Dincolo de pustie
Ați ajuns vreodată într-o situație limită, în care să nu mai vedeți nicio soluție și nicio perspectivă să nu se mai deschidă înaintea ochilor? Cu siguranță că da!
Cu mulți ani în urmă, pe vremea vechiului regim, am fost dat afară din serviciu pentru singura „vină” de a respecta ziua de odihnă lăsată de Dumnezeu încă de la Creație. Mi s-a desfăcut contractul de muncă cu articolul 130, litera i, articol care indică „indisciplină la locul de muncă.” M-am resemnat cu gândul că niciodată nu voi mai profesa meseria pentru care mă pregătisem atâția ani și m-am reorientat spre o altă meserie, pe șantierele patriei, cu speranța că mă voi recalifica.
Am intrat într-o echipă de electricieni și, eu fiind necalificatul echipei, a trebuit să fac ce era mai greu și neplăcut. Am trecut și peste acest inconvenient, având speranța că, după un timp, voi fi calificat în noua meserie și voi fi tratat la fel ca și colegii mei.
Timpul însă trecea și perspectiva unei recalificări se îndepărta tot mai mult. Cursuri de calificare nu se făceau, iar când maistrul mi-a comunicat că examenul pe care-l susținusem și pe care îl trecusem cu bine a fost anulat, orice speranța m-a părăsit. Eram deja de doi ani și jumătate pe șantier, încercasem tot ce era posibil pentru a mă recalifica, însă totul părea că îmi stătea împotrivă.
Eram deznădăjduit, debusolat, fără nicio perspectivă… Eram ca un rătăcit prin pustiul vieții, fără posibilitatea de a vedea oaza de liniște și odihnă după care tânjea sufletul meu. Mintea îmi era plină de întrebări: „De ce, Doamne? Doar pentru credința în Tine sufăr acum. De ce nu mă ajuți să văd o rezolvare? Vrei ca toată viața să fiu ultimul om aici, pe șantierul acesta plin de noroi?”
În momentele acelea de totală lipsă de perspectivă, s-a întâmplat însă ceva. Într-o zi, citind Biblia, am găsit locul din Scriptură în care Dumnezeu îi spune lui Moise: „Vă ajunge de când ocoliți muntele acesta. Întoarceți-vă spre miazănoapte” (Deuteronomul 2:3).
Citisem acest pasaj biblic de multe ori, însă de data aceea am avut simțământul că el îmi este adresat într-un mod cu totul special. Aveam siguranța că Domnul îmi spunea ceva deosebit legat de frustrările mele. Nu știam cum îmi va rezolva El problema, însă aveam asigurarea că El o va rezolva cum era mai bine pentru mine.
Au mai trecut câteva luni de muncă grea de șantier, dar nimic încurajator pentru mine nu se întrezărea la orizont. Totuși, mesajul textului îmi apărea în memorie cu persistență. Până într-o zi în care, un prieten m-a oprit, întrebându-mă: „Lori, nu ai dori să lucrezi din nou în meseria ta?”
„Desigur, dar cine mă mai angajează pe mine acum, după ce în cartea mea de muncă scrie ceea ce scrie? Cine mă mai acceptă cu Sabatul liber? Cine are nevoie de un om care a întrerupt mai bine de doi ani contactul cu domeniul respectiv, fără să aibă răgazul să se perfecționeze?”
Eram foarte sceptic, însă prietenul a insistat: „Hai să încercăm totuși. Poate că Domnul va deschide o cale. Iată că în localitatea X au apărut trei posturi noi. Se va susține examen. Hai să încercăm!”
Și am încercat… Pas cu pas, Dumnezeu a deschis toate căile și, după un examen la care s-au înscris șapte candidați, dar la care s-au prezentat doar trei, toate cele trei posturi au fost ocupate. Unul era al meu. Șeful meu direct, știind problema mea de conștiință, mi-a făcut un program special în care sâmbăta era întotdeauna liberă. Timp de nouă ani, cât a mai durat regimul comunist în țara noastră, nu a apărut nici cea mai mica problemă în legătură cu Sabatul. Dimpotrivă, binecuvântări după binecuvântări erau revărsate asupra mea. Întâi am cunoscut-o pe actuala mea soție, după care, printr-o altă minune divină, am primit o locuință pentru care sunt și acum invidiat.
Am uitat însă să specific un amănunt: localitatea X se afla la miazănoapte de locul în care m-am născut și în care am copilărit! Târziu, după ce lucrurile s-au așezat pe făgașul lor, am înțeles semnificația textului din Deuteronomul 2:3: „Vă ajunge de când ocoliți muntele acesta. Întoarceți-vă spre miazănoapte.”
Da, fiecare dintre noi are momente în care orizontul devine atât de îngust încât piere orice perspectivă. Ai senzația, în astfel de perioade din viață, că străbați o mare pustie care nu are sfârșit și căreia nu-i vezi marginea. Nimic înaintea ochilor decât același peisaj monoton, sec, lipsit de speranță și de perspectivă. Există totuși ceva bun dincolo de pustie? Să încercăm să aflăm un răspuns, privind la experiența de viață a unui erou al credinței – Moise.
Psalmul 90:10‑12: „Anii vieții noastre se ridică la 70 de ani, iar pentru cei mai tari, la 80 de ani. Și lucrul cu care se mândrește omul în timpul lor nu este decât trudă și durere, căci trece iute și noi zburăm. Dar cine ia seama la tăria mâniei Tale și la urgia Ta, așa cum se cuvine să se teamă de Tine? Învață-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înțeleaptă!”
Știți câți ani a trăit Moise? 120 de ani. Atunci cum se explică faptul că el, deși a trăit atât de mult, scrie că viața celor mai longevivi oameni de abia ajunge la 80 de ani? Se pare că Moise a scris Psalmul 90 pe când el încă nu împlinise vârsta de 80 de ani, într-un moment al vieții în care părea lipsit de orice perspectivă. Cortina căzuse peste speranțele sale, o umbră deasă îi învăluise sufletul și ochii lui nu puteau străbate dincolo de situația în care se afla.
Dacă vom citi cu atenție Psalmul 90, vom observa că, cu excepția primelor două versete care reprezintă o doxologie, și a ultimelor cinci versete care reprezintă o rugăciune fierbinte, Moise e preocupat de gândul morții. În versetele 3‑12, Moise face o întreagă filozofie a vieții scurte și a morții iminente care nu iartă pe nimeni.
Iată-l pe Moise, omul capabil și pregătit să conducă Egiptul faraonilor, omul a cărui inimă bătea pentru Dumnezeu și pentru poporul său oprimat, ajungând fără nicio perspectivă, fără nicio lumină pe care să o poată zări la capătul tunelului. Timp de 40 de ani, Moise a făcut același lucru: a păscut turma socrului său pe dealurile Madianului.
Viața i se scurgea monoton și încet spre apusul ei și, odată cu scurgerea ei inerentă, speranțele i se stingeau una după alta. Să ne gândim puțin: nu câteva luni, nu câțiva ani, ci 40 de ani el a trebuit să facă aceeași mișcare dus-întors, fără nicio variație: sculat, muls oile, mers cu turma la păscut, apoi iarăși muls, culcat, sculat, muls… Timp de 40 de ani Moise s-a confruntat cu unul dintre cei mai de temut dușmani ai sănătății psihice a omului – rutina.
Cum a reușit Moise să reziste o perioadă atât de lungă de timp? Moise, cel instruit să conducă popoare, conduce o biată turmă de oi printre stâncile deșertului; el, care era instruit să discute cu regi și împărați, e nevoit să asculte zilnic behăitul oilor pe care le păștea. Cum de nu l-a uzat rutina?
Rutina nu numai că uzează, dar ea, dacă se prelungește, poate chiar ucide. Chinezii aveau metode foarte ciudate de a-i condamna la moarte pe cei găsiți vinovați. Una dintre metode consta în vestita „picătură chinezească”. Condamnatul era legat și i se picura apă pe creștetul capului. Nimic grav în aparență, însă picăturile își făceau lucrarea lor ucigătoare. După un timp, condamnatul simțea banalele picături ca pe niște ciocane care îl loveau direct în creier. Bietul om înnebunea și, în cele din urmă, murea. Și totul se întâmpla din cauza unei banale picături de apă…
O altă metoda originală de condamnare la moarte era și aceea de a-l pune pe cel condamnat să-și aleagă un singur fel de mâncare, oricare ar fi fost acesta. Condamnatul își alegea mâncarea preferată, care i se servea zilnic. Totul părea în regulă câteva zile, însă după un timp, omul se scârbea de această hrană, o refuza și, în cele din urmă, murea de foame.
Iată cât de ucigătoare este rutină, monotonia. Cum a reușit Moise să o depășească? Răspunsul îl găsim chiar în Psalmul 90. Acolo, în pustia Madianului, făcând zilnic aceleași lucrări, zi de zi, săptămână după săptămână, an după an, Moise L-a adus pe Dumnezeu în viața lui. Având prezența divină alături de el, Moise putea trece peste efectele ucigătoare ale monotoniei, făcând din fiecare zi o ocazie de bucurie și mulțumire.
Am auzit de o femeie creștină care, în timpul regimului comunist, ca să-și câștige pâinea, trebuia să lipească 100 de plicuri de vanilie pentru doar un leu. Ca să poată câștiga 20 de lei, trebuia să lipească plicuri de dimineața până seara. Să faci același lucru de sute de ori într-o zi – și asta zilnic! -, te poate duce la nebunie. Totuși femeia nu s-a lăsat doborâtă de rutină. În timp ce lipea pliculețele, ea cânta, se ruga, asculta casete cu predici și chiar memora versete biblice. Aducându-L pe Dumnezeu în viața ei atât de monotonă, femeia făcea din fiecare zi o ocazie de bucurie.
Personal, am trăit o experiență asemănătoare în armată. Fiind repartizat la serviciul de gardă permanentă, timp de zece luni a trebuit să fac același lucru, zi de zi. Pentru colegii mei, serviciul de gardă era o mare povară. Unii îl suportau cu greu, mărturisind că sunt pe punctul de a înnebuni de plictiseală în timpul orelor de pază. Pentru mine însă, orele treceau cu folos. Erau orele în care mă puteam ruga în voie, puteam medita la un subiect biblic, puteam cânta, compuneam chiar poezii… Ceea ce pe alții îi plictisea și-i îngrozea, mie îmi făcea chiar plăcere.
Cât de mult contează să-L aduci pe Dumnezeu în viața ta, oricât ar părea ea de monotonă!
Revenind la Moise, după 40 de ani de păstorit oile în pustie, când nu mai întrezărește nicio schimbare în viața sa, având în față doar perspectiva morții, Moise face, în finalul Psalmului 90, o rugăciune surprinzătoare: „Înveselește-ne tot atâtea zile câte ne-ai smerit, tot atâția ani cât am văzut nenorocirea!” (vers. 15).
Atenție la ceea ce Îi cerem lui Dumnezeu, căci e posibil să primim ceea ce Îi cerem! Câți ani a fost smerit Moise în pustie? 40 de ani. Câți ani a primit el în dar, ca răspuns la rugăciunea sa? Exact 40 de ani.
Ce s-a întâmplat cu Moise la vârsta de 80 de ani, când în fața lui nu mai putea vedea decât mormântul? Înainte i s-a deschis o nouă perspectivă, iar acolo unde viața ar fi trebuit să se încheie în rutină și monotonie, pentru Moise începea de fapt adevărata viață.
De câte ori în viață nu trecem și noi prin aceeași încercare ca Moise! Ne trezim pe câte un drum înfundat, care nu duce nicăieri. Nicio perspectivă, nicio scăpare, nicio soluție nu se întrezărește. Parcă cerul se prăbușește peste noi și, din cauza norilor întunecați, nicio rază nu mai ajunge până la noi. În astfel de situații limită, Dumnezeu însă intervine, deschizându-ne o ușă pe care până atunci nici nu o zărisem.
Cu siguranță că ați auzit sau ați citi despre experiența dramatică a tinerei Jony, petrecută în America secolului trecut. Jony, o tânără plină de viață și având multe planuri de viitor, are un accident stupid: În timpul unei ieșiri cu prietenii la ocean, suferă un accident care o lasă paralizată pentru tot restul vieții. Fiind o creștină încă nematurizată spiritual, la început Jony se revoltă împotriva lui Dumnezeu. Se ceartă cu El, vrea chiar să se sinucidă. Iubitul o părăsește și totul pare un drum înfundat pentru tânăra femeie.
Când orice rază de speranță o părăsește, se întâmplă ceva care-i schimbă tot cursul vieții: un tânăr îi oferă o Biblie și o ajută să se apropie de Cuvântul lui Dumnezeu. Din clipa aceea viața ei se schimbă radical. Începe să picteze cu ajutorul buzelor, organizează chiar expoziții de pictură, începe să predice în adunări de evanghelizare și îi ajută pe oameni să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu. Deși imobilizată pentru tot restul vieții într-un scaun cu rotile, Jony își găsește o nouă vocație și simte din nou bucuria de a trăi alături de Domnul ei pe care Îl simte mai aproape de ea ca niciodată.
Da, dincolo de pustia acestei vieți uneori monotone și lipsită de perspectivă, există surprize pregătite de Dumnezeu pentru fiecare dintre copiii Săi. Ce s-a întâmplat cu Moise la capătul celor 40 de ani petrecuți în pustie, când el nu mai vedea nicio ieșire din situația în care se afla?
Exodul 3:1: „Odată a mânat turma până dincolo de pustie…” Timp de patru decenii, Moise păscuse turma socrului său în pustia Madianului. A sosit însă un moment în care Dumnezeu îi sugerează să treacă dincolo de pustie. Moise ascultă de îndemnul lăuntric și lucrul acesta îi va schimba radical întregul curs al vieții.
Înțelegem de aici că fără Dumnezeu pustia vieții noastre nu se va sfârși niciodată. Însă acolo unde e prezent El, „pustia” se sfârșește, monotonia dispare, lipsa de perspectivă e înlocuită cu noi orizonturi ce se deschid și o nouă viață plină de sens se deschide în fața noastră.
E mare nevoie de „școala pustiei”, căci altfel, materia ei cea mai importantă – răbdarea – nu am învăța-o niciodată. Însuși Mântuitorul a trecut prin școala pustiei, atunci când a postit și S-a rugat timp de 40 de zile în pustia Iudeii. Pavel, înainte ca să-și înceapă lucrarea de apostolat, a stat trei ani în pustia Arabiei. Ioan Botezătorul, înainte de a-și da viața ca martir, a absolvit și el „scoala pustiei”.
Acolo, în acea școală, a învățat Moise să-i conducă și să-i rabde pe cei aproximativ două milioane de evrei ieșiți din Egipt. Cât de greu e să ai în familie un copil rebel, neascultător! Moise a avut nu unul, nu o mie, nu o sută de mii, ci două milioane de astfel de „copii” răzvrătiți. Și totuși Moise, având „licența” școlii din pustie, a condus acest popor dificil și răzvrătit cu un spirit calm, blând și mereu încrezător în Dumnezeul care i se descoperise „dincolo de pustie”.
Moise a trecut dincolo de pustie la timpul hotărât de Dumnezeu. Cerul are calendarul lui, cu orele și minutele lui. Poate că chiar în aceste momente cineva dintre noi se află într-o „pustie” a vieții. Ne așteptăm la multe lucruri bune, dar avem parte numai de dezamăgiri. Să nu disperăm! La timpul potrivit, când ceasul cerului va arăta momentul optim, Dumnezeu ne va chema „dincolo de pustie”. Când credeam că totul se va fi sfârșit, de abia atunci vom cunoaște adevărata viață.
Este important să nu ieșim singuri din „pustia” vieții în care ne aflăm, înainte ca Dumnezeu să ne cheme afară! Suntem în mâini care nu au greșit niciodată. Dumnezeu ne cântărește orice povară înainte să ne-o așeze pe umeri, El veghează cuptorul încercărilor pentru ca în el să fim curățați, nu nimiciți. Când „școala pustiei” își va fi făcut lucrarea în caracterele noastre, El va spune: „Destul! Ajunge de când ocoliți pustia aceasta. Ieșiți din ea și vă voi arăta ce am pregătit pentru voi.”
Exodul 3:2‑3: „Îngerul Domnului i s-a arătat într-o flacără de foc care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat și iată că rugul era tot un foc și rugul nu se mistuia deloc. Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată și pentru ce nu se mistuie rugul.”
Unii oameni se supără pe Dumnezeu pentru că nu se descoperă așa cum ar dori ei, lăsându-i cu întrebări fără răspuns. Dar tocmai întrebările fără răspuns, tocmai necunoscutul ne atrage spre Dumnezeu. Moise a văzut în pustie un fenomen inexplicabil: un rug aprins care nu se mistuia. Probabil că era ceva obișnuit ca vreun tufiș uscat să se aprindă din cauza căldurii arzătoare din deșert. Ardea câteva clipe și se mistuia. Însă rugul pe care l-a văzut Moise nu se mistuia și aceasta i-a trezit interesul.
Știți ce îi determină pe unii oameni să-L caute pe Dumnezeu? Când ei văd un creștin aflat în focul încercărilor, dar care nu se mistuie. Creștinul adevărat nu e mistuit de focul încercărilor, căci oricât de mare ar fi vâlvătaia, el tot verde și plin de viață rămâne. O astfel de atitudine față de necazurile și greutățile vieții este cea mai bună mărturie pentru cei care încă nu-L cunosc pe Dumnezeu.
Ei încep să-și pună întrebări și, asemenea lui Moise, își spun: „Am să văd ce e cu omul acesta pe care îl încearcă atâtea necazuri și care rămâne atât de calm, iubitor și încrezător.” Seninătatea, răbdarea și optimismul nostru în mijlocul celor mai grele încercări este cea mai puternică și eficientă mărturie în favoarea creștinismului autentic.
Exodul 3:4: „Domnul a văzut că el se întoarce să vadă și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!”
Asemenea unui seismograf care înregistrează cele mai fine mișcări ale scoarței, imperceptibile pentru simțurile noastre, Dumnezeu sesizează cel mai mic indiciu că omul ar dori să se întoarcă spre El. Dacă Moise nu s-ar fi întors să vadă ce e cu rugul acela care nu se mistuia, el nu ar fi văzut ceea ce a văzut, el nu ar fi auzit ceea ce a auzit și nu ar fi trăit ceea ce a trăit. Dumnezeu l-a chemat, Moise a răspuns pozitiv și din clipa aceea viața lui Moise s-a îmbogățit și a căpătat o nouă perspectivă. La vârsta la care „cei mai tari” se pregăteau să coboare treptele mormântului, Moise de abia își începea lucrarea specială și unică pregătită de Dumnezeu pentru el.
Concluzii
Cu toții trăim în pustia vieții pe acest pământ obosit de păcat și îmbătrânit înainte de vreme. Fiecare dintre noi avem propria noastră „pustie.” Uneori ajungem în situații în care nu mai zărim nimic încurajator pentru ziua de mâine. Să avem încredere că la timpul potrivit Dumnezeu ne va chema afară din „pustia” în care ne aflăm și ne va deschide o nouă și nebănuită perspectivă.
Poate suntem confruntați cu probleme de sănătate, poate ne copleșesc probleme financiare, poate vreun copil răzvrătit ne aduce la disperare… Trebuie să învățăm lecția răbdării și a încrederii în „școala pustiei”, convinși că Dumnezeu a cântărit orice povară pe care a pus-o pe umerii noștri și că El controlează temperatura cuptorului în care suntem încercați. Să fim pentru cei din jurul nostru, care încă nu-L cunosc pe Dumnezeu, asemenea unui rug aprins care nu se mistuie, oricât de fierbinți ar fi flăcările încercărilor.
Și încă ceva, legat de experiența lui Moise: la vârsta de 120 de ani, Moise se găsea din nou într-o situație fără perspectivă: îl aștepta moartea. Un drum cu adevărat înfundat, un drum care într-adevăr nu duce nicăieri. Nu însă și pentru Dumnezeu. Dincolo de pustia morții, pe Moise îl aștepta nemărginita perspectivă a învierii, a vieții veșnice.
De ce nu ar fi aceasta și experiența noastră?
Lori Balogh
