„De ce, Doamne?”
Suferința, asemenea oricărui lucru neplăcut ce ni se poate întâmpla în viață, are „de ce”-urile ei. Adesea, în calitate de părinți, întâmpinăm mari dificultăți în a răspunde copiilor noștri la simpla, banala și uzuala întrebare a curiozității: „de ce?”
Ce se întâmplă însă atunci când o astfel de întrebare e pusă de un om matur, pe care nu-l mai suspectăm de simpla curiozitate a copilăriei. Când un om trecut prin viață întreabă „de ce?”, motivele pentru care el caută un răspuns sunt mult mai profunde decât simpla curiozitate.
Găsim adesea pe paginile Bibliei oameni ai lui Dumnezeu copleșiți de suferințe de tot felul care, în momente de cumpănă, Își întreabă Creatorul: „Doamne, de ce?”
Ascultați-l pe profetul Ieremia care, în momente de descurajare cruntă, se întreabă și Îl întreabă pe Dumnezeu: „De ce n-am fost omorât în pântecele mamei, ca să-mi fi fost ea mormântul meu? De ce n-a rămas ea veșnic însărcinată cu mine? Pentru ce am ieșit din pântecele mamei ca să văd numai suferință și durere și să-mi isprăvesc zilele în rușine?” (Ieremia 20:17‑18).
Ascultați-l pe neprihănitul și greu încercatul Iov, punându-I lui Dumnezeu aceeași tulburătoare întrebare: „De ce n-am murit în pântecele mamei mele? De ce nu mi-am dat sufletul la ieșirea din pântecele ei? De ce am găsit genunchi care să mă primească și țâțe care să-mi dea lapte? … Pentru ce dă Dumnezeu lumină celui ce suferă și viață celor amărâți la suflet, care așteaptă moartea și nu vine, măcar că o doresc mai mult ca o comoară, care n-ar mai putea de bucurie și de veselie, dacă ar găsi mormântul?” (Iov 3:11‑12; 20‑23).
Sunt cuvintele a doi oameni copleșiți de suferință, cuvinte pline de amărăciune, în care întrebarea „de ce?” apare mereu ca un refren tulburător. „De ce?” Marea problemă a suferinței nu e atât suferința în sine, fie ea de natură fizică sau sufletească, ci întrebările ce izvorăsc din ea.
Am citit despre experiența dureroasă prin care au trecut două femei creștine, în două colțuri diferite ale lumii. Ambele femei și-au pierdut soții prin moarte, în urma unei boli incurabile. Este recunoscut de către psihologi că pierderea tovarășului de viață provoacă una dintre cele mai profunde suferințe prin care poate trece un om. Ceea ce m-a surprins însă în cazul celor două creștine a fost reacția complet diferită față de aceeași suferință. Citez din propriile lor declarații apărute pe paginile unei reviste creștine:
1. „Îmi pare rău când aud de căței pierduți și găsiți, de chei pierdute și găsite ca răspuns la rugăciune! Soțul meu a murit săptămâna trecută, după o boală lungă și chinuitoare. M-am rugat cu disperare lui Dumnezeu să-i salveze viața, dar El n-a făcut asta. Gândul că Dumnezeu ascultă rugăciuni triviale, dar ignoră ceva atât de important cum a fost viața soțului meu, mă lasă supărată, deprimată și confuză.”
Și acum, iată ce scrie o altă femeie, care a trecut printr-o experiență similară:
2. „Este cea mai grea experiență din viața mea (pierderea soțului). Sunt tristă că nu mai este cu noi. Eu și copiii trăim doar cu amintirile, dar Îi mulțumim Domnului că a făcut pentru soțul meu cea mai mare minune: l-a mântuit. Și mi-a răspuns astfel rugăciunilor de o viață. În Dumnezeu găsim puterea de a ne bucura pentru că el a scăpat de durere și chin și așteaptă să se trezească din somn în dimineața învierii, când îngerul îl va readuce la viață.”
Iată două suferințe aproape identice, dar atitudini atât de diferite. Una dintre văduve vede în moartea soțului un motiv de descurajare și revoltă împotriva lui Dumnezeu, în timp ce a doua vede în aceeași suferință un motiv de speranță și de mulțumire. De unde această diferență de atitudine? Una dintre femei a găsit sensul suferinței, în timp ce cealaltă încă nu l-a găsit.
O observație: Omul e capabil să îndure vreme îndelungată o cantitate uriașă de suferință, fizică sau sufletească, cu condiția să știe de ce și pentru ce suferă. Omul are nevoie de motivație, de un sens al suferinței lui. Dacă a găsit motivația, dacă își cunoaște sensul suferinței, atunci suferința în sine nu mai e o tragedie. Atunci poți cânta pe rugul aprins ca și Jan Huss, poți suporta poverile unui întreg popor dificil timp de 40 de ani ca Moise, poți intra senin în groapa cu lei ca Daniel.
Două exemple:
1. Părinții pot observa cu ușurință faptul că un copil suportă cu stoicism pedeapsa atunci când știe de ce e pedepsit. Când nu știe acest lucru, când i se pare că e pedepsit pe nedrept, copilul reacționează violent: urlă, plânge zgomotos și își manifestă revolta prin țipete.
2. Diferența dintre post și înfometare. Foamea este o formă de suferință: suferă stomacul, capul doare, inima bate mai greu, mușchii sunt slăbiți, gândirea devine greoaie… Dar ce diferență uriașă există între post și înfometare! Cel înfometat rezistă cu greu, pentru ca în final să moară de inaniție. Cel ce postește (cel ce dă un sens suferinței sale) nu doar că rezistă o perioadă mult mai lungă, dar se bucură de un spirit mai echilibrat, de o gândire mai limpede, de o îmbunătățire a sănătății.
În concluzie, e foarte important să găsești, atunci când treci printr-o suferință oarecare, sensul ei. Credeți că Iov și-ar mai fi blestemat ziua nașterii dacă ar fi știut de ce suferă? Credeți că nu i-ar fi fost mult mai ușor dacă ar fi știut de discuția din cer, dacă ar fi știut că toate suferințele sale își au originea în Diavol și nu în Dumnezeu? Ar mai fi căzut el în descurajare?
Cu siguranță că nu! Așa cum îl cunoaștem pe Iov, ca un om al lui Dumnezeu neprihănit, sunt convins că ar fi putut trece prin toate suferințele cu fruntea senină și cu o credință de nezdruncinat, dacă ar fi cunoscut răspunsul la întrebarea „de ce?”
Atunci când punem întrebarea „de ce?” în dreptul suferinței altuia, ne este relativ ușor să găsim răspunsul. Pe baza detaliilor pe care le cunoaștem despre cel de lângă noi aflat în suferință, suntem gata, asemenea unui medic specialist, să punem diagnosticul: el (sau ea) suferă pentru că nu a respectat legile sănătății, nu a ascultat de sfaturile primite, e prea mândru ca să se lase învățat, e lipsit de înțelepciune etc. Și astfel înșirăm tot ce ar putea fi, în concepția noastră, o cauză a suferinței persoanei în cauză.
De asemenea, „știm” și răspunsul la întrebarea „pentru ce?”: el (sau ea) suferă pentru ca să învețe lecția umilinței, pentru ca să învețe să asculte, pentru desăvârșirea caracterului etc.
Problemele care apar și descurajările cele mai teribile vin când e vorba nu de suferința altuia, ci de propria noastră suferință. Atunci, în mod paradoxal, deși ne cunoaștem viața mai bine decât oricine altcineva, nu mai găsim atât de facil răspunsul la întrebările „de ce?” și „pentru ce?”
Suferința e piatra de încercare a credinței în Dumnezeu, e termometrul care arată cât de fierbinte e legătura noastră cu cerul, e piatra kilometrică ce ne arată cât mai avem până la desăvârșirea legăturii cu El.
Să observăm că atunci când un om temător de Dumnezeu ajunge într-o stare de suferință întrebarea”de ce?” poate îmbrăca mai multe forme: „De ce tocmai pe mine?” „De ce tocmai acum?” „De ce a îngăduit Dumnezeu?”
Toate aceste întrebări, indiferent de forma lor și de tonul cu care sunt rostite, au la originea lor același lucru: o zdruncinare a încrederii în iubirea și înțelepciunea lui Dumnezeu. Suferința este un moment al crizei. Fără să vrem și fără să știm de cele mai multe ori, împrejurările vieții ne împing pe scenă, obligându-ne să susținem cel mai important examen – cel al loaialității față de Dumnezeu, chiar atunci când suferim și nu știm de ce. Este un examen susținut în fața multor martori, căci la modul în care reacționăm față de suferință privesc atât semenii noștri, cât și Universul întreg (vezi Iov 2:1‑3).
Experiența lui Iov este o exemplificare a celor spuse. Priviți-l pe Iov cum este lovit de prima, a doua, a treia și apoi a patra nenorocire. Îi pierduse pe toți cei zece copii, precum și întreaga avere – o avere uriașă. Cu toate acestea, Biblia consemnează că „în toate acestea Iov n-a păcătuit deloc și n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu” (Iov 1:22).
Contextul biblic ne arată că nu numai oamenii, ci întregul cer privea la suferința lui Iov: ” fiii lui Dumnezeu”, ca reprezentanți ai tuturor lumilor create, îngerii sfinți, Dumnezeu în persoană, dar și Satana, în calitate de procuror. Într-adevăr, suferința, dar mai ales atitudinea pe care o avem față de ea, ne transformă într-o „priveliște pentru lume, îngeri și oameni” (1 Corinteni 4:9). Depinde de noi, de atitudinea pe care o luăm în astfel de împrejurări, dacă Dumnezeu va fi onorat sau nu și dacă Satana va reuși sau nu să ne doboare.
De ce îngăduie un Dumnezeu al iubirii – așa cum Se descoperă pe Sine în Cuvântul Său – atâta suferință pe pământ? De ce îngăduie El să sufere nu doar cei nelegiuiți, ci și copiii Săi credincioși? Câteva răspunsuri posibile:
1. Suferința ne ajută să luăm decizii cu efecte veșnice pe care, în condiții normale, le-am amâna până la un punct periculos, fără întoarcere.
Una dintre trăsăturile firii noastre păcătoase este nestatornicia, inconsecvența în slujirea pe care I-o datorăm Creatorului nostru. De multe ori, viața de credință nu este altceva decât o încercare nereușită de a sluji la doi stăpâni. Îl iubim pe Dumnezeu, dar în același timp, ascultăm și de glasul firii noastre pământești. Dacă Dumnezeu ne-ar lăsa în această stare, întreaga noastră viață nu ar fi altceva decât o pendulare, o oscilare între forțele care ne atrag spre cer și cele care ne atrag spre pământ.
El ne iubește însă prea mult ca să ne lase în această stare nedefinită. După ce epuizează toate mijloacele de a ne trezi la realitate și pentru a ne opri din această pendulare între pământ și cer, în final, cu durere în sufletul Său, El îngăduie suferința. Aceia care înțeleg lucrul acesta, nu mai întreabă: „De ce, Doamne, tocmai eu”? „De ce, Doamne, tocmai acum?”, ci vor gândi asemenea apostolului Pavel, care scria: „Căci întristările noastre ușoare, de o clipă, lucrează pentru noi tot mai mult o greutate veșnică de slavă” (2 Corinteni 4:17).
Cu mai mulți ani în urmă, am pierdut un văr a cărui experiență cu Dumnezeu m-a impresionat. Era medic, un medic foarte căutat, care lucrase și la spitalul Fundeni ca medic anestezist. Era proaspăt căsătorit, avea un băiețel de un an, iar din punct de vedere material nu ducea lipsă de nimic. Avea câteva pasiuni: îi plăceau mașinile, excursiile pe munte, schiatul și, mai ales, îl pasiona fotografierea fulgerelor pe munte, în timpul unor furtuni de vară.
Pe lângă aceste preocupări, Îl iubea și pe Dumnezeu, însă niciodată nu s-a gândit serios să-și predea întreaga viață Lui. Pendula între o viață de credință și o viață în care-și hrănea eul. Dumnezeu a încercat să-i schimbe cursul vieții, prin diferite metode. În zadar! Aceeași pendulare între cele două chemări. Până într-o zi – ziua în care băiețelul lui împlinea un an. Fiind în baie, în timp ce se spălă, a descoperit o umflătură sub braț. Ca medic, imediat și-a dat seama ce este. A urmat o intervenție chirurgicală pentru îndepărtarea unei tumori maligne ajunsă deja în stadiul ultim. Speranța de viață estimată de medici era de doar două sau trei luni.
Am discutat mult cu el în acea perioadă, înainte de a muri. Nu era revoltat pe Dumnezeu pentru ceea ce i se întâmpla. Dimpotrivă, vedea în teribila boală de care suferea o dovadă a iubirii lui Dumnezeu față de el. Odată mi-a mărturisit: „Dacă m-aș fi îmbolnăvit de orice altă boala, nu m-aș fi întors la Dumnezeu. Boala asta dovedește cât de mult mă iubește Dumnezeu.”
Tatăl ceresc nu i-a mai dat doar două luni de viață, așa cum spuseseră medicii, ci doi ani, timp în care vărul meu s-a predat cu întreaga lui ființă. A renunțat la vechile lui pasiuni egoiste, înlocuindu-le cu altele, nobile. Așa bolnav cum era, făcea vizite la alți bolnavi ca el, încurajându-i, dându-le speranță și conducându-i la Christos.
Cu câteva zile înainte de a muri, l-am vizitat din nou. Era întins pe pat, nu mai avea putere nici să vorbească. I-am citit câteva cuvinte de mângâiere din Scriptură, apoi, o teamă din lăuntrul sufletului meu că acest om este descurajat, m-a făcut să-l întreb: „Valentin, ce simți acum în sufletul tău?” Cu cuvinte abia șoptite, mi-a răspuns: „Simt așa o pace sufletească!”
Acestea au fost printre ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el. Însă ele m-au liniștit. Suferința pe care Dumnezeu o îngăduise în viața lui își atinsese scopul: l-a ajutat să ia decizia cea bună de partea Mântuitorului său. Suferința a fost cea care i-a așezat picioarele pe calea mântuirii.
Când vom ajunge în Împărăția slavei lui Dumnezeu, cu veșnicia în fața noastră și cu perspective de viitor pe care acum nu ni le putem imagina, vom realiza cât de „ieftin e cerul”. Oricât de mult ne-ar fi dat să suferim pe acest pământ, „eu socotesc că suferințele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături de slava viitoare, care are să fie descoperită față de noi” (Romani 8:18).
2. Suferința contribuie la desăvârșirea caracterului nostru – singura viză valabilă pentru veșnicie.
„Mai bună este întristarea decât râsul, căci prin întristarea feței, inima se face mai bună” (Eclesiastul 7:3). Un caracter nobil, care poartă aprobarea cerului, nu va fi niciodată obținut în mediul oferit de discoteci, săli de teatru, cazinouri, săli de petreceri, spectacole de divertisment…
În veacul în care trăim, în care funcționează aceeași strategie potrivit dictonului roman „panes et circenses” („pâine și circ”), suntem în pericol de a ne pierde sensibilitatea, afecțiunea, compasiunea, umanismul. Însuși Mântuitorul ne-a atras atenția că, în zilele sfârșitului, „din pricina înmulțirii fărădelegii, dragostea celor mai mulți se va răci” (Matei 24:12).
Dumnezeu nu dorește ca noi să ne pierdem căldura sufletească. Biserica Sa e lumina lumii, însă lumina aceasta nu e o lumină rece, ci una caldă, atrăgătoare. O inimă mai bună – adică un caracter mai nobil -, înseamnă o inimă sensibilă față de glasul Duhului Sfânt, o inimă mai plină de dragoste față de Dumnezeu și semeni, precum și o inimă mai înțelegătoare față de suferința celor de lângă noi.
Dar cum să dobândim o astfel de inima bună? Unul dintre secretele dobândirii ei este acceptarea suferinței ca mijloc rânduit de Dumnezeu pentru desăvârșirea caracterului.
3. Suferința ne ajută să înțelegem mai mult din jertfa supremă adusă pentru mântuirea noastră pe Golgota.
Înțelegând mai mult din această jertfă, Îl vom iubi mai mult pe Dumnezeul nostru și, iubindu-L mai mult, Îi vom sluji mai eficient. Avem pe paginile Scripturii exemplul unui om a cărui suferință a fost extremă, unică chiar. Este vorba de Avraam, cel căruia i s-a cerut să-și aducă unicul fiu ca jertfă.
După ce a așteptat acest copil al făgăduinței timp de 25 de ani, după ce a avut bucuria să-l vadă născându-se și crescând ca un cedru, cu perspective atât de luminoase, Avraam este pus în fața unei încercări teribile. Lui Iov i s-au luat cei zece copii fără consimțământul său, însă lui Avraam i se cere ca el însuși, cu propria sa mână, să-l ia pe Isaac și să-l aducă jertfă.
Este imposibil pentru noi să înțelegem cât de mare era suferință sufletească a bătrânului patriarh. M-am întrebat adesea ce rost a avut o asemenea încercare, o asemenea suferință?
Răspunsul l-am găsit într-un cuvânt al Mântuitorului: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8:56).
Avraam a avut neprețuitul și unicul privilegiu, prin suferința jertfirii unicului său fiu, de a înțelege ceva din ceea ce urma să se întâmple pe Golgota. Niciun om nu a mai avut o asemenea înțelegere, fapt pentru care, biruind încercarea, Avraam a devenit un „prieten al lui Dumnezeu” (vezi Isaia 41:8) și „tatăl tuturor celor ce cred” (Romani 4:11).
„De ce”- urile legate de suferință pot avea multe alte răspunsuri. Unele mai teoretice, altele mai practice. Cu certitudine însă, nu vom afla întotdeauna de ce trebuie, la un moment dat, să trecem printr-o anumită suferință. Întotdeauna va rămâne ceva enigmatic. Un lucru însă trebuie să nu-l pierdem din vedere: Dumnezeu nu ne abandonează în mijlocul suferințelor noastre, oricare ar fi acestea. El rămâne cu noi, suferă împreună cu noi, suferă mai mult decât noi…
La fel cum Tatăl era lângă Fiul Său pe cruce, înconjurat de nori negri, la fel El va fi prezent lângă fiecare dintre copiii Săi care trec prin „valea plângerii”. Nicio lacrimă, niciun geamăt, niciun suspin, nicio îngrijorare, nicio temere care ne umbresc viața aceasta atât de efemeră nu Îi sunt străine.
Chiar atunci când avem senzația că suntem abandonați, El ne spune de nenumărate ori pe paginile Bibliei, câte odată pentru fiecare zi a anului: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău. Eu te întăresc și tot Eu îți vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10).
Mai e puțin și istoria acestei lumi se va încheia și, odată cu ea, se va încheia și istoria suferinței omenești. Când ne vom afla în Împărăția lui Dumnezeu, tot ceea ce azi ne produce durere și lacrimi va fi doar o amintire pe care Însuși Mântuitorul o va șterge din memoria noastră. Doar atunci vom înțelege de ce a trebuit să suferim, de ce a trebuit să plângem, de ce a trebuit să gustăm din amărăciunea necazurilor pe acest pământ.
Și atunci, aruncând cununile la picioarele Mântuitorului, vom exclama plini de recunoștință: „Doamne, Îți mulțumesc pentru suferințele care m-au făcut să devin mai bun, care m-au făcut să trec de partea Ta, care m-au ajutat să înțeleg mai mult din iubirea Ta revărsată peste lume prin Golgota. Fără ele, astăzi nu aș fi fost mântuit.”
Lori Balogh
