Biblia și știința

Biblia și știința

Înainte de a intra în subiectul propus pentru această ocazie, sunt necesare câteva observații care ne vor ajuta în înțelegerea lui.

1. Biblia nu este un tratat de știință. Ea nu este nici o operă literară (deși conține lucrări literare de valoare universală), nici un tratat de filozofie (deși conține cea mai înaltă filozofie), nici un manual de istorie antică (deși conține multe informații prețioase pe această temă). Domeniul de care se ocupă Biblia este cu totul altul.

Apostolul Pavel descrie foarte clar principalul scop pentru care ne-a fost dată Biblia de Providența divină: „Din pruncie cunoști Sfintele Scripturi care pot să-ți dea înțelepciunea care duce la mântuire, prin credința în Christos Iisus. Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună” (2 Timotei 3,15-17).

Menirea Bibliei este aceea de a descoperi omului „știința mântuirii” (vezi Luca 1,77), de a-l călăuzi în dobândirea neprihănirii, a desăvârșirii caracterului. Deși Biblia conține și istorie, și filozofie, și poezie, și știință de cea mai bună calitate, ea rămâne o lucrare cu totul deosebită de oricare alta.

2. Perioada scrierii Bibliei. Având 39 de autori diferiți, Biblia a fost scrisă într-un interval de aproximativ 1500 de ani. Primele cărți au fost scrise către 1500-1400 î.Ch., avându-l autor pe Moise. Ultima carte -Apocalipsa- a fost scrisă de apostolul Ioan către sfârșitul secolului I d.Ch.

Autorii Bibliei au trăit în medii diferite, în țări diferite, vorbind limbi diferite și având un nivel de pregătire intelectuală diferit. Iată câțiva dintre autorii ei: David și Solomon (împărați), Amos (păstor), Daniel (prim-ministru), Moise (educat în școlile Egiptului antic), Ezra (cărturar), Matei (vameș), Petru și Ioan (pescari), Luca (medic), etc.

Ceea ce este uimitor este faptul că, în ciuda diversității autorilor ei și a perioadei lungi în care a fost scrisă, Biblia este unitară în conținutul și mesajul ei. Nu există în lume o altă lucrare concepută de om într-un interval atât de mare (un mileniu și jumătate!), având atât de mulți autori (39 !) și care să fie totuși o lucrare unitară, fără contradicții. Unitatea Bibliei nu poate fi explicată decât prin originea ei divină, inspirată fiind de aceeași Inteligență superioară – Duhul Sfânt.

3. Concepțiile pe care le avea lumea în perioada în care a fost scrisă Biblia. Într-o vreme în care, în toate popoarele antice, păgâne, știința se amesteca cu religia, cu practicile oculte, cu misticismul și superstiția, Biblia are meritul de a descoperi adevăruri științifice clare, în limbajul cel mai simplu și firesc.

Se susține adesea că Biblia nu este o lucrare tocmai originală, ideile ei fiind împrumutate din culturile antice: egipteană, babiloniană, persană, hitită sau greacă. Este, de aceea, foarte important pentru noi să știm ce susține Biblia cu privire la un adevăr științific, făcând în același timp comparație cu concepțiile popoarelor antice cu privire la același subiect. Doar făcând aceasta comparație (cu care ne vom ocupa în continuare), vom putea confirma sau infirma acuzațiile ce se aduc autorilor Bibliei cu privire la influențele păgâne.

Lăsând la o parte aceste scurte observații, vom intra în subiectul propriu-zis, făcând o paralelă între susținerile Bibliei, concepțiile popoarelor antice și cunoștințele contemporane. Iată câteva exemple:

a) Biblia susține că Soarele, Luna și stelele sunt corpuri cerești create de Dumnezeu cu un scop bine definit – acela de a fi luminători ai Pământului (vezi Geneza 1,14- 19).

Este interesant de observat ce credeau popoarele antice, contemporane cu autorii Bibliei, cu privire la corpurile cerești. Babilonienii, de exemplu, credeau că Soarele și Luna erau zei (deci ființe vii !). Soarele era numit zeul Șamaș, iar Luna – zeița Sin. Egiptenii nu se deosebeau prea mult în concepția lor de babilonieni. Mai mult decât atât, ei credeau că Soarele și Luna se plimbă pe cer într-o barcă, stelele fiind vâslașii. Egiptenii credeau că cerul este o masă lichidă.

Vechii greci, de asemenea, credeau că Soarele și Luna sunt zei. Când Anaxagoras – filozoful materialist care a trăit în secolul al 5‑lea î.Ch. – a susținut că Soarele este un glob de metal incandescent, el a fost alungat din Atena.

Romanii, la rândul lor, numeau Soarele „Sol invictus”, sărbătorindu-l pe 25 decembrie, după cultul zeului persan Mithra. Iată cât de simplă și adevărată este relatarea Bibliei în comparație cu concepțiile popoarelor contemporane cu scriitorii ei! Mai putem vorbi de influențe păgâne asupra scriitorilor Bibliei cu privire la acest subiect?

b) Biblia sugerează că Pământul este rotund. Există câteva pasaje biblice care sugerează acest adevăr:

– Proverbele 8,31: „Jucând pe rotocolul Pământului Său”

Traducerea franceză a Bibliei, făcută de Louis Segond, menționează: „Jouant sur le globe de Sa terre” („Jucând deasupra globului Pământului Său”). Însă nu toate traducerile sugerează acest adevăr. Traducerile Crampon, New International Version, Douay etc. redau acest verset cu sensul de lumea întreagă („Playing in the world”, Douay).

– Isaia 40,22: „El șade deasupra cercului Pământului”. Aceeași expresie („cercul pământului”) este folosită și în traducerile Louis Segond (în limba francează) și New Internatțional Version (în limba engleză).

Traducerea Douay, în limba engleză, după textul latin Vulgata menționează: „It is He that sitteth upon the globe of the earth” („El stă deasupra globului Pământului”).

Unii comentatori ai Bibliei nu consideră acest text ca fiind un argument în favoarea ideii că Pământul este rotund, subliniind ideea că expresia „cercul pământului” nu se referă la globul pământesc, ci la linia curbă a orizontului. De altfel, abatele Crampon traduce acest text: „Il est Celui qui siege par-dessus la voute de la terre” („El șade deasupra boltei Pământului”). Am amintit acest text doar în sensul că el ar putea sugera ideea că Pământul este rotund, având în vedere faptul că Biblia nu-și propune să facă declarații pur științifice.

– Luca 17,34- 36: „Vă spun că în noaptea aceea, doi inși vor fi în același pat, unul va fi luat și altul va fi lăsat. Două femei vor măcina împreună: una va fi luată și alta va fi lăsată. Doi bărbați vor fi la câmp: unul va fi luat și altul va fi lăsat.”

Aparent, cuvintele Mântuitorului nu ne spun nimic cu privire la subiectul de care ne ocupăm. Și totuși, privind mai atent conținutul textului, vom observa ceva interesant. Aducând în discuție momentul revenirii Sale pe pământ, Mântuitorul amintește trei activități umane care se desfăsoară în același moment:

– odihnă prin somn, care aparține nopții.

– măcinatul cerealelor, care în Orient se face dimineața devreme, pe răcoare.

– lucrul la câmp, activitate ce se desfășoară în cursul zilei.

Domnul vorbește despre „noaptea aceea” în care unii oameni vor dormi, alții vor măcina grâne (deci pentru ei este dimineața devreme), iar alții vor lucra la câmp, fiind zi. Avem aici un indiciu cu privire la faptul că Pământul este rotund.

Este demn de subliniat faptul că, în timp ce Biblia sugerează ideea că Pământul este rotund, savanți și filozofi ai antichității ca Platon, Aristotel, Ptolemeu și alții susțineau că Pământul este plat. Concepția anticilor a dominat gândirea omenirii până târziu în Evul Mediu. La sfârșitul secolului al 15‑lea, după călătoria lui Columb spre America, a avut loc o dispută istorică la Salamenca, în Spania. Învățații timpului căutau să-l convingă pe Columb cu toate argumentele lor „științifice” că Pământul este plat, nu rotund, așa cum susținea marele navigator. Dacă Pământul ar fi rotund – spuneau ei – el s-ar rostogoli fără să-și mai revină.

Din nou constatăm că Biblia este corectă din punct de vedere științific, indiferent de ceea ce au susținut, într-un anumit moment al istoriei, marii savanți ai lumii.

c). Biblia afirmă că Pământul nu se sprijină pe nimic.

– Iov 26,7: „El întinde miazănoaptea deasupra golului și spânzură Pământul pe nimic.”

– Iov 38,6: „Pe ce sunt sprijinite temeliile lui (ale Pământului n.n.)? Sau cine i-a pus piatra din capul unghilui?”

Concepțiile anticilor difereau mult cu privire la acest subiect. Indiferent de popor și cultura lui, toți susțineau că Pământul este sprijinit pe ceva. Egiptenii, de exemplu, credeau că Pământul plutește pe apă. Grecii credeau că Pământul este susținut de umerii titanului Atlas. Tot în Antichitate se mai credea că Pământul se sprijinea fie pe patru stâlpi, fie pe o broască țestoasă, fie pe patru broaște mari etc. Ne vine să zâmbim astăzi de asemenea concepții și credințe.

Este de remarcat faptul că, în mijlocul unor asemenea concepții, Biblia susține adevărul: Pământul nu se sprijină pe nimic. Iov nu era nici navigator, nici astronom, nici filozof, însă era un om al lui Dumnezeu care cunoștea adevărul pentru acea epocă. La data în care Moise scria cartea lui Iov, în urmă cu aproximativ trei milenii și jumătate, nu exista posibilitatea fotografierii Pământului din spațial extraterestru pentru a i se vedea forma, așa cum există astăzi această posibilitate. Acesta este pentru noi un argument în plus că inspirația Bibliei nu este omenească, ci divină.

d) Biblia vorbește despre mișcarea în spațiu a corpurilor cerești după niște legi bine precizate.

– Isaia 40,26: „Ridicați-vă ochii în sus și priviți! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă, după număr, în șir, oștirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; așa de mare este puterea și tăria Lui, că una nu lipsește.”

Observăm că Biblia vorbește despre o mișcare ordonată a corpurilor cerești în spațiul cosmic. Ea susține acest adevăr într-o vreme în care popoarele antice susțineau că Pământul este fix pe suporții lui, iar cerul este o boltă pe care stelele sunt fixate ca niște ornamente.

e) Biblia vorbește despre spații nesfârșite care există între corpurile cerești din Univers.

– 1 Împărați, 8,27: „Dar ce! Va locui oare cu adevărat Dumnezeu pe pământ? Iată că cerurile și cerurile cerurilor nu pot să Te cuprindă. Cu atât mai puțin casa aceasta pe care Ți-am zidit-o eu!”

Apostolul Pavel, scriind despre o experiență trăită de el personal, afirmă că a fost răpit până la „al treilea cer” (vezi 2 Corinteni 12,2).

Într-o vreme în care cu ochiul liber nu se puteau vedea pe cer decât câteva mii de stele, Biblia vorbește (este adevărat, în termeni simpli, accesibili) despre adevăruri descoperite de abia recent cu mijloace ultramoderne. Noțiunile de cer atmosferic, cer galactic și metagalactic sunt incluse în expresiile biblice: „cer”, „ceruri” și „cerurile cerurilor”.

Astăzi, pe un petec de cer de dimensiunea discului lunar, pot fi observate circa 400 de galaxii cu ajutorul telescoapelor puternice. De unde știau scriitorii Bibliei că există „ceruri ale cerurilor” – galaxii și metagalaxii? Un singur răspuns rațional se impune: inspirația divină.

f) Biblia susține că globul pământesc a fost măsurat și cântărit la Creație.

– Iov 38,4‑5: „Unde erai tu când am întemeiat Pământul? Spune, dacă ai pricepere! Cine i-a hotărât măsurile, știi? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el?”

Deși limbajul este poetic, el ne transmite un adevăr important: dimensiunile Pământului nu sunt întâmplătoare, ci ele au fost hotărâte de Creator. Același mesaj îl găsim și în pasajul următor:

– Isaia 40,12: „Cine a măsurat apele cu mâna Lui? Cine a măsurat cerurile cu palma și a întins țărâna Pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munții cu cântarul și dealurile cu cumpăna?”

Așadar, Biblia vorbește despre niște dimensiuni bine determinate ale globului pământesc. Pământul nostru nu a fost adus la existență la întâmplare, având dimensiuni întâmplătoare. Dar au oare importanță atât de mare dimensiunile Pământului?

Se cunoaște astăzi că între corpurile cerești se exercită o forță de atracție universală, care este direct proporțională cu masa corpurilor cerești și invers proporțională cu pătratul distanței dintre ele. Dacă Pământul nostru nu ar avea aceste dimensiuni bine determinate, el ar avea cu totul altă orbită. Ce ar însemna acest lucru? Imposibilitatea vieții.

Mihai Șerban, autorul cărții „Omul și astrele”, publicată în Editura Dacia în 1986, la pag. 87 scrie: „Terra este o planetă privilegiată; orbita sa se află la o distanță optimă față de Soare, distanță care să permită apariția materiei vii și dezvoltarea formelor superioare de viață. Urmarea situării la distanța optimă este constanta fluxului de energie pe care planeta îl primește de la Soare, ceea ce asigură variații mici ale temperaturilor locale în funcție de anotimpuri.

Față de temperatura medie de -25 grade Celsius care se înregistrează pe Marte, pe Terra aceeași medie este de +10‑15 grade Celsius, fapt cu implicații deosebite în metabolismul apei în organismele vii. Concluzia care se impune este că Terra se află la o distanță față de Soare care să asigure un flux optim de energie radiantă, suficient pentru a păstra în general temperatura apei în limitele fatidice 0 și 100 de grade Celsius și a permite circulația liberă a acesteia și, în același timp, nu atât de intens încât să transforme întreaga planetă într-un deșert încins.”

Ce consecințe ar avea un alt volum și o altă masă a planetei noastre? Poate consecința cea mai gravă pentru viață ar fi exercitarea unei alte forțe de gravitație. O forță de gravitație mai mică ne-ar împiedica să ne deplasăm cu ușurință pe suprafața pământului, iar aerul atmosferic s-ar rarefia, nefiind atras suficient de puternic de pământ. Rarefierea sau dispariția atmosferei ar face imposibilă viața.

O forță de gravitație mai mare ne-ar strivi de pământ, dereglând toate funcțiile fiziologice ale organismului. Desigur, consecințele ar fi multiple, însă una se impune a fi menționată: viața pe planetă ar fi greu de conceput, dacă nu chiar imposibilă.

g) Biblia susține că aerul are greutate.

– Iov 28,25‑27: „Când a rânduit greutatea vântului și când a hotărât măsura apelor, când a dat legi ploii și când a însemnat drumul fulgerului și al tunetului, atunci a văzut înțelepciunea și a arătat-o i-a pus temeliile și a pus-o la încercare.”

Nouă ni se pare foarte firesc să recunoaștem acest adevăr științific, însă până la Toricelli în 1643, s-a râs de ideea că aerul ar avea greutate. Toricelli a fost cel care, în 1643, a demonstrat că aerul are greutate și că el exercită o presiune asupra pământului. Astăzi se știe că asupra noastră apăsă câteva mii de kilograme, dar cine simte greutatea aceasta?

Ceea ce Toricelli a demonstrat experimental în secolul al 17‑lea, Iov a afirmat cu aproape două milenii î.Ch. De unde știa Iov, un simplu păstor din țara Uț, toate aceste lucruri? Un singur răspuns se impune: inspirația divină a Bibliei.

h) Biblia susține că raportul dintre suprafața uscatului și cea a apei este de unu la trei.

– Isaia 40,12: „Cine a măsurat apele cu mâna Lui? Cine a măsurat cerurile cu palma și a strâns țărâna pământului într-o treime de măsură?”

Cu circa 2700 de ani în urmă, într-o vreme în care nu se putea vorbi de cartografierea Pământului cu ajutorul sateliților de pe orbită, Isaia știa că uscatul reprezintă circa o treime din suprafața globului, în timp ce apele reprezintă două treimi din aceeași suprafață. Atlasul geografic ne spune: uscatul are o suprafață de 149 200 000 km pătrați, în timp ce suprafața oceanului planetar este de 361 000 000 km pătrați.

Așadar, raportul de trei la unu este destul de corect. De unde a știut profetul Isaia acest adevăr? Doar după ultimele descoperiri geografice și, mai ales, după primele zboruri în spațiul extraterestru, s-a putut calcula suprafața totală a uscatului și a mărilor.

Un singur răspuns ni se pare logic: inspirația divină a Bibliei.

i) Biblia susține că Dumnezeu „a întins cerurile” la Creație.

– Psalmul 104,2: „Te învelești cu lumina ca și cu o manta, întinzi cerurile ca un cort.”       

– Iov 9,8: „Numai El întinde cerurile și umblă pe înălțimile mării.”

– Isaia 40,22: „El întinde cerurile ca o măhramă subțire.”

Dar ce legătură există între expresia biblică „întinde cerurile” și știința contemporană? Astăzi se vorbește mult despre expansiunea Universului. Teoria „Big Bang”, susținută de majoritatea oamenilor de știință, dar în același timp combătută de alți oameni de știință, susține că întreaga materie din Univers se găsea concentrată inițial într-un atom primar. În momentul 0, acest atom primar ar fi explodat, dând naștere corpurilor cerești organizate în sisteme solare, galaxii și roiuri de galaxii, care continuă și astăzi să se depărteze de punctul central al exploziei.

Ne vorbește Biblia de „Big Bang” încă de acum aproximativ 2700 de ani? Categoric nu! Sau, mai corect spus, nu în sensul în care își imaginează astăzi unii oameni de știință. Creația divină a fost, într-un anume sens, o explozie („Big Bang”) de viață, de imaginație creatoare, în urma căreia a apărut Universul. Biblia ne învață că la originea acestei „explozii” nu s-a aflat hazardul lipsit de inteligență și finalitate, ci o Persoană atotputernică și inteligentă – Dumnezeu Creatorul. El este Cel care „a întins cerurile” și încă le mai „întinde”, căci, afirmă Mântuitorul: „Tatăl Meu lucrează până acum și Eu de asemenea lucrez” (Ioan 5,17).

j) Biblia vorbește, în termenii ei neștiințifici, despre Legea a doua a termodinamicii – Legea entropiei.

– Romani 8,20‑21: „Căci firea (natura n.n.) a fost supusă deșertăciunii, nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o, cu nădejdea însă că și ea va fi izbăvită din robia stricăciunii.”

– Psalmul 102,25‑26: „Tu ai întemeiat în vechime pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veșmânt și se vor schimba.”

Acest pasaj din Psalmi l-a determinat pe Lordul Kelvin (1824-1907) să aprofundeze termodinamica și să descopere cea de-a doua lege a ei, supranumită și „Legea entropiei”. El era convins că lumea a fost creată de o Ființă inteligentă, dar că ea se îndreaptă spre un sfârșit inevitabil, de la care doar Dumnezeu o poate salva prin redistribuirea energiei în Univers.

Deși Biblia folosește termeni simpli ca „robia stricăciunii” („robia dezordinii” după alte traduceri) sau „supusă deșertăciunii”, mesajul ei este cât se poate de clar: Totul în lumea noastră, de la căderea omului în păcat și căderea blestemului asupra întregului pământ, tinde spre dezordine, haos și moarte, adică spre o stare în care entropia este maximă. Acesta este motivul pentru care, în lumea noastră, este mai ușor să stricăm, să degradăm, să producem dezordine, să demolăm, decât să construim, să creăm, să facem ordine.

Stricând, demolând, făcând dezordine, nu facem altceva decât să acționăm în sensul în care lucrează legea entropiei. În același timp, orice se face bun și ordonat în lumea noastră, cere mult efort și timp, căci se acționează împotriva unei legi care guvernează existența noastră pe pământ.

Concluzii

Biblia nu este un tratat științific, dar ceea ce a afirmat ea cu milenii în urmă, când lumea era plină de aberații și falsuri pe post de înaltă știință, este adevărat. Trebuie să recunoaștem împreună cu Mântuitorul: „Cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17,17).

De ce nu am crede tot ce spune el?

Lori Balogh