mult: înseamnă a te mânia cu premeditare și a lua o anumită poziție ostilă față de cel pe care te-ai mâniat.

Pilda spune mai departe ca acest frate mai mare, după ce s-a întărâtat la mânie, „nu voia să intre în casă” (vers.28). Ce se întâmplă cu acest om? Ani de zile a lăsat impresia că este un om amabil, drept și cinstit, un om care făcea cinste tatălui său. Iată-l acum mânios din cale afară! Și pentru care motiv? Pentru că fratele său s-a întors acasă?

Avea acest om vreun motiv să se mânie? Unii vor spune probabil că nu avea niciun motiv, dimpotrivă, el trebuia să se bucure că fratele său s-a întors acasă, iar familia era reîntregită.

Da, așa ar fi trebuit să fie! Omul acesta era însă un om al dreptății, al corectitudinii. El a muncit zi de zi din greu pentru familie, în timp ce fratele său cheltuia averea părintească cu desfrânatele. El s-a lipsit de multe plăceri, chiar nevinovate, în timp ce fratele său nu știa ce plăceri noi să mai descopere. El a stat cu tatăl său și la bine și la rău, în timp ce fratele său nu l-a sprijinit cu nimic pe tatăl său. Din punctul lui de vedere, fratele mai mare avea motive serioase să se mânie. Dreptatea cerea ca fratelui său să i se dea o lecție aspră. Și pentru că lecția întârzia să vină, el se mânie cumplit.

Întrebarea mea este: Pe cine se mânie el? Pe fratele său? Se pare că nu. Pilda nu relatează niciun dialog între cei doi frați. De fapt, mânia lui se îndreaptă împotriva tatălui său, pentru că el, tatăl, era cel care trebuia să aplice dreptatea și nu o aplică.

Ați întâlnit oameni care se mânie pe Dumnezeu pentru că nu aplică dreptatea într-un caz sau altul? Mă gândesc la un exemplu biblic: Iona, profetul lui Dumnezeu, de la care avem ceva mai multe pretenții, se mânie pe Dumnezeu pentru că nu a adus judecata promisă asupra cetății Ninive.

Cuvintele dure, pe care fratele mai mare le rostește către tatăl său, dovedesc faptul că mânia sa era îndreptată în primul rând împotriva acestuia: „Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani și niciodată nu ți-am călcat porunca și mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă veselesc cu prietenii mei. Iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel îngrășat” (vers.29- 30).

Sunt doar câteva cuvinte, dar ele descoperă tot întunericul sufletesc al acestui om, în aparență atât de amabil, bun și corect.

„Iată, eu îți slujesc ca un rob de atâția ani…” Iată adevăratul spirit al slujirii lui! Se pune în mod firesc o întrebare: Era el rob sau fiu? Din punct de vedere biologic, el era fiu, și încă era întâiul născut. Era cel care trebuia să preia conducerea familiei atunci când tatăl urmă să moară. Era cel care avea drept la o parte mai mare de moștenire. Era viitorul preot al familiei. Dar – ce trist! – sufletește acest om nu era un fiu, ci un rob. Ani de-a rândul, el nu a făcut decât să-și chinuie sufletul, făcând sforțări chinuitoare ca să-i slujească tatălui său. Era fiu după trup, dar rob după spirit.

Oare ce semnificație au aceste cuvinte ale fratelui mai mare? Nu cumva el îl invidia pe fratele său risipitor? Ar fi tânjit și el la viața libertină, la plăcerile de o clipă ale păcatului în care se bălăcise fratele său, dar nu, el și-a impus să rămână, nu din iubire față de tatăl său, ci din respect față de sine și imaginea pe care dorea să o afișeze în fața semenilor. Câtă demagogie, cât fariseism se ascunde în inima acestui om!

„Niciodată nu ți-am călcat porunca…” Era adevărat? Da, după litera legii acest om era un ascultător desăvârșit, un atent împlinitor al tuturor cerințelor și dorințelor tatălui său. Dar după spiritul legii? Unde era spiritul poruncilor tatălui său? Unde se găsea iubirea, îngăduința, înțelegerea, bunătatea, căldura pe care ar fi trebuit să le manifeste mai mult ca niciodată acum, la reîntoarcerea fratelui sau pierdut? Da, acest om era un om corect, dar legalist și rece. Tot ceea ce depășea litera Legii nu putea să încapă în inima sa rece ca piatra.

„Mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied că să mă veselesc cu prietenii mei…” Era adevărată acuzația? Dacă am citit cu atenție versetul 12, am observat că în urma cererii fiului mai mic, tatăl le-a împărțit averea ambilor fii. Cum putea atunci să rostească o acuzație atât de nedreaptă la adresa tatălui? Nu era averea tatălui și averea lui? De ce nu a luat din ea ce dorea?

Cuvintele fratelui mai mare mă determină să-mi întăresc convingerea că acest fiu întâi născut nu se simțea fiu, ci rob. Dacă s-ar fi simțit fiu, s-ar fi simțit și moștenitor și s-ar fi putut bucura după propria plăcere de moștenirea primită. Dar el se considera rob și acest lucru este cel mai grav în dreptul său.

Să fii moștenitor de drept, întâiul născut, viitorul preot al familiei și totuși să crezi despre tine că ești doar rob, să lucrezi ca un rob și să aștepți plata de rob, iată ce este cel mai dureros lucru care ți se poate întâmpla. Ce dezamăgit trebuie să fi fost tatăl său, descoperind în fiul său cel „cuminte” acest spirit de rob.

„Când a venit acest fiu al tău care ți-a mâncat averea…” Cât dispreț în aceste cuvinte „Acest fiu al tău” Dar nu era și fratele lui? De ce nu-l numește frate? Nu! Nu putea să se umilească atât de mult. El să fie fratele acestui desfrânat, acestui risipitor, acestui vagabond zdrențăros și fără caracter? El, omul corect, ascultător, harnic și apreciat de lume să-l considere frate pe cel întors acasă? Niciodată!

Privind la drama petrecută în această familie, mă întreb: Oare pentru cine a suferit tatăl mai mult? Pentru risipitorul plecat departe, sau pentru „robul” de lângă el?

Portretul fratelui mai mare e zugrăvit fugitiv, ca o secvență în istoria acestei pilde. Mântuitorul nu ne-a lăsat și epilogul acestei parabole. Nu știm dacă acest frate mai mare și-a venit și el în fire, asemenea fratelui său mai mic. Tatăl l-a mustrat cu toată iubirea și delicatețea, dar nu știm dacă el s-a îndreptat vreodată. Având însă în vedere că avem de-a face cu o pildă care ne reprezintă pe noi în diferite ipostaze, epilogul depinde de noi, de alegerea pe care o facem.

Concluzii

Experiența fratelui mai mare nu ne este redată la întâmplare în acesta parabolă. Mântuitorul ar fi putut rosti Ppilda a fiului risipitor într-o formă prescurtată, fără experiența fratelui mai mare. Dacă totuși el ne-a vorbit despre această experiență tristă, el a făcut-o pentru a ne învăța ceva important din ea. Fratele mai mare ar fi trebuit să-l ierte pe fratele său mai mic, dar nu a făcut-o. Ar fi trebuit să-și ceară el însuși iertare de la tatăl său, dar nu a cerut-o. Păcat!

Aceia dintre noi care suntem creștini, ne considerăm în casa Tatălui nostru ceresc. Unii dintre noi Îi slujim lui Dumnezeu de ani sau chiar zeci de ani. Chiar dacă am trecut cândva prin experiența fiului risipitor, acum este posibil să trăim experiența fratelui mai mare.

Tu în ce spirit Îi slujești lui Dumnezeu? Ai siguranța că ești fiu de Dumnezeu, sau te consideri încă un rob? Duhul Sfânt îți spune și ție că ești un fiu de Dumnezeu? De ce asculți de poruncile lui Dumnezeu? Pentru că trebuie, din simțul datoriei, de frica pedepsei, sau din dragoste față de El? Ascultarea ta de Dumnezeu este o ascultare de rob, sau de fiu?

Când îi vezi pe frații tăi risipitori trăind în plăcerile de o clipă ale păcatului, ce simți: compasiune sau invidie? Iar când vreunul dintre acești frați mai mici își vin în fire și doresc să revină în casa părintească, îi primești cu bucurie sau cu dispreț? În final, ce ești de fapt: fiu de Dumnezeu sau rob al Legii?

„Și voi n-ați primit un duh de robie ca să mai aveți frică, ci ați primit un duh de înfiere, care ne face să strigăm: Ava, adică Tata! Însuși Duhul adeverește împreună cu duhul vostru că suntem copii ai lui Dumnezeu” (Romani 8,15‑16).

Lori Balogh