Suferinta, asemenea oricarui lucru neplacut ce ni se poate intampla in viata, are “de ce”-urile ei. Adesea, in calitate de parinti, intampinam mari dificultati in a raspunde copiilor nostri la simpla, banala si uzuala intrebare a curiozitatii -“de ce ?”
Ce se intampla insa atunci cand o astfel de intrebare e pusa de un om matur, pe care nu-l mai suspectam de simpla curiozitate a copilariei. Cand un om trecut prin viata intreaba “de ce ?”, motivele pentru care el cauta un raspuns sunt mult mai profunde decat simpla curiozitate.
Gasim adesea pe paginile Bibliei oameni ai lui Dumnezeu coplesiti de suferinte de tot felul care, in momente de cumpana, Isi intreaba Creatorul: “Doamne. de ce ?”
Ascultati-l pe profetul Ieremia care, in momente de descurajare crunta, se intreaba si Il intreaba pe Dumnezeu:
“De ce n-am fost omorat in pantecele mamei, ca sa-mi fi fost ea mormantul meu ? De ce n-a ramas ea vesnic insarcinata cu mine ? Pentru ce am iesit din pantecele mamei ca sa vad numai suferinta si durere si sa-mi ispravesc zilele in rusine ?” Ieremia 20, 17-18
Ascultati-l pe neprihanitul si greu incercatul Iov, punandu-I lui Dumnezeu aceeasi tulburatoare intrebare:
“De ce n-am murit in pantecele mamei mele ? De ce nu mi-am dat sufletul la iesirea din pantecele ei ? De ce am gasit genunchi care sa ma primeasca si tate care sa-mi dea lapte ?…
Pentru ce da Dumnezeu lumina celui ce sufera si viata celor amarati la suflet, care asteapta moartea si nu vine, macar ca o doresc mai mult ca o comoara, care n-ar mai putea de bucurie si de veselie, daca ar gasi mormantul ?” Iov 3, 11-12; 20-23
Sunt cuvintele a doi oameni coplesiti de suferinta, cuvinte pline de amaraciune in care intrebarea ”de ce ?” apare mereu ca un refren tulburator.
“De ce ?” Marea problema a suferintei nu e atat suferinta in sine, fie ea de natura fizica sau sufleteasca, ci intrebarile ce izvorasc din ea.
Am citit despre experienta dureroasa prin care au trecut doua femei crestine, in doua colturi diferite ale lumii. Ambele femei si-au pierdut sotii prin moarte, in urma unei boli incurabile. Este recunoscut de catre psihologi ca pierderea tovarasului de viata provoaca una din cele mai profunde suferinte prin care poate treceun om. Ceea ce m-a surprins insa in cazul celor doua crestine a fost reactia complet diferita fata de aceeasi suferinta. Citez din propriile lor declaratii aparute pe paginile unei reviste crestine:
1. “Imi pare rau cand aud de catei pierduti si gasiti, de chei pierdute si gasite ca raspuns la rugaciune ! Sotul meu a murit saptamana trecuta, dupa o boala lunga si chinuitoare. M-am rugat cu disperare lui Dumnezeu sa-i salveze viata, dar El n-a facut asta. Gandul ca Dumnezeu asculta rugaciuni triviale, dar ignora ceva atat de important cum a fost viata sotului meu, ma lasa suparata, deprimata si confuza.”
Si acum, iata ce scrie o alta femeie, care a trecut printr-o experienta similara:
2. “Este cea mai grea experienta din viata mea ( pierderea sotului ). Sunt trista ca nu mai este cu noi. Eu si copiii traim doar cu amintirile, dar Ii multumim Domnului ca a facut pentru sotul meu cea mai mare minune: l-a mantuit. Si mi-a raspuns astfel rugaciunilor de o viata. In Dumnezeu gasim puterea de a ne bucura pentru ca el a scapat de durere si chin si asteapta sa se trezeasca din somn in dimineata invierii, cand ingerul il va readuce la viata.”
Iata doua suferinte aproape identice, dar atitudini atat de diferite. Una din vaduve vede in moartea sotului un motiv de descurajare si revolta impotriva lui Dumnezeu, in timp ce a doua vede in aceeasi suferinta un motiv de speranta si de multumire.
De unde aceasta diferenta de atitudine ? Una din femei a gasit sensul suferintei , in timp ce cealalta inca nu l-a gasit.
O observatie: omul e capabil sa indure vreme indelungata o cantitate uriasa de suferinta, fizica sau sufleteasca, cu conditia sa stie de ce si pentru ce sufera. Omul are nevoie de motivatie, de un sens al suferintei lui. Daca a gasit motivatia, daca isi cunoaste sensul suferintei, atunci suferinta in sine nu mai e o tragedie. Atunci poti canta pe rugul aprins ca si Jan Huss, poti suporta poverile unui intreg popor dificil timp de 40 de ani ca Moise, poti intra senin in groapa cu lei ca Daniel.
Doua exemple:
1. Parintii pot observa cu usurinta faptul ca un copil suporta cu stoicism pedeapsa atunci cand stie de ce e pedepsit. Cand nu stie acest lucru, cand i se pare ca e pedepsit pe nedrept, copilul reactioneaza violent: urla, plange zomotos si isi manifesta revolta prin tipete.
2. Diferenta dintre post si infometare. Foamea este o forma de suferinta: sufera stomacul, capul doare, inima bate mai greu, muschii sunt slabiti, gandirea devine greoaie…Dar ce diferenta uriasa exista intre post si infometare ! Cel infometat rezista cu greu, pentru ca in final sa moara de inanitie. Cel ce posteste ( cel ce da un sens suferintei sale ) nu doar ca rezista o perioada mult mai lunga , dar se bucura de un spirit mai echilibrat, de o gandire mai limpede, de o imbunatatire a sanatatii.
In concluzie, e foarte important sa gasesti, atunci cand treci printr-o suferinta oarecare, sensul ei.
Credeti ca Iov si-ar mai fi blestemat ziua nasterii daca ar fi stiut de ce sufera ? Credeti ca nu i-ar fi fost mult mai usor daca ar fi stiut de discutia din cer, daca ar fi stiut ca toate suferintele sale isi au originea in diavol si nu in Dumnezeu ? Ar mai fi cazut el in descurajare ?
Cu siguranta ca nu ! Asa cum il cunoastem pe Iov, ca un om al lui Dumnezeu neprihanit, sunt convins ca ar fi putut trece prin toate suferintele cu fruntea senina si cu o credinta de nezdruncinat daca ar fi cunoscut raspunsul la intrebarea “de ce ?”
Atunci cand punem intrebarea “de ce ?’ in dreptul suferintei altuia, ne este relativ usor sa gasim raspunsul. Pe baza detaliilor pe care le cunoastem despre cel de langa noi aflat in suferinta, suntem gata, asemenea unui medic specialist , sa punem diagnosticul: el ( sau ea ) sufera pentru ca nu a respectat legile sanatatii, nu a ascultat de sfaturile primite, e prea mandru ca sa se lase invatat, e lipsit de intelepciune etc. Si astfel insiram tot ce ar putea fi, in conceptia noastra, o cauza a suferintei persoanei in cauza.
De asemenea, “stim” si raspunsul la intrebarea “pentru ce ?”: el ( sau ea ) sufera pentru ca sa invete lectia umilintei, pentru ca sa invete sa asculte, pentru desavarsirea caracterului etc.
Problemele care apar si descurajarile cele mai teribile vin cand e vorba nu de suferinta altuia, ci de propria suferinta. Atunci, in mod paradoxal, desi ne cunoastem viata mai bine decat oricine altcineva, nu mai gasim atat de facil raspunsul la intrebarile “de ce?” si “pentru ce ?”
Suferinta e piatra de incercare a credintei in Dumnezeu, e termometrul care arata cat de fierbinte e legatura noastra cu cerul, e piatra kilometrica ce ne arata cat mai avem pana la desavarsirea legaturii cu El.
Sa observam ca atunci cand un om temator de Dumnezeu ajunge intr-o stare de suferinta, intrebarea”de ce ?” poate imbraca mai multe forme:
– De ce tocmai pe mine ? …
– De ce tocmai acum ?
– De ce a ingaduit Dumnezeu ?
Toate aceste intrebari, indiferent de forma lor si de tonul cu care sunt rostite, au la originea lor acelasi lucru: o zdruncinare a increderii in iubirea si intelepciunea lui Dumnezeu.
Suferinta este un moment al crizei. Fara sa vrem si fara sa stim de cele mai multe ori, imprejurarile vietii ne imping pe scena , obligandu-ne sa sustinem cel mai important examen – cel al loaialitatii fata de Dumnezeu, chiar atunci cand suferim si nu stim de ce . Este un examen sustinut in fata multor martori, caci la modul in care reactionam fata de suferinta privesc atat semenii nostri, cat si universul intreg ( Iov 2, 1-3 ).
Experienta lui Iov este o exemplificare a celor spuse . Priviti-l pe Iov cum este lovit de prima, a doua , a treia si apoi a patra nenorocire. Ii pierduse pe toti cei zece copii, precum si intreaga avere- o avere uriasa. Cu toate acestea, Biblia consemneaza ca “in toate acestea Iov n-a pacatuit deloc si n-a vorbit nimic necuviincios impotriva lui Dumnezeu .” ( Iov 1,22 ).
Contextul biblic ne arata ca nu numai oamenii, ci intreg cerul privea la suferinta lui Iov: “ fiii lui Dumnezeu”, ca reprezentanti ai tuturor lumilor create, ingerii sfinti, Dumnezeu in persoana, dar si Satana, in calitate de procuror. Intr-adevar, suferinta, dar mai ales atitudinea pe care o avem in mijlocul ei, ne transforma intr-“o priveliste pentru lume, ingeri si oameni.” ( 1 Corinteni 4, 9 up.) Depinde de noi, de atitudinea pe care o luam in astfel de imprejurari, daca Dumnezeu va fi onorat sau nu si daca Satana va reusi sau nu sa ne doboare.
De ce ingaduie un Dumnezeu al iubirii- asa cum se descopera pe Sine in Cuvantul Sau – atata suferinta pe pamant ? De ce ingaduie El sa sufere nu doar cei nelegiuti, ci si copiii Sai credinciosi ?
Cateva raspunsuri posibile:
1. Suferinta ne ajuta sa luam decizii cu efecte vesnice, pe care, in conditii normale, le-am amana pana la un punct periculos, fara intoarcere.
Una din trasaturile firii noastre pacatoase este nestatornicia, inconsecventa in slujirea pe care I-o datoram Creatorului nostru. De multe ori, viata de credinta nu este altceva decat o incercare nereusita de a sluji la doi stapani. Il iubim pe Dumnezeu, dar in acelasi timp, ascultam si de glasul firii noastre pamantesti.
Daca Dumnezeu ne-ar lasa in aceasta stare, intreaga noastra viata nu ar fi altceva decat o pendulare , o oscilare intre fortele care ne atrag spre cer si cele care ne atrag spre pamant.
El ne iubeste insa prea mult ca sa ne lase in acesta stare nedifinita. Dupa ce epuizeaza toate mijloacele de a ne trezi la realitate si pentru a ne opri din acesta pendulare intre pamant si cer, in final, cu durere in sufletul Sau, El ingaduie suferinta. Aceia care inteleg lucrul acesta, nu mai intreaba : “De ce, Doamne, tocmai eu “? “De ce, Doamne, tocmai acum?”, ci vor gandi asemenea apostolului Pavel, care scria:
“Caci intristarile noastre usoare, de o clipa, lucreaza pentru noi tot mai mult o greutate vesnica de slava.” 2 Corinteni 4, 17
Cu mai multi ani in urma , am pierdut un var a carui experienta cu Dumnezeu m-a impresionat. Era medic, un medic foarte cautat, care lucrase si la spitalul Fundeni ca medic anestezist. Era prospat casatorit, avea un baietel de un an, iar din punct de vedere material, nu ducea lipsa de nimic. Avea cateva pasiuni: ii placeau masinile, excursiile pe munte, schiatul si , mai ales, il pasiona fotografierea fulgerelor pe munte, in timpul unor furtuni de vara.
Pe langa aceste preocupari, Il iubea si pe Dumnezeu, insa niciodata nu s-a gandit serios sa-si predea intreaga viata Lui. Pendula intre o viata de credinta si o viata in care-si hranea eul. Dumnezeu a incercat sa-i schimbe cursul vietii, prin diferite metode. In zadar ! Aceeasi pendulare intre cele doua chemari. Pana intr-o zi- ziua in care baietelul lui implinea un an. Fiind in baie, in timp ce se spala, a descoperit o umflatura sub brat. Ca medic, imediat si-a dat seama ce este. A urmat o interventie chirurgicala pentru indepartarea unei tumori maligne ajunsa deja in stadiul ultim. Speranta de viata estimata de medici era de doar doua sau trei luni.
Am discutat mult cu el in acea perioada, inainte de a muri. Nu era revoltat pe Dumnezeu pentru ceea ce i se intampla. Dimpotriva, vedea in teribila boala de care suferea o dovada a iubirii lui Dumnezeu, fata de el. Odata mi-a marturisit: “Daca m-as fi imbolnavit de orice alta boala, nu m-as fi intors la Dumnezeu. Boala asta dovedeste cat de mult ma iubeste Dumnezeu.”
Tatal ceresc nu i-a mai dat doar doua luni de viata, asa cum spusesera medicii, ci doi ani, timp in care varul meu s-a predat cu intreaga lui fiinta. A renuntat la vechile lui pasiuni egoiste, inlocuindu-le cu altele, nobile. Asa bolnav cum era, facea vizite la alti bolnavi ca el, incurajandu-i, dandu-le speranta si conducandu-i la Christos.
Cu cateva zile inainte de a muri, l-am vizitat din nou… Era intins pe pat, nu mai avea putere nici sa vorbeasca… I-am citit cateva cuvinte de mangaiere din Scriptura, apoi, o teama din launtrul sufletului meu ca acest om este descurajat , m-a facut sa-l intreb:
-“ Valentin, ce simti acum in sufletul tau ?”
Cu cuvinte abia soptite, mi-a raspuns:
-“ Simt asa o pace sufleteasca ! “
Acestea au fost printre ultimele cuvinte pe care le-am auzit de la el. Insa ele m-au linistit. Suferinta pe care Dumnezeu o ingaduise in viata lui isi atinsese scopul: l-a ajuat sa ia decizia cea buna de partea Mantuitorului sau. Suferinta a fost cea care i-a asezat picioarele pe calea mantuirii.
Cand vom ajunge in Imparatia slavei lui Dumnezeu, cu vesnicia in fata noastra si cu perspective de viitor pe care acum nu ni le putem imagina, vom realiza cat de “ieftin e cerul”. Oricat de mult ne-ar fi dat sa suferim pe acest pamant, “eu socotesc ca suferintele din vremea de acum nu sunt vrednice sa fie puse alaturi de slava viitoare, care are sa fie descoperita fata de noi.” ( Romani 8, 18 )
2. Suferinta contribuie la desavarsirea caracterului nostru- singura viza valabila pentru vesnicie.
“Mai buna este intristarea decat rasul, caci prin intristarea fetei, inima se face mai buna.” Eclesiastul 7, 3
Un caracter nobil, care poarta aprobarea cerului, nu va fi niciodata obtinut in mediul oferit de discoteci, sali de teatru, cazinouri, sali de petreceri, spectacole de divertisment… In veacul in care traim, in care functioneaza aceeasi strategie potrivit dictonului roaman “panes et circenses” ( “paine si circ” ), suntem in pericol de a ne pierde sensibilitatea , afectiunea, compasiunea, umanismul… Insusi Mantuitorul ne-a atras atentia ca, in zilele sfarsitului, “din pricina inmultirii faradelegii, dragostea celor mai multi se va raci.” ( Matei 24, 12 )
Dumnezeu nu doreste ca noi sa ne pierdem caldura sufleteasca. Biserica Sa e lumina lumii, insa lumina aceasta nu e o lumina rece, ci una calda, atragatoare. “O inima mai buna”- adica un caracter mai nobil, inseamna o inima sensibila fata de glasul Duhului Sfant, o inima mai plina de dragoste fata de Dumnezeu si semeni, precum si o inima mai intelegatoare fata de suferinta celor de langa noi.
Dar cum sa dobandim o astfel de inima buna ?
Unul din secretele dobandirii ei este acceptarea suferintei ca mijloc randuit de Dumnezeu pentru desavarsirea caracterului.
3. Suferinta ne ajuta sa intelegem mai mult din Jertfa suprema adusa pentru mantuirea noastra pe Golgota.
Intelegand mai mult din aceasta jertfa, Il vom iubi mai mult pe Dumnezeul nostru, si, iubindu-L mai mult ii vom sluji mai eficient.
Avem pe paginile Scripturii exemplul unui om a carui suferinta a fost extrema, unica chiar. Este vorba de Avraam, cel caruia i s-a cerut sa –si aduca unicul fiu ca jertfa. Dupa ce a asteptat acest copil al fagaduintei timp de 25 de ani, dupa ce a avut bucuria sa-l vada nascandu-se si crescand ca un cedru, cu perspective atat de luminoase, Avraam este pus in fata unei incercari teribile. Lui Iov i s-au luat cei zece copii fara consimtamantul sau, insa lui Avraam i se cere ca el insusi, cu propria mana, sa-l ia pe Isaac si sa-l aduca jertfa.
Este imposibil pentru noi sa intelegem cat de mare era suferinta sufleteasca a batranului patriarh. M-am intrebat adesea ce rost a avut o asemenea incercare, o asemenea suferinta ?
Raspunsul l-am gasit intr-un cuvant al Mantuitorului:
“ Tatal vostru Avraam a saltat de bucurie ca are sa vada ziua Mea; a vazut-o si s-a bucurat.” Ioan 8, 56
Avraam a avut nepretuitul si unicul privilegiu, prin suferinta jertfirii unicului sau fiu, de a intelege ceva din ceea ce urma sa se intample pe Golgota. Niciun om nu a mai avut o asemenea intelegere, fapt pentru care, biruind incercarea, Avraam a devenit un “prieten al lui Dumnezeu” ( Isaia 41, 8 ) si “tatal tuturor celor ce cred”( Romani 4,11 ).
“De ce-urile” legate de suferinta pot avea multe alte raspunsuri. Unele mai teoretice, altele mai practice… Cu certitudine insa, nu vom afla intotdeauna de ce trebuie , la un moment dat, sa trecem printr-o anumita suferinta. Intotdeauna va ramanea ceva enigmatic. Un lucru insa trebuie sa nu-l pierdem din vedere: Dumnezeu nu ne abandoneaza in mijlocul suferintelor noastre, oricare ar fi acestea. El ramane cu noi, sufera impreuna cu noi, sufera mai mult decat noi… La fel cum Tatal era langa Fiul Sau pe cruce, inconjurat de nori negri, la fel El va fi prezent langa fiecare din copiii Sai care trec prin valea plangerii. Nicio lacrima, niciun geamat, niciun suspin, nicio ingrijorare, nicio temere care ne umbresc viata aceasta atat de efemera nu ii sunt straine.
Chiar atunci cand avem senzatia ca suntem abandonati, El ne spune de 366 de ori pe paginile Bibliei, cate odata pentru fiecare zi a anului, “nu te teme !”
“Nu te teme, caci Eu sunt cu tine. Nu te uita cu ingrijorare, caci Eu sunt Dumnezeul tau. Eu te intaresc si tot Eu iti vin in ajutor. Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare.” Isaia 41, 10
Mai e putin si istoria acestei lumi se va incheia si, odata cu ea, se va incheia si istoria suferintei omenesti. Cand ne vom afla in Imparatia lui Dumnezeu, tot ceea ce azi ne produce durere si lacrimi, va fi doar o amintire pe care Insusi Mantuitorul o va sterge din memoria noastra. Doar atunci vom intelege de ce a trebuit sa suferim , de ce a trebuit sa plangem, de ce a trebuit sa gustam din amaraciunea necazurilor pe acest pamant.
Si atunci, aruncand cununile la picioarele Mantuitorului, vom exclama plini de recunostinta:
“ Doamne, Iti multumesc pentru suferintele care m-au facut sa devin mai bun, care m-au facut sa trec de partea Ta, care m-au ajutat sa inteleg mai mult din iubirea Ta revarsata peste lume prin Golgota. Fara ele , astazi nu as fi fost mantuit.”
Lori Balogh