Pilda talanților

Pilda talanților

Matei 25,14‑30

Există oameni care s-au născut o dată și care mor de două ori (cei nelegiuiți, care vor avea parte și de moartea aceasta, dar și de moartea a doua). Există și oameni care s-au născut de două ori (o naștere fizică și o renaștere spirituală), dar care mor o singură dată (cei mântuiți, care nu vor gusta moartea a doua). Există, în sfârșit, și o a treia categorie de oameni – cei care s-au născut de două ori și care nu vor muri niciodată (cei neprihăniți din ultima generație, care vor fi în viață la revenirea lui Christos).

Deși după trup toți suntem fii ai lui Adam, iar după spirit, toți suntem fii ai lui Dumnezeu, cât de deosebiți suntem! Oamenii se aseamănă între ei doar când îi privești de departe: toți sunt făcuți din aceeași țărână (aceleași elemente chimice), toți au aceeași alcătuire, toți sunt păcătoși și toți au vulnerabilitățile lor… Dar, dacă ne analizăm mai profund, din orice punct de vedere noi suntem niște unicate. Tatăl nostru ceresc nu are între oameni decât câte unul singur.

Ne deosebim în privința amprentelor degetelor, timbrului vocii, temperamentului, fizionomiei (nici gemenii nu sunt identici). Ne deosebim în caracter, în ceea ce privește fiziologia corpurilor noastre, în privința AND-ului … Și lucrul acesta este una dintre tainele Creației lui Dumnezeu și o dovadă a înțelepciunii Sale infinite, precum și a iubirii Sale față de noi.

Ce frumoasă și interesantă e viața prin faptul că, deși suntem egali ca valoare în ochii cerului, suntem totuși atât de diferiți! Ce monotonă ar fi fost viața, chiar imposibilă, dacă noi am fi fost opt miliarde de „copii trase la xerox”, dacă am fi fost produși în serie, pe bandă rulantă!

Pilda talanților, pe care o luăm acum în discuție, se bazează tocmai pe unul dintre elementele care-i deosebesc pe oameni: înzestrarea cu anumite daruri spirituale.

Pilda talanților are o solie valabilă pentru toți credincioșii din toate timpurile, însă ea are o solie specială pentru creștinii ultimei generații. Să observăm că cele mai multe parabole ale Domnului încep cu aceeași formula: „Împărăția cerurilor se aseamănă cu…” (11 pilde încep în felul acesta). Doar două pilde au timpul verbului la viitor: „Atunci Împărăția cerurilor se va asemăna cu…” (Pilda celor zece fecioare și Pilda talanților). Folosirea verbului la viitor ne face să credem că Domnul a avut în vedere un timp special în care mesajul pildei va fi aplicabil Bisericii.

Care este acel timp special? Când „Împărăția cerurilor se va asemăna cu…”? Pilda talanților face parte din grupul ultimelor patru pilde rostite de Mântuitorul înainte de patima Sa (Pilda celor doi robi, Pilda celor zece fecioare, Pilda talanților și Pilda judecății viitoare). Aceste parabole au fost rostite după predica referitoare la semnele sfârșitului, ceea ce ne face să credem că ele conțin o solie specială pentru Biserica din timpul sfârșitului.

„Atunci”, în acel timp al sfârșitului, în care omenirea a pășit începând cu anul 1844 (ultima piatră kilometrică indicată de profeția biblică), în acel timp în care Mântuitorul urma să revină, Pilda talanților urma să aibă o solie specială pentru Biserică.

Sunt convins că acel „atunci”, despre care vorbea Domnul, a devenit „acum”. „Acum Împărăția cerurilor se aseamănă cu…”

Analiza pildei

Nu este greu să identificăm simbolurile prezente în Pilda talanților. „Omul” care împarte talanții nu este altcineva decât Domnul Christos, al cărui titlu preferat în timpul vieții Sale pământești a fost acela de „Fiul Omului”.

După ce Și-a încheiat lucrarea pe pământ și S-a adus pe Sine ca Jertfă supremă, Domnul Christos se pregătea să părăsească pământul pentru a se întoarce la Tatăl Său și a începe în Templul ceresc o altă fază a lucrării Sale răscumpărătoare: lucrarea de mijlocire. Pilda talanților nu redă dialogul dintre „Om” și supușii Săi, dar el trebuie să fi fost foarte interesant. Putem întrezări acest dialog din frumoasele cuvinte de rămas bun pe care Iisus le-a spus ucenicilor Săi cu puțin timp înainte de crucificare (vezi Ioan 14,1‑4).

„Robii” îi reprezintă, în sensul cel mai restrâns al cuvântului, pe ucenicii Domnului. Într-un sens mai larg, ei îi reprezintă pe toți urmașii lui Christos din toate timpurile, cei care alcătuiesc Biserica Sa. De ce suntem numiți robi? Nu este prea umilitoare această referire? Oare misiunea Domnului a fost aceea de a-i atrage pe oameni la Sine, pentru ca apoi să-i considere robi?

Istoria recentă e plină de exemple în care tot felul de guru, falși mesia și întemeietori de secte au racolat oameni pe care i-au transformat apoi în sclavi pe domeniile sectei, în cel mai literal sens al cuvântului. În interiorul acestor domenii private, acești oameni ademeniți de promisiunile înșelătoare ale liderilor, au avut de suferit un tratament inuman de spălare a creierelor, pentru ca apoi să fie obligați să suporte un regim de lagăr de muncă. Ei au devenit, fără voia lor, robi ai învățătorilor lor.

Oare la o astfel de robie se referă Pilda talanților? Statutul de rob nu este deloc de invidiat. Când nu ai personalitatea ta, când nu-ți poți exercita liber voința, când ești o simplă unealtă în mâna unor stăpâni fără scrupule, având drept de viață și de moarte asupra ta, nu este deloc o situație de dorit. Așa erau sclavii Antichității și probabil că termenul de rob a sunat destul de umilitor în urechile ucenicilor. Ei așteptau să devină miniștri în noua împărăție pe care o așteptau. Și iată că Domnul îi numește robi!

În vorbirea Mântuitorului însă, cuvântul „rob” are un înțeles cu totul diferit decât în vorbirea obișnuită. Sensul este atât de diferit încât, dacă oamenii l-ar înțelege, ar prefera să fie „robii” lui Christos, decât să se laude cu așa-zisa lor libertate.

Pildă spune că „stăpânul le-a încredințat robilor săi toată avuția sa” (Matei 25,14). Care stăpân din Antichitate ar fi făcut așa ceva? Care rob s-ar fi bucurat de o asemenea încredere? Pilda talanților ne prezintă o relație cu totul neobișnuită între stăpân și robii săi. Aici găsim o încredere deplină pe care stăpânul o manifestă față de supușii săi, fapt care ne constrânge să credem că așa-zișii robi erau în realitate niște administratori ai averii stăpânului.

„Voi sunteți prietenii Mei, dacă faceți ce vă poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15,14‑15).

„Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui și a plecat” (vers.15).

Cei opt talanți reprezentau întreaga avere a stăpânului. Dacă am ține seama de valorile timpului și făcând un calcul simplu, ajungem la concluzia că primul „rob” (administrator) a primit în administrare o sumă echivalentă cu salariul unui muncitor care a lucrat zi de zi timp de opt ani. Cel de-al doilea rob a primit în administrare o suma echivalentă cu salariul pe cinci ani, iar al treilea rob – sumă echivalentă unui salariu pe doi ani de muncă.

De unde aceste cifre? Iată un calcul simplu: 1 talant=60 de mine (poli, vezi Luca 19). 1 mină= =10 drahme grecești sau dinari romani. Deci 5 talanți=300de mine=3000 de dinari. Din Pilda lucrătorilor viei (vezi Matei cap.20) rezultă că salariul unui muncitor pentru o zi era de un dinar. Deci 3000 de dinari reprezintă salariul unui muncitor care ar lucra zi de zi timp de opt ani.

În total, stăpânul le-a dat robilor săi o sumă echivalentă cu salariul unui muncitor care ar lucra zi de zi timp de 15 ani. Presupunând că, din acest câștig stăpânul a economisit jumătate, ajungem la concluzia că averea sa era rezultatul muncii din greu timp de aproximativ 30 de ani, adică perioada activă din viața unui om obișnuit.

Să fie o simplă coincidență faptul că Mântuitorul a trăit pe pământ 33 de ani și jumătate, ani de lupte, de trudă, în care El a adunat valori pe care apoi le-a încredințat Bisericii Sale? Nu știu dacă Domnul, atunci când a rostit acesta pildă a dat cifrele la întâmplare. Oricum ar fi, coincidența (dacă e vorba de o simplă coincidență) este deosebit de interesantă.

De ce stăpânul nu a împărțit în mod egal averea robilor săi? Este vorba de favoritism, de discriminarea unora în favoarea altora? Sau e vorba de altceva? Cuvântul Scripturii ne spune că stăpânul a dat „fiecăruia după puterea lui”. Nici vorbă de părtinire din partea Mântuitorului atunci când împarte darurile Sale copiilor Săi! Oamenii sunt foarte diferiți, nu doar în ce privește aspectul fizic, temperamentul sau intelectul – diferențe ce apar evidente de la naștere.

Diferențele între oameni se dobândesc și pe parcursul vieții, din cauza educației diferite, a împrejurărilor diferite în care au trăit, dar mai ales din cauza păcatului, care lasă urme adânci în dezvoltarea fizică, intelectuală și mai ales în cea spirituală. Unii au degenerat mai mult, alții mai puțin, ceea ce face ca puterea lor de a sluji semenilor lor și lui Dumnezeu să fie atât de diferită.

Ceea ce e important de observat este faptul că stăpânul știe să țină seama de aceste diferențe. El ar fi nedrept dacă nu ar face lucrul acesta. Nu ar fi fost nedrept ca robului cel mai puțin înzestrat să i se încredințeze răspunderea cea mai mare și apoi să fie tras la răspundere pentru neîmplinirea ei?

Reacția robilor

Primii doi robi s-au dus „îndată” să pună talanții la negoț. Acest „îndată” ne vorbește despre o predispoziție bună a celor doi robi de a sluji stăpânului lor din toată inima. Ei au înțeles că li se acordase o încredere deplină și, fără să ezite, pornesc la lucru pentru a arăta că sunt demni de această încredere.

Stăpânul plecase și ei ar fi putut amâna un timp începerea lucrului, raționând asemenea robului rău din Matei cap.24: „Stăpânul meu zăbovește să vină…” Deci mai era timp de răgaz, se mai puteau relaxa puțin, se puteau ocupa un timp de propriile lor interese. Iar când urma să se apropie ziua revenirii stăpânului, ei ar fi făcut eforturi pentru a recupera tot acest timp fără ca să se observe ceva.

Primii doi robi nu gândeau însă în felul acesta. Ei nu se compară între ei și nici nu se arată nemulțumiți că stăpânul le-a dat o parte diferită din averea sa. Cel ce primise 5 talanți nu se uită cu superioritate la ceilalți doi tovarăși mai puțin înzestrați. El nu are timp de așa ceva, căci trebuie să lucreze. Simțământul datoriei, dar mai ales cel al recunoștinței față de încrederea acordată de stăpân, îl îndepărtează în mod fericit de păcatul mândriei. Prea vii îi sunt în minte eforturile stăpânului de a-și aduna averea, pentru a cultiva un gând păcătos ca acesta.

„Mândria și adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota” – afirmă un autor creștin (E. G. White, „Hristos Lumina Lumii „, pag. 562‑563).

De altfel, ce motiv ar fi avut robii să se mândrească? Talanții erau rodul muncii stăpânului lor. Ocazia de a-i folosi nu ei o creaseră, ci li se dăduse, iar ei nu-și aparțineau lor înșiși. Depindeau de stăpânul lor. Cel ce primise doi talanți nu se uită cu superioritate la cel ce primise doar un talant, dar nici nu-l invidiază pe cel ce primise cinci talani. Spiritul slujirii adevărate nu are nimic de-a face nici cu invidia, nici cu mândria.

„Cel ce nu primise decât un talant s-a dus de a făcut o groapă în pământ și a ascuns acolo banii stăpânului său” (vers.18). Despre acest rob nu ni se spune că s-a dus îndată la lucru, asemenea primilor doi. Probabil că el a stat puțin pe gânduri, și-a făcut câteva socoteli și a pus în cumpănă avantajele și dezavantajele folosirii talantului, pentru ca în final să ia hotărârea de a-l îngropa.

De ce a făcut acest gest? Poate din invidie față de ceilalți robi care primiseră mai mult decât el. Nemulțumit de „nedreptatea” ce i se făcuse, s-a hotărât să se răzbune pe stăpânul său în felul acesta. Poate i-a fost rușine că a primit atât de puțin. Doar atâta încredere a avut stăpânul său în el? Sau poate ii era teamă de consecințele folosirii talantului. El știa că dacă se va ocupa cu talantul încredințat lui, nu va mai avea timp pentru telenovele, nu va mai avea un concediu așa cum își dorea, nu va mai putea fi atât de liber ca înainte. Drept urmare, alții să folosească talanții, nu el! El vrea să fie liber de orice răspundere.

Sau poate că acest rob era prea comod. E mai ușor să îngropi un lucru decât să-l folosești. E mai comod să stai în banca ta și să asculți, e mai comod să stai în tribune și să-i privești pe alții cum se luptă. Sau poate că acest rob își înțelegea bine datoria, însă acum el avea alte priorități. El știa că trebuie să-și slujească stăpânul, dar acum nu avea timp. Era prea ocupat cu serviciul, cu copiii, cu familia, cu mașina, cu firma…

Toate acestea nu sunt decât supoziții. Un lucru este însă sigur: acest rob nu-și cunoștea stăpânul. În mintea lui se afla o imagine deformată a celui care îi acordase atâta încredere. Îl vedea nedrept pe stăpânul său, acuzându-l că seceră de unde n-a semănat și strânge de unde n-a vânturat. El uită că, în calitatea sa de rob, se folosea de numele, de averea și influența stăpânului său, fără să aducă nicio dovadă de recunoștință față de el. El era doar un consumator al bunurilor materiale și spirituale ale stăpânului, fără să fie dispus să dea nimic în schimb. El nu era capabil de niciun sacrificiu. El era, așa cum îl caracterizează stăpânul, „un rob viclean și leneș” (vers.26).

Unde a îngropat talantul? Biblia afirmă clar: în pământ. În țărâna propriei ființe, „căci țărână ești și în țărână te vei întoarce” – spune Biblia (vezi Geneza 3,19). Este atât de trist că cei mai mulți creștini fac din propria lor ființă cimitirul darurilor și talentelor cu care i-a înzestrat Dumnezeu pentru a sluji altora.

Epilogul pildei este în parte trist și în parte fericit. Ziua inevitabilă a socotelilor va aduce unora răsplata credincioșiei, iar altora pedeapsa necredincioșiei. Deși câștigul adus de primii doi robi este diferit, stăpânul îi răsplătește la fel: „Intră în bucuria stăpânului tău!” De fapt, stăpânul nu răsplătește cantitatea efortului depus în slujba sa, ci spiritul în care s-a lucrat. Pedeapsa primită de robul cel leneș este una dintre cele mai teribile avertismente pe care le găsim pe paginile Scripturii: el este aruncat în întunericul de afară, departe de fața stăpânului, lăsat să piară în mijlocul regretelor tardive, al lacrimilor și al groazei morții a doua.

Concluzii

Mântuitorul nu ne-a dat această pildă doar ca să ne exersăm capacitatea de a o analiza din punct de vedere literar. El ne-a dat-o pentru a o trăi în practica vieții noastre. Noi, Biserica Sa, am primit de la Domnul toate valorile inestimabile ale Evangheliei, valori pe care Mântuitorul le-a câștigat după o viață întreagă de trudă și lupte cu ispita pe acest pământ. Nouă, păcătoșilor, ne-a fost acordată o încredere atât de mare, încât tot ce a avut mai de valoare, Dumnezeu ne-a încredințat pentru a fi folosit spre binele semenilor noștri.

Ce facem cu talanții încredințați nouă? Ce facem cu tinerețea noastră, cu bunurile materiale, cu darul vorbirii, al administrării, al muzicii…?

„Dumnezeu ne va face răspunzători pentru ceea ce am fi putut deveni printr-o dreaptă folosire a talanților dați de Domnul. Noi vom fi judecați după ceea ce am fi putut face și n-am făcut, pentru că n-am folosit energiile noastre spre slava lui Dumnezeu. Chiar dacă nu ne pierdem mântuirea, în veșnicie vom ajunge să ne dăm seama de urmările nefolosirii talanților noștri. Căci pentru toată cunoștința și destoinicia pe care am fi putut-o dobândi și n-am dobândit-o, va fi o pierdere veșnică” (E. G. White, „Parabolele Domnului Hristos”, pag. 286).

Pilda are însă și o parte luminoasă, datorită uneia dintre cele mai frumoase făgăduințe de pe paginile Scripturii: „Bine, rob bun și credincios! Ai fost credincios în puține lucruri, te voi pune peste multe lucruri. Intră în bucuria stăpânului tău!”

Lori Balogh