Încercări peste încercări

Încercări peste încercări

O vorbă din popor spune că un necaz nu vine niciodată singur. Neavând date statistice, nu pot nici confirma, nici infirma această afirmație, care seamănă mai degrabă cu una dintre vestitele „legi ale lui Murphy”. Privind însă lucrurile din perspectivă biblică, afirmația are un sâmbure de adevăr. Ce spuneți, de exemplu, de cele afirmate de autorul Psalmului 66:

„Binecuvântați, popoare, pe Dumnezeul nostru! Faceți să răsune lauda Lui! El ne-a păstrat sufletul cu viață și n-a îngăduit să ni se clatine piciorul. Căci Tu ne-ai încercat, Dumnezeule, ne-ai trecut prin cuptorul cu foc, ca argintul. Ne-ai adus în laț și ne-ai pus o grea povară pe coapse. Ai lăsat pe oameni să încalece pe capetele noastre, am trecut prin foc și prin apă, dar Tu ne-ai scos și ne-ai dat belșug” (Psalmul 66:8‑12)?

Psalmistul enumeră cinci necazuri succesive, unul mai grozav decât celălalt: 1) cuptorul de foc, 2) lațul, 3) povara, 4) oamenii care calcă peste noi și 5) foc și apă. Metaforele sunt culese din viața reală și oglindesc necazuri și încercări teribile ce pot veni pe neașteptate în viața unui om care s-a întors cu fața spre Dumnezeu.

Noi discutăm aici despre necazuri ce apar în viața unor oameni care au întors spatele păcatului și unui mod de viață dezonorant, ceea ce complică și mai mult lucrurile. Dacă psalmistul s-ar fi referit la cei nelegiuiți, la cei fără niciun Dumnezeu, ar fi mai ușor de acceptat ideea. Însă el se referă explicit la poporul lui Dumnezeu, cel care ne așteptăm să fie ocrotit, binecuvântat, purtat pe palmele ocrotirii divine.

De ce îngăduie Dumnezeu o suită întreagă de încercări – uneori succesive -, în viața copiilor Săi? Să ne imaginăm următorul scenariu: Dumnezeu te cheamă să pășești pe calea cea strâmtă a credinței, la sfârșitul căreia se află perspectiva mântuirii. Dar, de la primele tale intenții de a merge pe această cale, se întâmplă ceva ciudat: în loc să înaintezi liniștit, apar piedici.

Mai întâi, fără preaviz, Dumnezeu te aruncă în cuptorul aprins. Acolo e teribil de cald, nu poți respira, simți că te topești ca ceara, îți pierzi orice vlagă… Imediat apar și întrebările: „Bine, Doamne, dar eu am crezut că pe calea mântuirii, Tu mă vei conduce prin locuri umbroase, largi, răcoroase. Nu așa ai promis în Psalmul 23: „El mă paște în pășuni verzi și mă duce la ape de odihnă. Îmi înviorează sufletul…”? De ce, dacă mi-am predat viața Ție, ai îngăduit acest necaz?”

Și stai acolo, în cuptorul aprins la temperatura maximă, tânjind după puțină răcoare, cu o mulțime de întrebări, de cârligele cărora se agață îndoiala. Însă vine un moment în care Dumnezeu spune: „Destul!” și, ștergându-ți sudoarea de pe frunte, te invită să pășești mai departe pe calea spre cer. Te ridici, faci câțiva pași și nu reușești să uiți necazul prin care tocmai ai trecut, că te și lovești de un nou necaz: ajungi în laț, într-o cursă fără ieșire. Realizezi prea târziu pericolul și, odată prins în laț, oricât te-ai zbate, lațul se strânge tot mai mult. Atunci strigi disperat la Domnul: „Doamne, de ce mi s-a întâmplat și această nenorocire? Doar eu Îți slujesc Ție…”

Într-un târziu, după „n” rugăciuni pentru eliberare, când orice speranță părea stinsă, Dumnezeu intervine și te eliberează din lațul în care ai căzut, redându-ți libertatea. Din nou înaintezi liniștit o bucată de drum și crezi că până la capătul drumului nu vei mai avea parte de niciun necaz. Dar, când te aștepți mai puțin, Dumnezeu te oprește din mers și îți pune pe umeri o povară grea. Atunci te împotrivești, te revolți chiar: „Doamne, drumul spre cer e și așa plin de piedici, de ce să mai port și povara asta pe umeri?”

Și, pentru că Domnul refuză să te elibereze de povară, înaintezi greu, cu speranța că vei ajunge curând la porțile Împărăției. Dar când speri că totul va fi bine în cele din urmă, niște oameni răi se năpustesc asupra ta, te doboară la pământ și, fără milă, calcă peste tine, lăsându-te cu fața însângerată în praful de pe drum. Disperat, strigi din nou: „Doamne, de ce îngădui să mi se întâmple și asta? Nu sunt eu copilul Tău? Nu mi-ai promis Tu că mă vei ocroti?”

Domnul vine, te ridică, îți spală rănile, dar îți pune din nou povara pe umeri, invitându-te să continui drumul până la capăt. Având în minte proaspăta experiență a cuptorului aprins, apoi a lațului din care ai scăpat cu greu, a poverii care îți îngreuiază mersul, dar și dureroasa scenă de viață în care oameni la care nu te așteptai au trecut peste tine, crezi că necazurile s-au terminat. Dar nu este așa. În loc să primești răspuns la multele întrebări pe care ți le pui, Dumnezeu te aruncă din nou în cuptorul aprins, îl încălzește până la limita posibilă, apoi, când ajungi în cea mai înaltă tensiune, te scoate din el și te aruncă în apa rece.

Ce urmează după aceea? Dacă ai rezistat cu bine, urmează belșugul, binecuvântarea.

Ce părere aveți despre un astfel de Dumnezeu? Nu vi se pare prea aspru? Este El drept și iubitor atunci când supune plăpânda ființă omenească la atâtea încercări? De ce drumul credinței este presărat cu atâtea necazuri și obstacole, când Domnul ar fi putut să facă din el o autostradă pe care călătoria spre cer să fie o plăcere?

Iată doar câteva întrebări pe care și le pune orice om care trece prin astfel de încercări repetate. De ce? De ce atâtea necazuri și suferințe pe calea mântuirii? Să observăm un amănunt important: cele cinci încercări de care amintește psalmistul, vizează cinci înclinații păcătoase cu care ne naștem, pe care le cultivăm și care, dacă dorim cu sinceritate mântuirea, trebuie dezrădăcinate din ființa noastră.

1. Cuptorul de foc – simbol al curățirii, al separării zgurii de metalul nobil și curat – reprezintă acel gen de încercări la care ne supune Dumnezeu pentru a ne elibera de egoism. Metalele nobile, dacă sunt pure, au proprietăți deosebite: nu opun rezistență, sunt maleabile, conduc bine căldura și curentul electric, au un aspect plăcut, sunt strălucitoare, sunt rezistente la coroziune etc.

Pe plan spiritual, astfel de oameni dorește Dumnezeu: oameni cu caractere nobile, eliberați de „zgura” egoismului, care să nu opună rezistență voinței Sale, care transmit ușor spre semenii lor căldură iubirii divine, dar și puterea Duhului Sfânt. Însă un astfel de caracter nobil nu se moștenește de la părinți, nici nu se cumpără de la tarabe. Un astfel de caracter se clădește zi de zi, întreaga viață, uneori prin încercări teribile și dureroase, care au menirea să ne scape de egoismul din noi. De obicei, „cuptorul de foc” este încercarea începuturilor vieții de credință.

2. Lațul – simbolul unor situații fără ieșire – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să distrugă încrederea păcătoasă în noi înșine, spiritul de răzvrătire și independență care ne caracterizează. Avem marea nevoie să devenim conștienți că fără Dumnezeu nu suntem și nu putem face nimic durabil.

Afirmația Mântuitorului: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15:5) este una dintre lecțiile care se învață cel mai greu. Și, pentru că unii dintre noi se lasă greu învățați, Dumnezeu e nevoit să îngăduie să intrăm în unele situații fără ieșire, adevărate drumuri înfundate, pentru ca, recunoscându-ne neputincioși, să învățăm lecția dependenței totale de El.

3. Povara – simbol al responsabilităților vieții – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să ne scape de comoditate, de letargia spirituală. Slujirea semenilor noștri este într-adevăr o „povară” pentru firea noastră egoistă și comodă. O „povară” care însă este cât se poate de benefică, deoarece ne vindecă de aceste lipsuri din caracterele noastre.

De aceea, „este bine pentru om să poarte un jug în tinerețea lui. Să stea singur și să tacă, pentru că Domnul i l-a pus pe grumaz… Căci Domnul nu leapădă pentru totdeauna ci, când mâhnește pe cineva, se îndură iarăși de el, după îndurarea Lui cea mare. Căci El nu mâhnește cu plăcere, nici nu mâhnește bucuros pe copiii oamenilor” (Plângerile lui Ieremia 3:27‑28; 31‑33).

4. Oamenii care calcă peste capetele noastre – simbol al răutăților omenești – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să ne scape de mândrie. Păcatul mândriei – păcatul luciferic – este cel ce a dus la marea luptă dintre bine și rău în care suntem și noi angrenați. Este păcatul care pătrunde în cele mai nevinovate intenții, în cele mai curate planuri, în cele mai intime resorturi ale ființei umane.

Fără să fim conștienți de prezența mândriei în vorbirea, faptele, ținuta, preocupările și aspirațiile noastre, ea contaminează tot ce atinge. Mândria aduce după sine rușine (vezi Proverbele 11:2), cădere (vezi Proverbele 16:18), pieire (vezi Proverbele 18:12) și, în final, nemântuire. Iată de ce Dumnezeu îngăduie uneori ca lecția smereniei să o învățăm pe calea suferinței.

5. Foc și apă – simbol al călirii – reprezintă acel gen de încercări prin care Dumnezeu vrea să ne elibereze de slăbiciunile inerente firii omenești. Dacă un om a biruit egoismul, comoditatea, încrederea nejustificată în sine, mândria, precum și orice alt păcat, dacă însă nu a trecut prin „foc și apă”, el tot un om slab rămâne. Oricând poate recădea în vechile păcate și astfel „cu el s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: „Câinele s-a întors la ce vărsase și scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăși în noroi” (2 Petru 2:22).

Dacă privim atent la viața și lucrarea Mântuitorului, vom observa prezența tuturor celor cinci categorii de încercări:

1. Cuptorul aprins. Cândva, în veșnicie, a fost alcătuit Planul de Mântuire. Momentul acela a presupus din partea Fiului lui Dumnezeu luarea unei decizii capitale, de care depindea nu doar mântuirea noastră, ci și reabilitarea caracterului lui Dumnezeu înaintea întregului Univers. În inima Sa de Dumnezeu, s-a dus o luptă între două iubiri: cea față de Tatăl cu care Se afla într-o intimă și armonioasă părtășie, și cea față de omul păcătos, creatura mâinilor Sale, pe care o iubea infinit mai mult decât un părinte își poate iubi copiii. Alegerea aceasta a reprezentat un adevărat cuptor aprins.

Am fost profund impresionat de cazul unei femei din Indonezia, surprinsă de acel tsunami ucigaș din decembrie 2004, având doi copii prinși de mâna ei. Femeia a rezistat cât a rezistat, ținându-i strâns pe copii, însă, la un moment dat, simțind că nu mai poate să-i țină pe amândoi, a trebuit să ia o decizie sfâșietoare: să-și abandoneze unul dintre copii, pentru a-l salva pe celălalt.

Nu exista o altă alternativă. Sau piereau toți trei, sau îl abandona pe unul, pentru a-l salva pe celălalt. Ce luptă trebuie să se fi dus în inima acelei mame! Cât de ridicată era temperatura cuptorului în care fusese aruncată!

Un caz asemănător s-a petrecut în Osetia de Nord, când un grup de teroriști au luat mai mulți ostateci dintr-un teatru. O altă mamă, dar aceeași dramă: ea a fost obligată să aleagă între doi dintre copiii ei. O alegere între două iubiri…

O astfel de luptă, însă de un nivel mult mai intens, a trebuit să ducă Mântuitorul, nu doar la început, ci pe tot parcursul derulării Planului de Mântuire. O luptă între două iubiri. Care iubire va învinge? Să-I aducem slavă pentru că Domnul a ales iubirea față de noi.

2. Lațul. Reprezintă cursele care I s-au întins Mântuitorului în tot timpul vieții Sale pământești. Începând cu încercarea lui Irod de a-L ucide, continuând cu cursele ce I se întindeau la tot pasul de către conducătorii iudei și sfârșind cu cele întâmplate în Ghetsemani și pe cruce, Mântuitorul a fost permanent urmărit de vrăjmașii Săi.

Puține erau ocaziile în care Iisus putea să Se bucure de tihna unui cămin liniștit în care să scape de spionii aflați mereu pe urmele Lui. Dacă vom citi cu atenție acele capitole care descriu ultimele zile înainte de răstignire, vom observa că aceste curse s-au înmulțit pe măsură ce umbrele crucii se apropiau tot mai mult.

3. Povara. Viața pământească a Mântuitorului nu a fost comodă. Pe de o parte, pe umerii Săi apăsa povara misiunii speciale de a mântui lumea, iar pe de altă parte, El S-a implicat în slujirea nevoilor materiale, fizice și spirituale ale oamenilor cu care Se întâlnea. Și aceasta fără pauze, fără concedii sau permisii, ci zi de zi.

Chiar în clipele în care El căuta liniștea și singurătatea pentru a fi în comuniune cu Tatăl Său, oamenii aflau de El și cereau să fie slujiți în diferite moduri. Iisus nu a refuzat pe nimeni. A preferat să rămână El Însuși flamând, lipsit de odihnă și privat de nevoile elementare ale vieții, decât să lase să plece de la El vreun suflet fără să-l ajute cu ceva.

Și dacă tot discutăm de poverile pe care a trebuit să le poarte Mântuitorul nostru, să nu uităm că una dintre aceste poveri le-a întrecut pe toate: povara păcatelor întregii lumi. „El a purtăt păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morți față de păcate, să trăim pentru neprihănire” (1 Petru 2:24).

4. Oamenii au călcat peste capul Său. Priviți la Iisus cum este ironizat pentru nașterea Sa „dubioasă”, pentru faptul că era din Nazaret – o localitate cu un renume deloc favorabil! Ascultați-i pe vrăjmașii Săi cum Îl desconsideră, spunând despre El că este „samaritean” (vezi Ioan 8:48) , „Beelzebul (vezi Matei 10:25), un „ieșit din minți” (vezi Marcu 3:21), „stăpânit de un duh necurat” (vezi Marcu 3:30) etc.!

Uitați-vă la locuitorii din localitatea Sa – Nazaret – cum Îl iau cu forța din mijlocul sinagogii și încearcă să-L ucidă doar pentru că le-a spus un adevăr incomod (vezi Luca 4:16- 30)! Și, în final, priviți cu câtă răutate se poartă oamenii din jurul Său în orele premergătoare răstignirii: Îl lovesc peste obraz, Îl scuipă, Îl batjocoresc… Pe cine? Pe Cel ce venise să-i mântuiască.

5. Foc și apă. Ghetsemani și Golgota – iată ultimele două mari suferințe ale Mântuitorului pe pământ. În Ghetsemani, cuptorul se aprinde din nou la temperatura maximă. Iisus are în mână paharul suferinței, însă mâna Îi tremură. Din nou El trebuie să aleagă între cele două iubiri: cea față de Tatăl și cea față de noi. Apoi, după ce sufletul Său neprihănit ajunge la limita maximă a tensiunii, El este aruncat în „apa rece” a Golgotei, unde Mântuitorului I se dă să simtă gheața despărțirii de Tatăl Sau iubit.

Din căldura cuptorului, în recele apei – aceasta a fost metoda divină de a-L califica pe Fiul lui Dumnezeu pentru marea și importantă lucrare pe care urma să o înceapă după înălțare: lucrarea de Mare Preot și Mijlocitor în Sanctuarul ceresc. Ce a urmat după ce Mântuitorul a trecut cu bine de toate aceste încercări?

„Dar Tu ne-ai scos și ne-ai dat belșug” (Psalmul 66:12). Domnul Iisus a fost înălțat la dreapta tronului măririi din cer de unde, în curând, va reveni în calitate de Domn al domnilor și Împărat al împăraților (vezi Apocalipsa 19:16).

Concluzii

Calea mântuirii nu este asfaltată. Spre cer nu se înaintează ca pe autostradă, ci ca pe o potecă grea de munte. „În Împărăția lui Dumnezeu trebuie să intrăm prin multe necazuri” – ne aduce aminte marele apostol Pavel (Fapte 14:22). Dumnezeu nu ne promite o cale ușoară spre cer, în schimb ne promite ceva important: prezența Sa lângă noi, în cele mai grele momente.

Nu, un necaz nu vine niciodată singur: el vine cu belșug de mângâiere din partea cerului, cu pacea pe care doar Mântuitorul o poate da, dar vine și cu nădejdea vie că în curând toate lucrurile vor fi înnoite de puterea lui Dumnezeu. Ne putem dori mai mult decât atât?

Cei trei tineri evrei din Babilon au fost aruncați în cuptorul aprins, dar cu ei mai era Cineva – Însuși Fiul lui Dumnezeu. Daniel a fost prins în lațul întins de colegii lui invidioși, dar Dumnezeu și-a trimis îngerul alături de el în groapa cu lei. Lui Moise i s-a pus o grea povară pe umeri, dar Dumnezeu a fost cu el în stâlpul de nor și de foc timp de 40 de ani de călătorie prin pustie. Peste neprihănitul Iov prietenii au călcat cu „picioarele” acuzațiilor nedrepte, însă, în final, cel înălțat a fost Iov. Tânărul Iosif a trecut din cuptorul de foc al ispitei în casa lui Potifar în apa rece a închisorii unde îi este călit caracterul. Dar, în final, Dumnezeu l-a înălțat și i-a dat belșug.

Nu, Dumnezeu nu ne promite o cale ușoară spre cer, dar ne promite prezența Sa. „Acum, așa vorbește Domnul, care te-a făcut, Iacove și Cel ce te-a întocmit, Israele: „Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume, ești al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine și râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde și flacăra nu te va aprinde. Căci Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Sfântul lui Israel, Mântuitorul tău… De aceea, pentru că ai preț în ochii Mei, pentru că ești prețuit și te iubesc, dau oameni pentru tine și popoare pentru viața ta. Nu te teme de nimic, căci Eu sunt cu tine…” (Isaia 43:1‑5).

„Domnul Iisus nu ne cheamă să-L urmăm ca apoi să ne părăsească. Dacă ne predăm viața în slujba Lui, nu vom fi puși niciodată în vreo situație pentru care Dumnezeu să nu fi luat măsuri. Oricare ar fi situația în care ne găsim, avem o Călăuză care să ne arate calea; oricare ar fi problemele, avem un Sfătuitor fără greș; oricare ar fi durerea, amărăciunea sau singurătatea, avem un Prieten plin de simpatie. Dacă din nepricepere facem pași greșiți, Christos nu ne părăsește. El va izbăvi pe nenorocitul care nu are ajutor” (1).

Lori Balogh

Referințe:

(1) E. G. White, „Slujitorii Evangheliei”, p. 154

This entry was posted in Școala suferinței. Bookmark the permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.